adi dobre's blog » Noua Zeelandă

Noua Zeelandă – Franţa. Cronică de meci

adidobre — Sun, 16 Oct 2011 21:56:03 +0000

Ce ciudat pare Auckland-ul după două săptămâni petrecute în insula de sud şi în sud-ul insulei de nord. Ce formulare! Parcă tot Pacificul şi-a trimis reprezentanţi aici. Dar chiar şi-a trimis. Şi nu doar Pacificul, ci şi India, şi China. Hotelul în care stăm, undeva în apropiere de aeroport, e al unor indieni! Lăsăm bagajele şi ne grăbim să mergem la meci, la Noua Zeelandă – Franţa. E a treia etapă în faza grupelor la Cupa Mondială. Iar noi plecăm acasă. Stăm uneori şi ne întrebăm dacă nu cumva era mult mai nimerit să venim după faza grupelor în Noua Zeelandă. Să prindem marile confruntări din sferturi, din semifinale, iar, ca supliment marea finală. Am vrut să fim patrioţi, să fim alături de echipa României. Nu îmi pare rău. Asta-i marfa, alta nu am!
Până în centru luăm autobuzul. Cipic a vrut să închiriem o maşină pentru 24 de ore. Până la urmă am ales autobuzul. În spatele meu se află un tânăr cuplu de francezi. Mai sunt aproape 9 ore până la meci, dar lumea se îndreaptă spre zona din apropierea lui “Eden Park”.
După două staţii, se mai urcă nişte francezi. Perechi, perechi, “cocoşii” se adună. Nu se cunosc între ei, fac cunoştinţă de abia acum, în autobuz. Două femei cântă “La Marseillaise”. Intră în cor alţi câţiva francezi. O fac în surdină, ca să nu îi deranjeze pe ceilalţi pasageri. Toată lumea se uită însă cu admiraţie la ei.
Coborâm aproape de centru. Sau, mă rog, aşa am crezut noi. Dau fuga la Media Center pentru a-mi lua acreditarea. Şi ca să vedeţi ce a însemnat organizarea RWC 2011 la neo-zeelandezi, ascultaţi!
“Bună ziua! De unde se ridică acreditările, nu vă supăraţi, mulţumesc”, zic. “De la intrarea J, dar numai după ora 16:30″, îmi spune o voluntară între două vârste, zâmbindu-mi în acelaşi timp aşa cum ştiu să o facă doar ei, neo-zeelandezii.
Mă duc totuşi să văd unde e intrarea j, ca să nu bâjbâi mai târziu. “Bună ziua! De aici se ridică acreditările? Da? Vă mulţumesc, vin după 16:30″, zic. “Nu e nevoie, le puteţi lua şi acum, oricum cred că sunteţi ultimul care nu şi-a ridicat acreditarea”, mi se răspunde. “Mulţumesc! O întrebare. Se poate vedea la centrul de presă meciul România – Anglia?Ştiţi, e de la 6 seara. Franţa – New Zealand e de la 20.30″, zic, plin de speranţă. “Nu, în nici un caz, nu se poate vedea. Căutaţi altă locaţie. Poate un bar, sunt multe în zonă”, mi se răspunde, fireşte, cu zâmbetul pe buze.
Risc, şi la 17.45 sunt la stadion, după ce cotrobăim cârciumile şi facem câţiva kilometri buni pe străzile din Auckland. Meciul România – Anglia nu era difuzat doar la centru de presă, ci şi la casele de bilete şi pe cele două imense tabele de marcaj de pe “Eden”. Iar episoade de genul acesta, despre organizarea RWC 2011 de către neo-zeealndezi, v-aş mai putea povesti. Dar să revin la cronica mea de meci.
Suporterii neo-zeelandezi şi cei francezi beau cot la cot în barurile din Auckland, Parcă se cunosc de o viaţă, dar, cei mai mulţi, se văd acum pentru prima oară în viaţa lor.
Imaginaţia fanilor depăşeşte orice imaginaţie! Descopăr personaje dintre cele mai trăznite, Asterix, Obelix, Ştrumfii sunt şi ei aici. Este extraordinar. Într-un bar îşi fac apariţia câţiva suporteri farncezi din zona Pirineilor Orientali, de la Marius Tincu, de la Perpignan. Sunt îmbrăcaţi în galben şi roşu. Sunt catalani!
Ca să intre cât mai multă lume pe “Eden”, organizatorii au mai ridicat un sector la una dintre tribune şi la o peluză. Schelele metalice sunt acoperite cu prelate frumos colorate, ca să nu dea urât.
Intrăm pe “Eden”. E fabulos. De la centrul de presă, printr-o imensă vitrină de sticlă, aflată în spatele buturilor din stânga cum te uiţi la meciurile de pe “Eden Park” la televizor, vezi tot ce se întâmplă pe arenă. Ne uităm la TV la masacrul de la Palmerston North. Anglia marchează eseu de eseu. Ai noştri sunt resemnaţi. Sunt cu gândul acasă deja. Sau poate la meciul cu Georgia, victimă sigură în realizarea obiectivului nostru “îndrăzneţ”, o victorie la RWC 2011. Normal, în faţa Georgiei!
Ies de la cabine jucătorii celor două formaţii. Se încălzesc. Daniel Carter exersează loviturile de pedeapsă, drop-gol-urile. Nu îmi vine să cred că am ajuns să-l văd de la doar câţiva metri! Iată-l şi pe Richie McCaw! Ce băiat! Piri Weepo aleargă de zor, alături de un preparator fizic. Din când în când cei doi vorbesc. Jerome Kaino, uriaşul Jerome Kaino, se încălzeşte şi el. Febleţea mea, Sonny Bill Williams e doar rezervă azi, dar e prezent şi el pe gazon. Fug în tribună, la locul meu. Vreau să simt atmosfera de pe “Eden” şi să văd “extratereştrii” de dincolo de vitrină.
Am un loc bun, pe primul inel, aproape de centru. În faţa mea o groază de fete frumoase. N-am văzut toată Noua Zeelandă timp de două săptămâni câte văd acum. Multe au copii în braţe. Misterul e dezlegat rapid: sunt nevestele jucătorilor francezi! Cobor treptele , aproape de teren. E zona în care se încălzesc francezii. Le lipsesc câţiva oameni de bază. Presa îi bănuieşte pe francezi că vor să piardă deliberat pentru că, făcându-şi calcule au ajuns la concluzia că traseul e mai bun dacă evită locul I în Grupa A. Poveşti! În primul rând nu baţi Noua Zeelandă. Apoi… Ale dracului calcule!
Jucătorii intră la cabine. Mai sunt câteva minute. Un puşti de origine maori, mai mult dezbrăcat, suflă într-o cochilie. Doar mimează. Semnalul e difuzat de cei care asigură sonorizarea stadionului. E acelaşi ritual dinaintea fiecărui meci de la RWC 2011. Echipele sunt invitate pe gazon. “Eden Park” se cutremură. Ceva mai devreme, când au fost citite echpele de start, asistenţa se isterizase la auzul a două nume: Daniel Carter şi Richie McCaw. Este incredibil cât de iubiţi sunt cei doi în Noua Zeelandă. Cei doi sunt, fiecare, Messi, Hagi şi Rooney la un loc. Nu zic Maradona, ar fi prea mult! Carter e iubit foarte mult de tineri şi în special de tinere. Vezi postere cu el în chiloţi sau în maiou peste tot în Noua Zeelandă. Carter face reclamă la lenjerie bărbătească! Blocurile din centru sunt pline de astfel de reclame. La McCaw e altceva. E şi dragoste şi respect, în cantităţi egale. Astă-seară, Richie joacă pentru a o suta oară în naţionala All Blacks.
Se aud cele două imnuri. Franţuzoaicele din faţa mea cântă alături de copiii lor imnul Franţei. E uluitor. Sunt copii de doar trei-patru ani, dar ştiu măcar câteva versuri din “La Marseillaise”.
Se aude imnul Noii Zeelande. Cântă toată lumea. În spatele meu, o femeie îşi strânge la piept fiul. Nu are vârstă. E o legumă, care nu realizează absolut nimic… Mama lui l-a adus într-un cărucior, acum îl ţine în braţe, iar el stă pe spate şi cască într-una. Imaginea mă copleşeşte.
Piri Weepo dă tonul la Haka, iar eu nu mai rezist şi încep să plâng ca prostul! E prea mult.
Publicul numără ultimele 10 secunde şi meciul începe. Franţa începe tare. Noua Zeelandă nu iese din propria jumătate în primele 8-9 minute, dar atunci când o face o face bine. Mijlocaşul Adam Thomson marchează primul eseu.
Partida e de departe cea mai frumoasă văzută până acum la RWC 2011. Franţa se ţine tare şi pierde mai mult decât onorabil. Mergem la conferinţa de presă, acolo unde antrenorul Marc Lièvremont şi căpitanul Thierry Dusautoir par relaxaţi. Poate ştiu ei ceva. Îi şoptesc lui Cipic: Tati, ascultă-mă. Francezii vor juca finala şi o vor juca tot cu All Blacks. Să vezi atunci meci.
Urmează conferinţa de presă a gazdelor. Vin căpitanul Richie McCaw şiantrenorul Graham Henry. Acesta din urmă parcă latră când vorbeşte. McCaw w calm. Faţa sa arată ca cea a unui pugilist bdupă un meci de 12 reprize pentru titlul mondial. Zâmbeşte, îi salută pe jurnaliştii cunoscuţi, îşi cântăreşte vorbele, e fantastic. Cred că încă e sub influenţa ceremoniei de după meci, atunci când întrega naţiune, prin cei 60.000 de reprezentanţi ai săi trimişi pe Eden Park, l-a aplaudat pentru meciul cu numărul 100 în tricoul All Blacks.

Merg apoi la vestiare, unde descopăr namilele care s-au înfruntat timp de 80 de minute. Toţi jucătorii Noii Zeelande sunt la costum. Arată extraordinar. Francezii sunt în trening.

A fost seara în care am stat alături de Daniel Carter, de Richie McCaw, de Tony Woodcock, Keven Mealamu.

PS: Această cronică de meci am scris-o la momentul respectiv, dar doar în mintea mea. M-am hotărât să o postez pe blog după victoria din semifinale a Franţei.

Noua Zeelandă e istorie. Înapoi, acasă, în Sălăjan.

adidobre — Sun, 09 Oct 2011 20:47:54 +0000

Am pus valiza în mijlocul sufrageriei şi am răsturnat-o.
Şi, surpriză, am găsit portofelul! Acolo îl ascunsesem dimineaţă, înainte să mergem la micul dejun la Jumeirah. Am pus mâna pe telefon şi i-am dat mesaj Andreei. Am rugat-o să le ceară scuze celor de la Jumeirah!
Fetele mele şi-au primit cadourile. Din Australia, de pe aeroportul din Sydney au aterizat în Sălăjan un cangur şi un urs koala! Plus două tricorui superbe, cumpărate de Cipic, având imprimate aceleaşi personaje. Din Noua Zeelandă, o oiţă şi o pasăre Kiwi. Pe aceasta din urmă, dacă o apeşi în lateral, începe să cânte ca în realitate. E de fapt o înregistrare!
Şi alte mici chestii, printre care doi magneţi de frigider, o oiţă şi o pasăre Kiwi, cu magneţi în picioruşe. Cât şi-au dorit! De câte ori mergeau pe undeva şi descopereau astfel de magneţi se jucau ca nebunele. Şi de fiecare dată apărea cineva şi le strica distracţia: “Lăsaţi magneţii în pace că-i spargeţi, îi stricaţi”. Acum au magneţii lor şi pot face ce vor cu ei!
În final le-am scos şi lănţicurile cumpărate din Dubai. Mai că uitaseră de ele.
Au deschis sacoşelele, apoi cutiile, iar când au dat cu ochii de lănţicuri şi de medalioanele cu inimioare s-au topit!

Cam asta a fost! M-am întors acasă după aproape trei săptămâni. Trei săptămâni ca trei săptămâni, dar e vorba de drum, de aventură. E incredibil ceea ce am realizat. O spun eu, nu trebuie să o spună altcineva. Am făcut un lucru extraordinar, de care nu credeam că sunt capabil. E clar, fără Cipic nu reuşeam asta, dar până la urmă, vorba aceluiaşi Cipic, tot de mine a depins.
În primăvară, am făcut un pariu cu mine însumi. Şi l-am câştigat prin această plecare. Pe acest blog am scris prea puţin pe lângă câte am trăit în această călătorie la capătul pământului.
Sincer, nu mă aşteptam să fiu primit cu flori la aeroport. Dar nici atât de ignorat să fiu…

Doar băieţii de la Sport Total FM, de la Radio, m-au chemat într-o emisiune. Mihai Pahonţu, un tip îndrăgostit de rugby până peste cap, mi-a făcut onoarea de a vorbi pe ultrascurte, mai bine de o oră, despre cele trăite acolo, în Noua Zeelandă.
Mihai Pahonţu, cel care m-a sunat în Noua Zeelandă şi m-a băgat în direct la Radio Total Sport FM şi de care îmi e ruşine că nu i-am putut cumpăra un tricou cu “All Blacks” pentru simplul motiv că nu am avut bani. De Mihai nu mă leagă niciun fel de prietenie, pentru că nu ne cunoaştem decît de puţină vreme, dar m-a topit pasiunea sa pentru rugby.
Şi atât… La revenirea la ziar, nici măcar vederea trimisă de mine într-o zi ploioasă de la Wellington nu mă mai aştepta. Era deja la un colecţionar din Ploieşti, din câte am înţeles de la Tomiţă, de la Libertatea. N-o citise mai nimeni prin redacţie… Iar figura lui Daniel Conţescu, colegul şi şeful meu, ca şi în cazul doamnei Anişoara, m-a readus cu picioarele pe pământ!
N-am să înţeleg vreodată de ce Radu Constantin, care a comentat şi comentează la Digi Sport Cupa Mondială de Rugby, nu m-a contactat în niciun fel… Şi Radu Constantin e coleg cu mine la Sport 1.
N-aveam nevoie de niciun ban. Dar măcar să-i spun cât e temperatura sau cum se prezintă terenul sau dacă bate vântul la Invercargill. Sau să-i spun cum se pronunţă corect Invercargill.

PS: Voi reveni cu concluziile cât de curând. Dar şi cu alte chestii care de abia acum se decantează.

Noua Zeelandă. Încă un pic şi ajungem acasă. Istanbul şi Nevena.

adidobre — Sun, 09 Oct 2011 20:46:11 +0000

Zburăm tot cu Emirates până la “Stanbul”. De această dată nu mai e A380, ci un 777 parcă, un Boeing. Stau alături de două australience, trecute de prima tinereţe, dar simpatice. Cele două merg la Istanbul, acolo de unde îşi vor începe vacanţa, o vacanţă care înseamnă Istanbul, vapor, Cipru, Creta, Grecia! Şi toate astea pentru doar vreo 5.000 de dolari!
Le vorbesc despre România şi despre frumuseţile ei. Se uită ciudat la mine. Auziseră altceva despre România.
Pilotul ne anunţă cât avem de zburat şi, aşa cum e obiceiul pe Emirates, suntem informaţi despre structura lingvistică a echipajului. Nu avem români. Aud că avem un sârb sau poate o sârboaică. Asta e, ce mai contează.
Fetele şi băieţii din echipaj vin mai întâi cu băutura. O stewardesă, jur, nu mint, cea mai frumoasă dintre cele aflate în avion, se ocupă de zona în care mă aflu şi eu. Mă uit pe ecuson. “Nevena”, scrie cu majuscule numele ei.
Se apropie de mine şi mă întreabă ce doresc de băut. În limba engleză. “Zdravo! Kako ste (Salut! ce facI?), îi zic în sârbă. Nevena face ochii mari şi începe să turuie în sârbeşte. Nu mai înţelegeam nimic. Îi spun că sunt bulgar, cu rădăcini descoperite prin Macedonia, iar sârba mea se rezumă la câteva cuvinte. Nu e dezamăgită, iar când aude că mă cheamă Dobre face ochii mari. Rămâne uimită totuşi când îi mai spun câteva cuvinte în sârbeşte. Cuvinte învăţate de la Florin Ruse, bulgar de-al meu, dar pe care n-am să-l înţeleg niciodată de ce a trădat o prietenie pentru… nici nu mai contează pentru ce. Chiar mă apucă dorul de vremurile când umblam cu Florin toată Iugoslavia în lung şi-n lat… Dar nu mai contează.
Nevena mă asigură de toată grija ei. Trece din când în când pe la mine şi îmi spune într-o engleză amestecată cu sârbeşte: “For Mister Dobre, one whisky and Pepsi”!.
Ajungem la Istanbul. Australiencele, colegele de drum, mă asigură că vor da curs invitaţiei mele de a vizita României. Facem şi o poză, aşa, de despărţire.

Avem de aşteptat vreo 3-4 ore până când ne vom îmbarca pentru ultimul nostru zbor, Istanbul – Bucureşti. Din solidaritate, Cipic refuză să meargă la salonul rezervat celor cu bilete bussines ori first class şi stăm împreună la o bere. “Cipic, bem un Efes! E păcat, suntem la oamenii ăştia acasă, trebuie să-i onorăm”, îi zic.
Îmi place Efes-ul. Nu ştiu de ce nu a prins la România. Ţin minte că turcii au făcut o fabrică chiar la Ploieşti.
Rememorez cu Cipic aproape toate clipele petrecute împreună la capătul lumii. Râdem, batem palma, lăcrimez, doar sunt mai sensibil (!), ne mulţumim unul altuia. A fost fantastic.
Mai bem o bere. Şi încă una.
Îi dau mesaj doamnei Anişoara şă-i reamintesc să vină la aeroport să mă recupereze. O rog să aducă şi fetele. Îi argumentez că până şi Mariana şi-a călcat pe suflet şi vine să-l aştepte cu Ana pe Cipic. Doamna Anişoara mă face egoist, dar îmi zice că vine cu fetele!
În sala de aşteptare, trei românce, tinere şi gălăgiaose, ne introduc fără să dorească asta, în atmosferă. În avion se vorbeşte româneşte la greu. Pe scaunul de lângă mine, pe celălalt culoar însă, o doamnă se uită la mine şi îmi zice: “Adi Dobre, tu eşti?”. O recunosc, e fosta şefă a lui frate-miu, Edi, de la medicamente. Doamna Fântâneru. Vorbim tot drumul, până la Bucureşti.
După mai puţin de o oră ajungem pe Otopeni. O zăresc pe Mariana. O văd şi pe Ana. Uite-l şi pe Dragoş, prietenul nostru! Fetele lui tata întârzie. Mi-a comunicat doamna Anişoara. Noroc cu bagajele, care vin ultimele.
la ieşirea din vamă, o angajată a aeroportului ne opreşte. “Vă rog să vă opriţi, să stăm de vorbă”, zice ea. Mă uit consternat la ea. “Doamnă, ne scuzaţi. Venim de la capătul lumii. Nimic nu ne mai poate opri, credeţi-mă”, i-am zis. S-a uitat lung la mine şi a rămas blocată. Poate vroia să facă vreun sondaj de opinie, nu îmi dau seama. Am ieşit din vamă.
Larisa s-a ascuns după doamna Anişoara. Alexandra, mai curajoasă, a venit la mine. Niciodată nu le-am văzut astfel. De fapt, ncioidată n-am fost atât de mult şi de departe plecat.
Doamna Anişoara… Privirea ei m-a trezit din visul trăit în ultimele săptămâni. Mi-am dat seama că am ajuns la Bucureşti!

Dubai. Din Jurnalul Noua Zeelandă

adidobre — Sun, 09 Oct 2011 20:35:24 +0000

Fac poze. Una după alta, ca paparazzi, ca nebunul. Nu îmi vine să cred ochilor! Clădiri decupate parcă din filme SF se înalţă până, hăt departe, în înaltul cerului. Şoferul taxi-ului se uită ciudat la mine. Cred că e sătul de turişti, dar eu sunt unul special. Cipic râde. Vine aproape în fiecare an în Dubai şi îl cunoaşte ca pe Bucureşti. Face pe ghidul: “Uite, aici e cutare. Acolo e cutare”.
Multe clădiri le recunosc din fotografiile văzute pe net, prin cărţi, pe la TV. În stânga, cum mergem spre Jumeiraj, se vede Burj Khalifa. Îţi taie respiraţia. Are 828 de metri… “E cea mai înaltă construcţie din lume”, spune şoferul.
Cartiere rezidenţiale, maşini de lux, metrou suspendat, clădiri unice (nu sunt două la fel)! Incredibil. În zare, pe mâna stângă, observ silueta lui Burj al Arab, cel mai luxos hotel din lume. Ştiu că vom ajunge lângă el, dar îi fac câteva poze, aşa, din inerţie.
Taxi-ul ajunge la Jumeirah Beach Hotel. Patru oameni sar asupra maşinii. Nu sunt bişniţari şi nici aurolaci, ci angajaţi ai hotelului. Mai au să ne sărute mâna! În rest le-au făcut pe toate. Nu sunt umili, ci deosebit de respectuoşi. Nu sunt exageraţi, ci normali. Bagajele dispar. Aveam să le revedem în cameră câteva minute mai târziu. Noi intrăm în recepţie, unde ne întâmpină alţi angajaţi ai hotelului. Facem formalităţile şi urcăm. E ora 9:00 dimineaţa, dar oamenii ne-au primit în hotel. Nu ne-au zis că ziua de hotel începe la 12:00 sau la 14:00. Mai mult, ne-au spus că putem merge să luăm micul dejun.
Stăm la etajul 11. Camera e absolut senzaţională. Peste absolut tot ce am văzut până acum în toată viaţa mea. Vederea e la mare. De altfel, toate camerele de la Jumeirah au vedere la mare. Burj al Arab e la doi paşi. Sub fereastră, care e de fapt întreg peretele exterior, se văd piscinele, plaja… E ca în “O mie şi una de nopţi”, varianta 2011!
Mergem să luăm micul dejun. Uit de oboseala drumului, fac abstracţie de cele 45 de grade de afară, mă îmbrac frumos şi fug, alături de Cipic, la restaurant. Alegem, din mai multe locaţii, un salon pe plajă. Nu mi-am închipuit că la un mic dejun poţi avea atâtea variante de mâncare! Bucătărie japoneză, arăbească, europeană… De toate.
Apoi mergem la plajă. Nisipul arde. Marea e fierbinte. Îţi face mai mult rău. Înot până pe insula lui Burj al Arab!
Încercăm să facem poze. Suntem prea aproape de el, lucru care ne distrează teribil.
Îmi amintesc de documentarele de pe Discovery despre Dubai şi despre Burj al Arab. Iar acum le văd cu ochii mei. Mulţumesc, Doamne!
Mergem la piscină, acolo unde se vorbeşte doar ruseşte! Apa e rece. Ai jacuzzi, unde apa e fierbinte, ai cascadă de trei metri şi bar în apă. Spui doar numărul camerei şi comanzi ce vrei. Nici nu te mai gândeşti că la plecare trebuie să plăteşti.
Încă de la sosirea pe Aeroportul din Dubai, deşi era dimineaţă, i-am dat mesaj Andreei. Andreea, stewardesa de la Emirates, fata frumoasă din Sălăjan cu care am călătorit pe ruta Bucureşti – Dubai la dus!
I-am scris un SMS şi din Auckland. I-am spus că venim. Mi-a răspuns că ne aşteaptă, că îşi ia liber. Dar acum răspunsul întârzia.
Până la urmă, Andreea ne-a sunat. Ne-a fost ghid toată seara, iar noi ne-am revanşat vorbind româneşte, spunându-i bancuri, invitând-o la restaurant, şi cumpărându-i un cadou de ziua ei.
Am fost la cel mai şmecher Mall din Dubai. Acolo unde poţi să cumperi tot ceea ce îţi trece prin cap şi poţi lua masa privind prin vitrină la oamenii care schiază pe o pârtie mai tare decât cea a lui Copos de la Poiana Braşov. Mâncăm miel! Bem un vin alb şi vorbim. Din când în când mă ciupesc, să văd dacă nu cumva visez!
Ceva mai devreme am dat o fugă în piaţa de aur, ca să caut câte un lănţic pentru fete. Plus un medalion. Înainte să plec de acasă, le-am întrebat pe fete ce să le aduc din excursia mea. “Tati, vreau un lănţic de aur cu o inimoară drept medalion”, mi-a zis Larisa. Alexandra a vrut la fel. Altădată îmi cereau o jucărie! Se vede că au crescut!
Era să uit. Ne-am plimat cu Metroul! Unul de suprafaţă. Are însă şi câteva staţii sub pământ. E greu de descris. În primul rând, Metroul în Dubai nu are conductor sau şofer! E teleghidat. La sugestia Andreei, am luat bilete la “Gold”, adică un fel de clasa I, ca să stăm în faţă, să avem cea mai frumoasă privelişte. Staţiile de metrou sunt închise, pentru ca aerul condiţionat să-şi facă treaba. Când sosesc în staţie, uşile vagoanelor se “pupă” cu cele ale staţiei, astfel încât pasagerul să nu sufere din cauza căldurii. Din staţie şi până la obiectivul de care e legată staţia, pentru că staţiile nu sunt puse aiurea, circuli printr-un tunel cu aer condiţionat!
Sunt obosit. Ne luăm la revedere de la Andreea şi mergem la culcare. Intrăm în cameră. Lumina de veghe e aprinsă. Televizorul, o plasmă de un metru în diametru, e pe un canal de muzică, care se aude în surdină. Paturile sunt făcute, papucii sunt lângă pat, pe noptieră e o ciocoloţică, avem şi o sticlă de apă, iar la baie ne aşteaptă periuţele de dinţi! Toate astea, graţie angajaţilor hotelului!
Mai zăbovesc puţin la fereastră. Mă uit la Burj al Arab cum îşi schimbă culorile la câteva minute. Şi adorm.
Ne trezim, ne facem bagajele şi mergem la micul dejun. Dau o tură prin cameră. Portofelul e la vedere. La fel şi telefonul şi paşaportul şi acreditarea la Cupa Mondială, pe care vreau să o port la gât până acasă. Aşa, din mândrie. Am fost singurul jurnalist din Sud-Est-ul Europei prezent la Cupa Mondială din Noua Zeelandă! Cipic râde de mine, dar nu înţelege ceea ce simt eu. Iau portofelul şi îl pun bine.
Mâncăm la restaurantul de la parterul lui Jumeirah. E incredibil ce oferă oamenii ăştia. Aleg numai specialităţi. Gust din brânză albastră! Da, aţi auzit bine “blue chees”! Aşa scria şi chiar aşa arăta. Rămân singur la masă, mai mult, aşa să studiez. Angajaţii, cei mai mulţi din India, Pakistan sau Balgladeş, robotesc fără încetare. Sunt angajaţii perfecţi. O tipă, la vreo 32-35 de ani, îmbrăcată în costum bleumarin, îi supraveghează. Femeia pune însă mâna, cum se zice, şi debarasează, stă de vorbă cu turiştii, îi încurajează şi le vorbeşte frumos subalternilor. Şi când mă gândesc la cum se comportă şefii la noi, ca nişte stăpâni de sclavi…
Intru în vorbă cu “şefa”. E nemţoaică, din Frankfurt. O cheamă Marina şi e de şase ani în Dubai. Îmi spune că trăieşte o experienţă fabuloasă. O cred. Mă întreabă dacă am nevoie de ceva, dacă mă simt bine. Îi spun că sunt jurnalist, iar ea face ochii mari. Îmi întinde mâna, după care pleacă. Strânge câteva farfurii de la o masă unde tocmai a fost luat micul dejun, apoi adună ce pe podea un şerveţel rătăcit.
La recepţie, surpriză! Descoperim o româncă, din Târgu Mureş.
Cei de la hotel ne pun la dispoziţie o maşină, un Volvo superb. Scot aparatul şi fac poze!
Plecarea din Dubai e infinit mai uşoară decât sosirea. Bag bagajul de cală pe la “Bussines”! Apoi merg în “free shop” să-i iau doamnei Anişoara un parfum. Mi-a trimis un sms, la insisteţele mele, cu numele parfumului. Nu găsesc portofelul, dar, spre norocul meu, ca să nu mă fac de râs, găsesc 100 de euro în buzunarul de la piept.
Intru însă în panică. Tocmai eu, care în viaţa mea n-am pierdut ceva să pierd portofelul, chiar acum. Oboseala bat-o vina! Golesc rucsacul şi … nimic. Îi zic lui Cipic: “Tati, e la hotel. Sigur. Când am coborât la masă era la vedere şi l-am acoperit cu ceva, să nu stea, aşa, să-l vadă toată lumea”.
Dăm telefon la hotel. După 15 minute, oamenii ne anunţă că în cameră nu e nimic şi ne asigură în acelaşi timp că, dacă portofelul meu ar fi fost în cameră, acolo ar fi rămas. O sun pe Andreea, care sună şi ea la hotel.
Mă împac cu gândul că am pierdut portofelul în care aveam buletinul, permisul de conducere, două carduri goale şi vreo 700 sau 800 de euro. Nu mai ţin minte exact.
Tot de la Cipic am învăţat să nu plâng după bani. “Dă-i în mă-sa”, îmi zice el. Şi îmi aduc aminte de vorbele regretatului Valeriu Mihăilescu, bunul nostru prieten: “Profesore, bani are şi ţiganii”.
Şi am plecat spre ţară, via Istanbul.

Adio, New Zeeland!

adidobre — Sat, 01 Oct 2011 20:52:44 +0000

Am urcat în avionul de Dubai. În uriaşul A 380-800. Mă uit la el şi nu îmi pot explica cum naiba reuşeşte să se ridice de la pământ. Îi fac mai multe poze. Mihai Şoica, corespondetul Evz de la Cluj, m-a rugat să-i trimit câteva fotografii cu minunăţia de avion.
Îmi închei extraordinara aventură la capătul lumii. Las în urmă oameni şi locuri despre a căror existenţă habar nu aveam în urmă cu mai puţin de o lună. Vreau să cred că aceste ultime trei săptămâni din viaţa mea m-au schimbat. Dacă nu am înţeles nimic din toată această experienţă, înseamnă că am bătut degeaba atâta amar de drum. N-aş vrea să trag o asemenea concluzie.
Nimeresc pe scaunul din mijloc, undeva în coada avionului, pe rândul 87. Încer să fac schimb cu tipul din dreapta, un tână neo-zeelandez, plecat la studii la Viena. Îmi spune că nu suportă drumul cu avionul, că trebuie să se mişte. Îl cred. Chiar îl compătimesc. Amicul meu se dovedeşte în cele din urmă a fi un mare gogoman. Doarme aproape tot drumul.
Din bun simţ, nu îl deranjez decât în cazuri de extremă urgenţă.
Nu pot să aţipesc. Mă uit pe monitorul din faţa mea. Caut muzică şi încerc să ascult ceva deosebit. Găsesc Hot Chili Peppers. Le ascult un album. Apoi dau de Creedence Clearwater Revival, o trupă americană rock despre care am auzit prima dată acum foarte mulţi ani, de la Alex Revenco, doctor în muzică, fost coleg la Evz.
Drumul de la Auckland la Sydney mi se pare floare la ureche, deşi măsoară peste 2.000 de kilometri.
Pentru că atunci când urmăresc informaţiile despre zbor muzica nu se întrerupe, stau şi mă uit la datele şi la parametrii de zbor, la hărţile prezentate în permanenţă pe LCD-ul din faţa mea, pe imaginile captate de cele trei camere de luat vederi exterioare. A 380 are o cameră sub el, una în bot şi alta pe coadă. Ultima oferă o imagine fantastică. În primul rând, vezi avionul.
S-a lăsat întunericul, aşa că nu mai văd nimic. Citesc pe ecran: viteza de croazieră-aproape 1.000 de km la oră, înălţimea-12.000 de metri, temperatira exterioară-minus 54 de grade, vântul-bla, bla, bla. La un moment dat apare globul pământesc. Jumătate e alb, acolo e zi, jumătate e negru, acolo e noapte. Extraordinar de interesant. Şi avionul nostru, desenat mic-mic de tot, pluteşte undeva deasupra Australiei. A început deja greul, adică cele aproape 15 ore de zbor neîntrerupt pe ruta Sydney-Dubai. Adaugând drumul Auckland-Sydney, cu escala în oraşul australian, atunci adun doar la acest zbor aproape 20 de ore! Nu mă plâng însă. Totul pare de domeniul fantasticului. Un zbor cu A 380 e o nebunie. Încerci să găseşti răspunsuri la fel de fel de întrebări idioate, la care probabil s-au gândit şi cei care au proiectat această aeronavă.
Moţăi, dar nu pot dormi. Măcar nu mă mai dor picioarele ca la dus. Doctorul naţionalei de rugby mi-a dat o pereche de şosete speciale. Sunt cu câteva numere mai mici, dar am tras de ele. Mă ajută la circulaţie.
Mă uit la un film. “Sleepless in Seattle”, un film vechi, de aproape 20 de ani, cu Tom Hanks şi febleţea mea, una dintre ele, Meg Ryan. Cam siropos, dar jucat fenomenal de cei doi.
La un moment dat uriaşul A 380 se zdruncină. Suntem rugaţi să rămânem pe scaune, cu centurile puse. Sub noi, de fapt sub plafonul de nori, bliţuri uriaşe trag cadre unul după altul. E furtună. Mă uit pe hartă, suntem deasupra Indoneziei. Mă întreb la ce se gândesc oamenii de la sol atunci când văd, dacă văd, avionul nostru. Şi eu mă uitam uneori pe cer, vedeam avioane şi îmi puneam întrebarea: ” Ce naiba fac ăia acolo?”.
Cei mai mulţi colegi de drum dorm. Mă ridic din nou şi mă plimb pe culoar. Mă opresc din când în când şi îmi ţin picioarele ridicate, la spate. Spre centru avionului şi în faţă e frig. E mai bine la mine, în spate. În cîteva coşuri speciale, câţiva bebeluşi dorm duşi. Doi tineri, un tip şi o tipă, se arată deranjaţi de lumina care vine de la barul de unde pornesc spre noi mâncarea şi băutura.
Stau cu gândurile mele. Trec în revistă toată această minunată excursie. Îi văd pe ai noştri în meciul cu Scoţia, simt palmele luate pe spate, prieteneşte, de la fanii neo-zeelandezi şi de la cei scoţieni, care mă felicitau pentru jocul stejarilor, de parcă eu aş fi evoluat. Îi aud discursurile extrem de optimiste ale lui Romeo Gontineac, îi văd privirea lui Daniel Carter, vedeta All Blacks, aflat în faţa mea la finalul meciului Noua Zeelandă – Franţa.
Mă felicit într-una că am avut curaj să pornesc la acest drum. N-a fost uşor.

Din păcate, a trebuit să bat drumul până în Noua Zeelandă pentru a realiza cel mai bine cât de dezbinaţi suntem, cât de invidioşi suntem pe succesul altuia, cât de răi şi de indiferenţi putem deveni atunci când ar trebui să fim buni şi umili.
Nici nu mai ştiu dacă e zi sau e noapte. Ceasul îmi arată o oră, cel mai probabil cea din Noua Zeelandă. Pe telefon am altă oră, a României. Ajungem în Dubai. Cât o fi ora? Mă lămureşte pilotul avionului, care ne spune că în curând vom ateriza la Dubai. Ora locală e 6.30. Dimineaţa. Dar sunt deja 35 de grade Celsius!
Cobor şi o iau spre vamă, spre controlul paşapoartelor. Nu sunt lăsat să intru în Dubai decât după ce un miliţian de-al lor îmi scanează ochii!!! Incredibil!
Îmi recuperez bagajul, îl iau pe Cipic şi ne urcăm într-un taxi. “Tati, ţine-te tare! Neam de neamul tău n-a văzut ce vei vedea tu astăzi”, îmi şopteşte Cipic. Şi pornim spre Jumeirah, in stabiliment de 6 stele, aflat pe malul mării, la doi paşi de mult mai celebrul Burj Al Arab!

Noua Zeelandă. Auckland, a doua zi. Şi, gata, am plecat spre casă!

adidobre — Thu, 29 Sep 2011 10:42:44 +0000

Ultima zi în Noua Zeelandă mi-o petrec pe străzile din Auckland. Frumos oraş. Plouă. Nimeni însă nu bagă în seamă stropii de ploaie, care, de la înălţimea lui “Sky Tower” par fulgi de nea. Dar chiar sunt fulgi de nea. Am şi o dispută pe această temă cu Cipic, cel care îmi zisese de dimineaţă: “Tati, dacă nu rcăm în Sky Tower”, am bătut degeaba drumul la Auckland”.
Şi într-adevăr, “Sky Tower” merită toţi banii. La intrare, chiar lângă casa de bilete, un afiş mare ne informează: “Din vauza vremii nefavorabile, vizibilitatea e redusă. Ne cerem scuze”. Unii renunţă la ineditul pelerinaj, alţii, printre care şi noi, nu. Urcăm cu un ascensor prin podeaua căruia vezi toată scara liftului! Te cuprinde ameţeala.
Ajungem la primul etaj vizitat de turişti, care e la vreo 200 de metri înălţime! Mi se face rău şi mă aşez pe o bancă. Cipic râde. Câţiva copii sar ca apucaţi de streche pe podeaua de sticlă sub care se zăresc, aidoma unor gândaci, maşinile care străbat Victoria şi Federal Streets. Mi se face şi mai rău. Privesc în zare. În ciuda ploii, a norilor, am în faţă o privelişte impresionantă. Portul, oraşul…
E fabulos!
Luăm un alt lift şi urcăm şi mai sus!
După mai bine de o jumătate de oră, coborâm, mai luăm câteva suveniruri şi plecăm. Tot prin ploaie. La o intersecţie, un “aurolac” şterge parbrizul unui turism. Zic, iată că şi pe aici sunt d’ăştia. Îi fac o poză. Tuciuriul se uită urât la mine. Un grup de vreo 20 de fete pătrunde în mijlocul intersecţiei la un interval de vreo două minute. Dansează, alteori fetele stau nemişcate, totul pe muzică în cele aproximativ 25 de secunde cât semafoarele sunt toate pe “roşu” pentru maşini! Trecătorii, mai ales turiştii, se uită cu gura căscată. Fac poze, filmează, aplaudă.
Pe “Eden” se joacă, de la 15.30, Samoa-Fiji. Lume multă, vopsită, echipată corespunzător, curge pe străzile din centrul Aucklandului.
Intrăm într-un pub ca să bem o bere şi să mâncăm ceva. De la bar ni se spune că băcătăria tocmai ce s-a închis pentru prânz, aşa că ne limităm la o bere şi la o fotografie cu bodyguardul localului, un maor simpatic.
Am vrut să ne întoarcem la hotel tot cu autobuzul, aşa cum venisem. Nu din pricini financiare, ci, aşa, pur şi simplu. Nu găsim autobuzul, aşa că luăm un taxi.
Şoferul intră repede în vorbă cu noi. Ne întreabă dacă suntem interesaţi de meci. De Samoa-Fiji. Îi răspundem că n-avem nicio treabă şi că ne pregătim să părăsim Noua Zeelandă. Cipic îl întreabă dacă e din Samoa, moment în care omul face ochii mari şi într-o engleză mai mult decât simpatică începe să turuie: “Eu, din Samoa? Păi ăia au o faţă diferită. Am eu faţă de Samoa? Sunt palestinian!”.
Omul a fost în cele din urmă salvarea noastră. Într-o dispută cu Cipic, pe marginea orei de începere a meciului Samoa-Fiji, aflăm de la prietenul nostru că ora în Noua Zeelandă se schimbase chiar în acea noapte şi că nu e 14.30, ci 15.30!!!
Ne-au luat apele! “Tati, îţi dai seama ce păţeam? Pierdeam avionul de Dubai şi rezervarea la Jumeirah”, îmi zice Cipic!

Noua Zeelandă. Auckland, prima zi

adidobre — Mon, 26 Sep 2011 10:21:19 +0000

Ne-am trezit devreme, deşi aseară am venit aproape de miezul nopţii de la Wellington, de la meciul Australia – SUA.
Trecem din nou prin Welington! Până la aeroport facem o oră. Avionul de Auckland e la 9 şi un pic. Aşadar mai avem un pic şi plecăm spre casă. De câteva zile, suntem ca nişte marinari care aruncă peste bord tot ceea ce e de prisos. Ciorapi, chiloţi, tricouri, fireşte, din cele folosite. În fiecare oraş vizitat în Noua Zeelandă am lăsat câte ceva. Facem loc lucrurilor cumpărate pentru cei de acasă sau pentru noi. Eu am adunat o grămadă de material didactic de la Cupa Mondială, care atârnă destul de greu. Programe, hărţi. Şi tot nu am luat tot ce mi-aş fi dorit.
Ne luăm rămas bun de ka Wellington. Frumos oraş. Mai aveam puţin şi îi învăţam toate străzile.
La intrarea dispre Paraparaumu trecem pe lângă stadion şi pe lîngă port. Apoi o luăm pe lângă ţărm. Greşim parcarea la aeroport şi lăsăm Toyota aiurea. Cei de la Budget ne spun că nu e nicio problemă.
După o oră de zbor, ajungem la Auckland. De fapt la 20 de kilometri de Auckland, la Otopeniul lor, acolo unde ne şi cazăm la un hotel proprietate a unor indieni. Populaţia din Auckland şi de la periferiile metropolei e extrem de eterogenă. În aeroport, şoferii de taxi nu sunt nici măcari maori. Sunt pakistanezi, indieni, chiar şi arabi.
Luăm autobuzul până aproape de centru şi, cu harta în mână, ne îndreptăm spre “Eden Park” pentru a ridica acreditările. Descoperim Aucklandul în toată splendoarea sa. Un oraş multietnic, care găzduieşte aproape o treime din populaţia Noii Zeelande.
Ajungem la “Eden”. Rămân mut. Organizatorii au mai construit un câte un sector la una dintre tribune şi la o peluză. Toată lumea vrea să vadă echipa “All Blacks”. Şi noi!
Amânăm excursia în centrul Auckland-ului pentru duminică dimineaţă. Avionul de Dubai pleacă la ora 19:00, aşa că timp avem.
De la centru de presă aflăm că putem vedea meciul Anglia – România acolo. Tragem de timp până la ora 18:00, ora la care debutează partida de la Dunedine. Tragem într-o cârciumă, unde beau laolaltă suporterii francezi şi cei ai ţării gazdă.
Plecăm de la meci fericiţi de ceea ce am văzut. Noua Zeelandă – Franţa a fost cel mai tare meci de până acum la Cupa Mondială. Am scris separat o cronică a acestui meci. O voi posta în câteva zile. De aceea nu insist. Vreau să precizez doar că am stat alături de Daniel Carter şi Richie McCaw, doi dintre cei mai buni rugbişti din lume, zei în Noua Zeelandă!

Noua Zeelandă. Ultima zi la Wellington

adidobre — Fri, 23 Sep 2011 13:37:48 +0000

Am făcut ultimul grătar în Noua Zeelandă. Cipic a cumpărat ceafă şi cotlet de miel neo-zeelandez, se înţelege, şi file de somon. V-am făcut poftă? A fost o nebunie. Din toate punctele de vedere!
Deşi era trecut de 10 noaptea, am vorbit cu Dănuţ Dumbravă, vecinul meu din Sălăjan, care mâine, de fapt azi, va da piept cu celebrul Jonny Wilkinson. Am vorbit şi cu prietenul Romeo Gontineac. Nu ştiu care e raţionamentul, dar omul a schimbat toată echipa pentru meciul contra Angliei. Dacă ieşim şi de astă dată onorabil, Romeo merită statuie. Meciul cu Georgia nici nu mai contează. Ce bătăi au luat unii la Cupa asta Mondială, mamă, mamă!
Am dormit mai mult ca de obicei. Pe la 10.00 m-am apucat să-mi fac bagajul. “Lasă-l încolo de bagaj, hai cu mine să-ţi arăt ceva”, îmi zice Remus.
Am urcat în maşina lui, o Toyota veche, de familie, cu 7 locuri, dar care merge impecabil, şi am plecat pe valea râului Otaki. Apropo de Toyota. Cred că am mai scris aici, pe blog, viitoarea mea maşină va fi una japoneză. Am hotărât asta aici, în NZ.
“Ca turist n-ai să vezi aşa ceva vreodată cât ai căuta”, spune Remus. Mergem preţ de vreo jumătate de oră prin defileul râului Otaki. Absolut spectaculos. “Te duc într-un loc unde mergem noi vara la scăldat. Nu îl ştiu mulţi”, spune el. Drumul e impecabil. Am lăsat în spate casele, fermele, multe scoase la vânzare, şi ne afundăm în sălbăticie. Oprim într-o poiană, la nivelul apei, unde mai sunt parcate câteva maşini, dar nici ţipenie de om. Trecem râul Otaki la pas, peste un pod pietonal suspendat care îmi aminteşte de puntea de peste Teleajen, dintre Berceni şi Pantazi. O treceam mereu când mergeam la bunicii din parte tatei la Pantazi. Ce ne mai distram. La inundaţiile din 1975, apa a luat-o. Oamenii au reconstruit-o după ceva vreme.
“Aici venim noi la scăldat. Vezi acolo, unde face râul acel cot? Acolo s-a format un bazin cu o adâncime de vreo 3-4 metri, excelent pentru înot. Uite cascada aia şi piatra de sub ea. Vara te aşezi pe piatră, iar apa cade direct pe tine. Ştii cum e? Un vis”, îmi explică Remus. Mă uit, fac câteva poze şi visez şi eu!
Plecăm. “Hai să mâncăm o pizza la fratele meu, Dragoş”, spune Remus. Ajungem la “Casa Românească”, restaurantul lui Dragoş. Am mai vorbit despre el. De data asta i-am cunoscut şi soţia, şi fata cea mare. La “Casa Românească”, specialitatea casei e pizza! Făcută la cuptor cu lemne. Poţi mânca însă şi sarmale, şi zacuscă. “Oamenii de aici sunt destul de conservatori în privinţa mâncării. Nu renunţă uşor la ale lor şi nu gustă din tradiţiile altora decât foarte rar. E adevărat, le place cam to ce avem noi aici, dar rămân cu ale lor”, zice Dragoş. Soţia lui ne face o pizza. Dragoş are la vânzare şi pâine făcută de el la cuptorul cu lemne de care e atât de mândru. Face brânză, iaurt, vin!
Bem bere cumpărată de la un vecin, făcută tot în casă! E neagră şi aduce a Guiness. O să povestesc altădată despre Dragoş şi despre Remus. Merită mai multe rânduri.
Pe la 4.00 după amiază am plecat spre Wellington. Seara, de la ora 20.30, avea meci: Australia – SUA. Am văzut până acum Africa de Sud, Argentina, acum Australia, iar mâine seară, adică azi, voi vedea şi Noua Zeelandă. Adică toată forţa rugby-ului din emisfera sudică!
Am ajuns destul de devreme în Wellington. “Hai să vedem poate găsim magazinul ălora de la adidas deschis”, îmi zice Cipic. Am fost de câteva ori în Wellington şi parcă îl cunoaştem de o viaţă. Nici nu e greu. Găsim repede magazinul şi ne mirăm că e deschis. Restul magazinelor au închis de mult.
Apoi ne îndreptăm spre stadion. Atmosfera în oraş e una extraordinară. Suporteri australieni şi americani, acestora din urmă venindu-le în ajutor şi localnicii (care au boală pe australieni), fac un spectacol incredibil. Rar mi-a fost dat să văd atâta imaginaţie la nişte suporteri. Fani de toate vârstele se întrec în corecgrafii, costumaţii, repertorii.
E INCREDIBIL. Îmi dau lacrimile. Pe bune! Nu mă pot abţine. Ce înseamnă civilizaţia, bunul simţ, statutul de suporter, dragostea faţă de echipa favorită, respectul pentru adversar… De ce oare noi, românii, nu suntem în stare de aşa ceva?
În drum intrăm într-o cârciumă arhiplină. Bem o bere alături de fanii americani şi cei australieni. Ai impresia că eşti între prieteni. Toţi te salută, te întreabă ce faci, cum te simţi. O americancă dă noroc cu noi şi ne întreabă dacă nu cumva vrem să ne vopsească pe faţă. Are o cutiuţă cu vopsea roşie şi o alta cu vopsea albastră. E profesoară. În câteva minute îi desenează pe faţă unui tip din gaşcă steagul Americii!
Meciul a fost unul spectaculos, încheiat însă dramatic, cu o gravă accidentare a unui australian în chiar minutele de prelungire ale meciului!
Ne îndreptăm spre gară, care e la 500 de metri de stadion. Trenul spre Paraparaumu e plin. După o oră ajungem la destinaţie. Cipic se pune la un film , eu pe scris. Mâine dimineaţă, la 6.00, plecăm spre Wellington. La 9.00 avem avion spre Auckland, punctul final al călătoriei noastre la capătul lumii! Voi vi pe “Eden Park”, la Noua Zeelandă – Franţa! Voi fi pe stadionul unde s-a scris istorie şi pe arena pe care se vor disputa semifinalele şi finalele, cea mică şi cea mare, a actualei ediţii a Cupei Mondiale.
Aşadar, mă pregătesc de plecare. Sunt un pic trist, dar în acelaşi timp fericit că mă întorc acasă la fetele mele. Sunt la fel de fericit că am ajuns aici, că am putut să-mi îndeplinesc un vis şi să arăt multora cine sunt cu adevărat.
Azi, în drum spre Wellington, am vorbit cu fetele mele, cu toate trei. “Tati, când te întorci acasă? Îmi e dor de tine. Am întrebat-o şi pe mama câte zile mai sunt”, mi-a zis Alexandra, care mi-a povestit o muţime de lucruri legate de şcoală. “Tati, ştii ce fac eu seara după ce mamam ne închide lumina şi ne spune noapte bună? Aprind din nou lumina, mă duc la sertarul de la birou, iau agenda pe care mi-ai făcut-o cadou, o răsfoiesc şi mă gândesc la tine pentru că îmi e dor de tine”, zice şi Larisa. Ce să mai zic? M-au rupt în două.
Să mă ajute Dumnezeu să mă întorc acasă sănătos şi vă voi mai scrie pe acest blog poveşti de la capătul lumii. Am stat de vorbă cu un român care face ciocolată pentru armata neo-zeelandeză. Le-am ascultat păsul românilor din Wellington rămaşi fără preot. Voi scrie de ce nu am rămas în Noua Zeelandă. Asta ca să le răspund celor care m-a sfătuit să nu mă mai întorc. Şi nu au fost puţini!

Noua Zeelandă. “Ţe Puia”

adidobre — Thu, 22 Sep 2011 13:23:50 +0000

Am ţinut foarte mult să vedem Te Puia. Fie vorba între noi, de fapt Cipic a insistat să vadă cetatea ce poartă numele şefului său, Puia!Aşadar, din nou spre Rotorua. Ne-am dus glonţ de această dată. Nu ne-am mai oprit la niciun vulcan, la niciun abur!
Pe drum făceam glume. Deja recunoşteam peisajul, casele, locurile. Te Puia a fost una dintre cele mai tari fortăreţe construite vreodată de maori. Acum e un simplu obiectiv turistic. În poartă, cum se spune, zace răsturnat un trunchi de copac. Pe plăcuţa de lângă el scrie că are 2.000 de ani! La intrarea în cetate, stau de veghe câteva statuete din lemn. Toate au figuri războinice. Au limba scoasă!
În interior, poţi vedea câteva case de maori, aduse cine ştie de unde. Intersant. Apoi mergem în parc. Un gheizer aruncă apă la 20 de metri înălţime. E impresionant. Nu are nevoie de sulf, ca la Wai-O-Tapu. E natural. Erupe la un interval de câteva zeci de minute.
Apoi din nou aburi! Ne-am cam săturat de aburi şi de vulcănaşi noroioşi.
La ieşire, am trecut pe la magazinul de suveniruri. M-am riscat şi mi-am luat o mască de maor. Plus doi magneţi pentru fete.
Cocluzia generală a fost că Te Puia a fost o mică “Ţe Puia”!
Am părăsit Rotorua şi ne îndreptăm spre Taupo. Ne oprim la Huka Falls, acolo unde se află o crescătorie de creveţi. Dacă vrei să-ţi pescuieşti prânzul, contra cost, poţi pescui! Dacă nu, te duci direct la restaurant unde poţi comanda creveţi, gătiţi în 20 de feluri!
Ne uităm pe hartă, ne facem socoteala şi plecăm spre cartierul general de la Otaki Te Horo. A mai trecut o zi în Noua Zeelandă.

Noua Zeelandă. Printre vulcani

adidobre — Thu, 22 Sep 2011 12:56:40 +0000

Se doarme bine la Hilton, în Taupo! E a doua zi în inima maorilor. Plecăm spre Wai-O-Tapu. Lăcrămioara şi Remus ne-au povestit că acolo e un gheizer care erupe la nu ştiu ce oră, aşa că ne-am grăbit să vedem care e treaba. Lume multă. Cei mai mulţi dintre vizitatorii de la Wa-O-Tapu sunt suporteri ai naţionalei Franţei, echipă care sâmbătă va juca la Auckland cu Noua Zeelandă. Vi fi acolo, pe “Eden Park”! Sunt şi irlandezi. Echipa Irlandei locuieşte în acelaşi hotel cu noi, Hilton din Taupo!
Ajungem la gheizer, dar facem cale întoarsă la “bază” ca să cumpărăm bilete. Lume buluc. Oamenii stau cuminţi, ca la teatru, într-un amfiteatru în aer liber. Pe scenă e un mic “vulcan”, care scoate fum. Zici că fumează. La 10:10 apare un nene cu microfonul în mână şi începe să ne povestească despre gheizer, după care bagă nişte sulf în “vulcan”. Acesta se supără, începe sp bolborosească, ia la şi 15 minute fix erupe. Aruncă apă caldă la câţiva metri înălţime. Vântul aduce apa peste spectatori. Apoi se opreşte. Plecăm nu foarte încântaţi.
Apoi vizităm parcul “Wai-O-Tapu”. Sunt imagini de vis, cu gheizere, cu lacuri de diverse culori. După o oră de alergat prin parc ne urcăm în maşină şi ne îndreptăm spre Rotorua. Citisem ceva despre “Waimango Volcanic Valley”. Ştiam că e undeva mai sus de Taupo, spre Rotorua, dar nu ştiam exact despre ce e vorba. Credeam că vom vedea din nou nori de aburi şi alte cratere.
Am virat la dreapta în ultimul moment. Mai mergem câţiva kilometri. Pa stânga şi pe dreapta drumului îngust sunt tot ferme. Am văzut chiar una de căprioare. Oamenii ăştia chiar au aşa ceva. Cresc astfel de animale de parcă acestea ar fi vaci. Îmi spunea un român din insula de sud că la abatorul la care lucrează se sacrifică inclusiv căprioare, crescute în captivitate. N-am crezut iniţial.
Am ajuns la Waimango. Este unul dintre cele mai frumoase obiective turistice din Noua Zeelandă. După părerea mea, fireşte. E o atlfel de rezervaţie decât cele văzute anterior. Am urmat un traseu de câţiva kilometri, la finalul căruia ne-a aşteptat un autobuz. Nu ştiu ce am fi făcut fără el. Traseul a fost de senzaţie. Urcuşuri, coborâşuri, am mers pritr-o junglă de ferigi, am admirat lacuri de o frumuseţe rară şi peisaje de basm. Mi-am amintit de Plitvice Jezera, din Croaţia, acolo unde am fost cu fetele în vară.
Ne-am grăbit apoi să ajungem la Rotorua. Cipic zicea ceva de o telegondolă. Am găsit-o cu destulă greutate, pentru că tipa de la Centrul de Informare din Rotorua a greşit punctele cardinale. Am urcat cu telecabina pe un munte, de unde am admirat panorama oraşului. În mijlocul lacului Rotorua se află Insula Mokoia, martoră, spune legenda, a uneia dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste ale maorilor, cea dintre Hinemoa şi Tutanekai.
La ieşirea din Rotorua spre Taupo se află fosta cetate Te Puia. N-am mai avut timp să o vizităm. Am lăsat-o pe a doua zi.
Seara, în timp ce beam o bere la barul hotelului, iar Cipic dialoga cu un neo-zeelandez extrem de şarmant şi de simpatic (eu am zis că e actor, Cipic că e poponar), a sunat alarma de incendiu. Au venit pompierii şi ne-au evacuat, chipurile pentru un scurt circuit. E adevărat, mirosea a cabluri încinse, dar nu era nimic grav. Nici nu a fost. Cipic îmi zice: “Bagă repede un telefon la ziar. Spune-le că la hotelul în care locuieşte naţionala Irlandei a fost alarmă de incendiu. Nici ziariştii irlandezi nu ştiu de asta”. Am râs, dar a doua zi am trimis ştirea acasă, la Evz şi Sport Total FM.