„Găzarii” şi-au făcut magazin

Primul fan shop din istoria echipei de fotbal Petrolul Ploieşti a fost deschis aseară în urbea lui nenea Iancu.

Sute de ploieşteni s-au înghesuit să cumpere o cană, un tricou, o scrumieră ori un fular cu însemnele echipei de fotbal Petrolul Ploieşti la magazinul deschis în incinta Galeriilor Comerciale din capitala judeţului Prahova. La inaugurare au fost prezenţi şi fotbaliştii petrolişti, în frunte cu managerul general Vivi Răchită. Acesta e primul magazin de profil al Petrolului şi a fost deschis la iniţiativa membrilor galeriei ploieştene.

Dintre fostele glorii ale „găzarilor” a fost prezent doar Mircea Dridea, fostul mare atacant al Petrolului din anii ’60. „Într-adevăr, e un moment istoric. Ce au făcut aceşti copii este extraordinar”, a declarat, pentru evz.ro, Mircea Dridea. Printre cei care au ciocnit un pahar de şampanie la inaugurarea fun shopului s-a numărat de asemenea şi Ion Radu, fost preşedinte al ploieştenilor, de numele căruia se leagă ultima mare performanţă a Petrolului, câştigarea Cupei României în 1995. Radu şi Mihai Cristache, fostul „vice” al clubului, absent de la eveniment, au format în anii ’90 celebrul cuplu al „Fraţilor Dero”.

Primii care şi-au cumpărat suveniruri au fost chiar fotbaliştii petrolişti. Căpitanul Cristi Vlad şi-a echipat “juniorul” în culorile galben şi albastru. Fanii au profitat de prezenţa jucătorilor, au cumpărat rapid postere cu echipa Petrolul şi au luat autografe. În goana după cumpărături, platourile cu mâncarea adusă pentru protocol şi şampania din pahare au rămas neatinse!

După inaugurarea magazinului, Vivi Răchită a băgat echipa în cantonament. Mâine, în ultima etapă a turului Seriei I a ligii secunde, Petrolul joacă, acasă, cu liderul Victoria Brăneşti. Din păcate pentru găzari, de la meciul de mâine va lipsi căpitanul Cristi Vlad, care e suspendat.

>Articol apărut în ediţia Online a cotidianului Evenimentul zilei, vineri 4 noiembrie 2009

Ştire scurtă, dar istorică, despre Petrolul!

Petrolul îşi deschide astăzi primul magazin din istorie. Un magazin de unde fanii şi nu numai ei îşi pot procura materiale cu şi despre Petrolul. Ştirea mi-a dat-o Vivi Răchită,  la sfârşitul meciului de la Chiajna. Magazinul va fi deschis oficial la ora 17:00, aşadar joi, 3 decembrie, anul de graţie 2009, în incinta Galeriilor Comerciale din Ploieşti.

Încerc să ajung. E doar un moment istoric.

HAI PETROLUL!

Petrolul

Ieri dimineaţă mi-am luat fetele de mână, le-am pus câte un fular la gât şi am făcut ceea ce trebuie să facă orice tată care ţine la educaţia copiiilor săi, la tradiţie, la onoare, la viitor şi, nu în ultimul rând, la echipa favorită. Am plecat la Chiajna pentru a fi alături de Petrolul, echipa noastră de suflet. Pentru ca fetele mele să înţeleagă încă de pe acum, la cei cinci anişori ai lor, ce înseamnă dragostea pentru o echipă de tradiţie, pentru echipa de suflet a tatălui lor.

Iar fetele mele au văzut cinci goluri, o galerie, cea a Petrolului, aşa cum tatăl lor vă spune cu mâna pe inimă că n-a mai văzut de mult pe stadioanele din România, iar, la final, junioarele Dobre au dat mâna cu cei mai reprezentativi fotbalişti petrolişti. Prieteni vechi şi la fel de bătrâni ca şi tatăl lor. Dar la fel de buni! Şi mă refer aici la “alenatore” Răchită, la Chiriţă, la Cristi Vlad. Toţi, băieţi unul şi unul.

“Tati, care sunt ai noştri? Cei în albastru? Şi noi sîntem fanii lor? Aaaa, ce frumos!”. Fetele lu’ tata au simţit, sînt sigur de asta, ceea ce am simţit eu atunci când m-a luat tata cu el prima oară la meci. Din păcate, multă lume certată cu bunul simţ şi cu civilizaţia vine în continuare pe stadioane. Chiar şi la Chiajna. Mai devreme sau mai târziu, fetele tot vor auzi înjurături şi vorbe grele, aşa că măcar să le audă pe stadion.

Sau, mai e o soluţie: data viitoare le duc în galerie la Petrolul. N-am auzit nicio înjurătură!

Petrolul – Steaua

Un tânăr suporter ploieştean, cu un ID de messenger foarte interesant, îmi reproşa, pe un ton civilizat, că am cam uitat să scriu despre Petrolul, deşi am promis la un moment dat că o voi face mai des. Mi-am recunoscut greşeala. A urmat un dialog destul de lung. Am vrut, ca şi în alte cazuri (Bogdan “rpsu” ştie), să văd de unde izvorăşte dragostea asta nebună pentru Petrolul, la nişte copii care au deschis ochii cu Bercea, cu Luca, oamenii care ar trebui judecaţi într-o bună zi pentru genocid împotriva populaţie “galben-albastre”. Parcă am mai spus asta. Şi am rămas uimit de felul de a gândi al noii generaţii de suporteri petrolişti. Petrolişti născuţi şi nu făcuţi, scuzaţi “blasfemia”, aceşti tineri mi-au dat o adevărată lecţie de viaţă.

Recunosc faptul că dezamăgirile trăite în ultimii 15 ani în ceea ce priveşte Petrolul îmi creaseră o stare ciudată, greu de explicat. Un sentiment al neputinţei m-a stăpânit multă vreme. E greu când ai impresia, la un moment dat, că lupţi singur împotriva tuturor. E foarte greu când eşti ameninţat, sabotat, tăvălit de ziariştii de casă. Este inimaginabil de greu atunci când ai impresia că nu se mai poate face nimic. Că totul e pierdut şi că unica soluţie de salvare e, eventual, să ceri azil politic în altă galaxie.

Duminică, la Ploieşti, se joacă Petrolul-Steaua. Steaua II, dar, pe moment,contează mai puţin. Iniţial am vrut să scriu câte ceva despre întânirile dintre Petrolul şi Steaua de pe vremuri. A ieşit însă altceva. Dar nu îmi pare rău. Sunt convins că cei mai tineri, dar şi cei mai bătrâni petrolişti au înţeles ce am vrut să spun. Le mulţumesc puştilor care m-au trezit din letargie. Şi, ca vechi petrolist, le cer doar atât: Iubiţi necondiţionat Petrolul.

Cernăianu

Constantin Cernăianu împlineşte săptămâna viitoare 76 de ani. E un batrânel respectabil, care ascunde multe secrete din istoria postbelică a fotbalului românesc. Unele mi le-a încredinţat spre publicare în ultimii ani. Pe altele mi le-a dezvăluit, doar aşa, pentru mine. Domnul profesor Cernăianu e un personaj fabulos, iar CV-ul său e absolut impresionant.

Îl respect şi îl iubesc în primul rând pentru că a antrenat Petrolul. A luat titlul cu găzarii mei în 1966 şi a rămas de atunci cel mai tânăr antrenor-campion din fotbalul mioritic. Cernăianu l-a înlocuit pe Nelu Nunweiller la cârma naţionalei de juniori în 1981. S-a dus în Australia şi a luat bronzul. Cu 7 ani mai devreme, îi adusese Craiovei primii lauri de campioană.

Am scris astăzi pe evz.ro despre Constantin Cernăianu, pentru că, de mai multe zile, mi-am propus să stau de vorbă cu un fost selecţioner al României. I-am luat în ordine descrescătoare şi am descoperit un Piţurcă inabordabil, un Iordănescu neinteresant, un Hagi care n-ar fi spus prea multe, un Boloni despre care s-a tot scris în Evz (chiar azi), un Ienei supermediatizat în ultima vreme, un Cornel Dinu prea sofisticat inclusiv pentru el şi oricum mult mai preocupat de ceea ce se întâmplă la Dinamo, un Mircea Rădulescu ocupat cu catedra de fotbal de la Universitate şi cu şefia şcolii de aşa zişi antrenori, de un Gheorghe Constantin prea puţin în măsură, cu tot respectul, să vorbească despre tricolori din postura de selecţioner, un Mircea Lucescu şi el întors pe toate feţele de presa din România, un nea Tinel Stănescu mort de-a binelea, un Pişti Kovacs imposibil de intervievat din acelaşi motiv, şi aşa am ajuns la Constantin Cernăianu.

Sincer, eu zic că n-a ieşit rău materialul cu Cernăianu din evz.ro. Citiţi-l.

Fraţii Guşă

Prietenul Bogdan, cu al său www.rpsu.blogspot.com, mi-a făcut o nouă surpriză. Deşi tânăr, omul ăsta reuşeşte să mă uimească, scriind pe blogul său materiale despre foşti jucători ai Petrolului, echipa noastră de suflet. Azi, i-am redescoperit (puteţi să citiţi accesînd de pe blogrollul meu) pe fraţii Guşă. Doi băieţi amărâţi, aduşi de la Chimia Brazi de regretatul Petre Dragomir, fostul mare jucător al Petrolului. Nea Petre, cu ai cărui băieţi am fost colegi de generală, eu şi fratele meu Edi, la 23, la Cina, a jucat la Petrolul în cele trei meciuri cu FC Liverpool. Numit în iarna anului 1983 antrenor principal la Petrolul, Dragomir a fost la un pas de a salva echipa de la retrogradare, deşi, în momentul venirii sale, nimeni nu-i dădea vreo şansă. Tot în acea iarnă, de la IUPS Chitila, Petrolul a luat un atacant, Cîrlan. Ce jucător! La finalul sezonului a plecat la Rapid. N-a jucat mult, însă, pentru că i-a fost descoperită o problemă la inimă şi a fost nevoit să se lase de fotbal, deşi era tânăr.

Doamne, ce amintiri frumoase! Mulţumesc, Bogdan!

Mă bucur că nu sunt singur

Ani în şir am avut impresia că mă număr printre singurii jurnalişti din presa centrală care au avut “obrăznicia” să se ia la trântă cu cei care au adus Petrolul pe marginea prăpastiei. Şi asta pentru că am crezut că e de datoria mea să demasc toate matrapazlâcurile şi toate găinăriile guvernării de tristă amintire, Luca-Bercea, care reuşise să-şi cumpere liniştea din partea multor ziare. Am fost ameninţat în fel şi chip, dar tot n-am tăcut. M-am oprit doar atunci când am avut impresia că am rămas singur şi fără putere. Obosisem. Mergeam la meciurile Petrolului şi asistam neputincios cum un mit era redus la stadiul de simplă divizionară B. Petrolul a mai fost în B, dar totdeauna cu demnitate.

Am văzut cum echipa care a cucerit Cupa în 1995 a fost dezbinată şi dezintegrată. Am văzut cum următoarele două generaţii de jucători ale Petrolului sunt vândute cu inconştienţă. Am văzut cum fotbaliştilor tineri li se băgau pe gât maşini furate în loc de contracte şi cum nişte parveniţi, veniţi la echipă cu pantalonii rupţi în fund, s-au îmbogăţit peste noapte. Şi am mai văzut suporteri dezorientaţi, victime şi ei ai imensei mascarade puse la cale de nişte oameni pe care, am mai spus-o, ar trebui să-i judecăm, NOI, pentru genocid împotriva Petrolului.

Multă vreme am crezut că, din cauza lor, a celor care au distrus Petrolul, a avut de suferit şi noua generaţie a suporterilor ploieşteni. Mi-a fost teamă ca nu cumva copiii Ploieştiului, în lipsa unor exemple demne de urmat şi prost informaţi, să nu o ia pe urmele galeriilor bucureştene. Poate uneori i-am judecat greşit pe cei care, din dragoste pentru Petrolul, s-au încăierat cu galeriile adverse, ori au încasat bastoane pe spate de la nişte jandarmi sau poliţişti zeloşi. Credeam că nu mă puteam identifica cu ei. Poate îmi era teamă să o fac. Mi-am ales ca scuză diferenţa de vârstă, de mentalitate. Şi m-am crezut în continuare singur, cu amintirile mele, cu proiectele mele, cu regretele mele. Asta am crezut până azi, când, pe blogul meu, a fost doborât recordul de accesări. Aproape toate au avut ca subiect Petrolul. Nu  mi-a venit să cred că cele câteva rânduri scrise despre Petrolul, până la urmă sunt doar gândurile mele, au avut atâta răsunet în sufletele fanilor ploieşteni. Pe mulţi dintre ei îi ştiu doar din vedere. Mulţi dintre ei poate au aflat doar azi cine sunt şi mai ales ce culoare fotbalistică am. Dar, vorba aia, niciodată nu e prea târziu.

De mult n-am mai simţit ce am simţit azi, citind mesajele trimise de suporterii Petrolului. Şi ştiţi de ce? Pentru că prea mult timp m-am simţit singur. Mă bucur că de azi nu mai sunt singur. Sau poate n-am fost niciodată.

PS: Promit solemn, ca de azi înainte, pe blogul meu să scriu mai multe despre Petrolul. În principal chestiuni necunoscute tinerilor suporteri ai Petrolului: întâmplări, interviuri, materiale vechi scrise de mine şi nu numai, amintiri de suporter din Epoca de Aur!

Şi pentru asta trebuie să le mulţumesc lui Bogdan (Rpsu) şi lui Dragoş Trestioreanu, dar nu numai lor, ci vouă tuturor, pentru că mi-aţi reaprins pofta de a scrie despre Petrolul, dar mai ales de a crede din nou în Petrolul.

Petrolul

Daca ar mai fi trait tata, sau macar mama, as fi avut pe cine sa intreb cind am fost prima oara la un meci al Petrolului. E posibil ca prima mea vizita pe stadionul “Petrolul” sa se fi petrecut chiar inainte de a ma naste, purtat de mama, in burta ei. Zic asta pentru ca mama imi povestea odata ca tata i-a dat prima intilnire in fata stadionului, dupa care au mers la meci! Scena, mai mult ca sigur, s-a repetat.

Am in memorie un meci al echipei noastre de suflet cu FC Braila. Sa fii fost prin “73-”74, nu mai stiu exact. Pe asta mi-l amintesc ca fiind cel mai vechi. Stateam pe genunchii cuiva, undeva la peluza din stinga tribunei cu copertina. Pe genunchii tatei n-as fi putut sta niciodata. “Papul”, cum il alintam, traia meciul mai intens decit Lascar Pana. Lovea mingea lui imaginara cu o fractiune de secunda inaintea atacantului. Iar mingea se ducea intotdeauna, cuminte, acolo unde isi dorea el. Adica in plasa adversa. Altfel nu-mi puteam explica dezamagirea lui atunci cind Toporan, Simaciu, Stefanescu, Bratosin, Ene (Cristi sau Aret), Bisca – asta ca sa-i enumar pe citiva dintre atacantii care mi-au marcat copilaria si adolescenta – ratau din situatii clare.

Pe strada Gageni din Ploiesti, dar nu numai, copiii de virsta mea, decreteii, dar si generatiile imediat urmatoare, au crescut cu Petrolul. Aceasta echipa a fost a doua noastra religie. Uneori chiar prima. Pasiunea pentru echipa locala era predata de parinti inca din copilarie, ca in Marea Britanie. Acum nu se mai face asta. N-am inteles niciodata cum poti sa fii fan al altei echipe, din alt oras decit cel natal, cind inclusiv la Miercurea Ciuc a existat pina de curind o echipa de fotbal. Le spuneam baietilor uneori: “Ba, daca m-as fi nascut la Gura Humorului, as fi tinut cu Minerul din localitate, in nici un caz cu Steaua sau cu Dinamo”.

Dupa moartea parintilor, pierderea Petrolului a fost o alta lovitura teribila. Ajunsa pe mina unor aventurieri, Petrolul a murit. Sau cel putin asa am crezut. Pina acum doua zile, cind, la Ploiesti, dusmanii au capitulat. Din pacate, conditionat. E prima oara, dupa citiva ani, cind simt totusi ca avem din nou echipa. Ca, noi, petrolistii adevarati, nascuti, nu facuti, avem din nou pentru ce trai. Sincer, n-as mai suporta o noua dezamagire.

nea Mihai Mocanu

Cei care ma cunosc stiu foarte bine cit de mult patriotism local imi curge prin vene. Pe vremuri, aveam o vorba: “pe mama o iubesc cel mai mult. Dupa ea urmeaza Petrolul si Irina Loghin”. Pe Irina Loghin am vrut-o la nunta, sa-mi cinte. Cineva, nu mai stiu cine, mi-a zis. “Fugi, ba, de aici, ca e scumpa”. De parca as fi facut nunta in fiecare zi. Nu mai conteaza. Cu Petrolul mi-am omorit copilaria, adolescenta, tineretea si, daca Al de sus ne va ajuta, pe noi ploiestenii, probabil si batrinetea. Tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, a fost cel care ne-a transmis dragostea pentru Petrolul. Cred ca, pina la urma, e ceva genetic. Am avut onoarea sa-i cunosc pe cei mai buni fotbalisti ai Ploiestiului in frunte cu fratii Munteanu, Neacsu, fratii Dridea, Pahontu, Florea, Fronea, Mihai Ionescu. Si mai ales Mihai Mocanu. “Cel mai bun fundas stinga din istoria fotbalului romanesc”, asa cum l-a votat toata presa romaneasca in 2000. Un monument de modestie. Cind medicii i-au amputat piciorul, acum trei ani, nea Mircea Lucescu mi-a zis: “Adi, am sa-ti dau niste bani, dar nu vreau sa stie ca sunt de la mine”. Ce om si nea Mircea. Banii lui Lucescu n-au mai ajuns la Mocanu, asta si pentru ca fostii sai coechipieri, in frunte cu nea Mihai Cristache, un sufletist extraordinar (intimplator imi e nas de cununie), au avut grija de Mihai Mocanu. Au avut grija pina aseara, cind Mocanu s-a stins. Am vorbit ultima oara cu nea Mihai Mocanu acum o luna, imediat dupa meciul Austria – Romania, 2-1, cind a caracterizat in doar doua vorbe prestatia “omologului” sau, Razvan Rat. “N-ar fi jucat niciodata pe vremea mea”, spunea nea Mihai despre Rat. In schimb, in momentul in care i-am dat vestea mortii lui Mocanu, Mircea Lucescu a spus: “Daca Mocanu ar fi jucat astazi, ar fi avut loc la orice echipa din Europa”.