Dor de ciresi si de cirese coapte

Am vazut pentru prima oara cirese la bunica din partea mamei, care locuia la Boldesti-Scaieni (la vreo 11 km de Ploiesti inspre Valenii de Munte). Adica cirese, asa, in pom, cum le sta bine cireselor. Mamaie, pentru ca bunica nu i-am zis niciodata, era o ardeleanca pur-singe, din Hodac de Mures, care fugise in Regat dupa dictatul de la Viena. Nu s-a mai intors acasa, pe Valea Gurghiului, niciodata. Cred insa ca a facut-o totusi, foarte rar, in vizita. La inceput n-am inteles de ce si-a abandonat rudele din Ardeal, asa din senin. Mamaia avea insa sa-si abandoneze si alte rude, mai apropiate din punct de vedere geografic. Pe mamaie am urit-o toata copilaria mea pentru ca nu a vrut sa ne duca acolo, unde cica aveam niste verisori si niste verisoare, pe care i-am cunoscut abia peste ani, pe rind. Si atunci, doar cu ocazia nuntilor, dar mai ales a inmormintarilor, cind oamenii ajung la concluzia ca daca vrei sa-ti gasesti putin timp liber, iti gasesti. Din pacate doar pentru obligatii, adica nunti si inmormintari. Mamaia nu iubea ciresii. Si nici ciresele. Spun asta pentru ca nu am vazut-o vreodata stind de vorba cu ciresii, iar cirese minca foarte rar. Asta in timp ce noi, copiii, nepotii ei (eu si fratele meu, Edi), stateam cu orele agatati de cracile pomilor. Faceam cite o scurta pauza doar atunci cind burta se revolta si trebuia sa fugim la wc-ul din fundul curtii. Aveam, adica mamaie avea, cinci ciresi. Doi timpurii, unul “intermediar”, sa-i spunem, si doi tirziori, asa ca aveam cirese tot inceputul verii. Cine mai era ca noi? Nimeni! Ciresii au fost prietenii nostri, iar ciresele erau modul lor de a ne arata ca le sintem la fel de dragi. In ei ne faceam casa, asa cum vazusem la Johnny Weissmuller, in Tarzan. De “intermediar” ne agatase tata un leagan. Inainte de plecarea spre Ploiesti, adunam cite o sacosa de cirese. Ajungeam acasa si nu ne lasam pina nu le haleam pina la ultima. La adapostul intunericului si de la inaltimea etajului 4, bombardam baraca de tabla in care familia Nastase, pocaitii plecati ulterior in State, uscau plante medicinale. Era senzational. Bombardamentele americanilor asupra rafinariilor din Ploiesti din timpul celui de-al doilea razboi mondial erau reinviate. Batrinii locatari traiau o senzatie de daja vu. Zgomotul produs de explozia proiectilelor “Made in Boldesti” trezeau intreg blocul, dar tot nu ne opream. Sunt cele mai frumoase amintiri despre ciresii si despre ciresele de la Boldesti-Scaieni. Sunt multe, mult mai multe. Prin scoala generala, l-am convins pe tataie, nea Stelica cum ii zicea mama si despre care am aflat mai tirziu ca nu era tatal ei bun, adica nici tataie al meu bun nu era, sa culegem ciresele si sa mergem sa le vindem la piata, in Ploiesti. La inceput, nea Stelica nu a vrut. Nici el nu prea iubea ciresii, nici ciresele. Deocamdata. Pina la urma a cedat. Sa nu credeti ca s-a lasat induplecat dupa citeva rugaminti. Nuuuuu. Dupa citeva saptamini. Tin minte ca oamenii, cumparatorii, formasera o coada la cosurile noastre chiar inainte ca tataie sa aduca cintarul de la administratia pietii. Le-am dat cu zece lei kilogramul. S-au strins citeva sute de lei. Bucuros, tataie mi-a dat si mie o suta! O suta! Stiti ce insemna o suta de lei pe vremea aia? Mama, mama! Tataie a dat instantaneu de gustul banilor si nu m-a mai luat niciodata cu el la piata. De ce sa-mi mai dea si mie o suta de lei?

Ciresele oferite in dar baietilor de la bloc ma transformau rapid intr-o vedeta. Fetele, putinele fete din blocul aflat pe strada Gageni nr.88 din Ploiesti, nu primeau cirese decit contra unui sarut. Am auzit ca, mai tirziu, una dintre putinele fete de pe strada Gageni nr. 88 din Ploiesti facea acelasi lucru cu studentii arabi de la Institutul de Petrol si Gaze. Dar nu primea cirese, ci blugi, cite un sapun Fa si un pachet de cafea Alvorada. Ma laudam la toata lumea cu cei cinci ciresi ai mei aflati pe tarimul magic de la Boldesti-Scaieni, un fel de Faritopia, tarisoara aia frumoasa a papusii Barbie, dupa care se topesc fetele mele. Zilele trecute, am cules din nou cirese. Nu la Boldesti-Scaieni. Nici nu conteaza unde. Macar de ar fi fost coapte. Si m-am trezit ca ma laud unui amic, dupa foarte multi ani, cu cei cinci ciresi ai mei, de fapt ai bunicii si ai lui nea Stelica: cei doi timpurii, cel “intermediar”, cum il alintam, si cei doi tirziori, si din care mincam tot inceputul verii. Nu stiu de ce am adus vorba de ei. Poate pentru ca atunci cind vad cirese imi aduc aminte de ei. Mie dor de ciresii mei. Nu mai stiu nimic de ei. Ultima oara am fost sa-i vad exact acum zece ani. De fapt era inmormintarea bunicii, dar, va spun sincer, pentru ei am mers mai mult. Era inceputul lui aprilie, iar ciresele ciresilor mei erau doar la stadiul de zarzare. Adica mici si verzi. Pe mamaia o uram din nou. Cu noua luni inainte refuzase sa o primeasca pe mama mea, adica pe fiica ei, sa stea la Boldesti-Scaieni, pentru ca se temea sa nu se molipseasca si ea de cancer. Mama nu a dat cancerul ei la nimeni si s-a stins la trei zile dupa inmormintarea bunicii. Am inteles ca acum, la Boldesti, sta un verisor, care, pentru ca nu si-a achitat nici o factura la utilitati, nu mai are nici apa, nici gaze, nici lumina. Cum s-or descurca ciresii mei fara toate astea? Mie dor citeodata de mor de ciresii mei si de ciresele lor coapte.

 

Monica Lovinescu

Nu am cunoscut-o personal pe doamna Monica Lovinescu. Nici nu am stiut, pina in 1990, foarte multe despre ea. Ne-a fost insa, paradoxal, prietena de familie zeci de ani. Pina duminica noapte, cind s-a stins. Vocea ei ragusita razbatea de dincolo, prin cortina de fier si bruiaj a regimului comunist, pe unde scurte. Asa am cunoscut-o pe doamna Monica Lovinescu. Asa am cunoscut si celelalte voci ale “Europei libere”, precum Virgil Ierunca, sotul doamnei Monica Lovinescu, Neculai C-tin Munteanu, Nestor Ratesh, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Ion Rusu-Sirianu, Serban Orescu sau Mihai Rusu. Pentru multi romani, relatia cu “Europa libera” a fost ceva de genul “invatamint de la distanta”. Printre altele, de la doamna Monica Lovinescu, si nu doar de la ea, iti puteai insusi inclusiv cunostinte despre o stiinta interzisa de comunisti, filosofia. De la Mihai Rusu, de exemplu, mai aflai ce face Marcel Raducanu. Cu Mihai Rusu am avut onoarea sa si colaborez peste ani, iar acum sa ma numesc printre prietenii sai. Intr-o zi, Mihai Rusu mi-a vorbit despre viata sa. Una in care cuvinte precum “catuse”, “securitate”, “inchisoare” erau rostite si la un deceniu si jumatate de la caderea regimului comunist cu o oarecare teama. Sau asa mi s-a parut. In timpul povestirilor sale, ma faceam mic, mic de tot, ca atunci cind legam antena radioului de calorifer ca sa ascult mai bine emisiunile de la “Europa libera”. Si la indemnul “Europei libere” am iesit in strada in decembrie 1989, cu haina rupta de o mama disperata ce incerca din rasputeri sa-si tina fiul departe de mersul istoriei. Fara certifiat de revolutionar, umilit chiar si acum, uneori zilnic, de profitorii noii orinduiri, incerc, ca un mizantrop ordinar ce sint, sa inteleg de ce nu s-a schimbat mare lucru in constiinta romanilor in ultimii 19 ani. De ce ne aducem aminte de cei mai buni dintre noi, decit atunci cind ei nu mai sunt? Un raspuns ar fi acela ca am ignorat cu buna stiinta in toti acesti ani oameni precum doamna Monica Lovinescu. Gabriel Liiceanu spunea aseara ca “Monica Lovinescu a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră”. Cit adevar… Cred insa ca trecerea in nefiinta a doamnei Monica Lovinescu in chiar primele clipe al Saptaminii Patimilor nu este intimplatoare. Si asta pentru ca nu se moare intimplator in Postul Pastelui.

PS: Aseara, tirziu, televiziunea publica a difuzat un material, “In Memoriam”, despre doamna Monica Lovinescu. Chiar daca documentarul a mai avut si hibe, a fost, in cele din urma, unul mai mult decit interesant.

 

Classic

Mi-am petrecut noaptea trecuta cu cativa colegi de generatie. Intr-un cadru nostalgic. Eu in fata televizorului, ei pe micul ecran. Eu-fan, ei-idolii mei. Imi amintesc cum, uneori, inainte de 1989, cautam pe unde scurte, sau pe medii - nu mai tin minte, “Radio Beograd”, doar pentru a le asculta rostite numele. Erau de varsta mea. Spun erau, pentru ca cel mai bun dintre ei, asa cum se intampla in viata, nu mai e. Azi noapte, prietenii mei au rejucat, as vrea sa cred ca pentru mine, finala Campionatului European din 1991. Pe rind, Toni Kukoci, Dino Radja, Vlade Divaci, Predrag Danilovici, Velimir Perasovici, Zoran Savici si Zarko Paspalj, caci despre ei e vorba, si-au etalat clasa, intr-un meci cu Italia, tara gazda, cu care sirbii au maturat sala din Roma. Si au jucat fara cel mai bun dintre ei, Drazen Petrovici. Probabil, Drazen a vrut sa vada daca baietii se descurca fara el, pentru ca, la un an distanta, avea sa moara intr-un accident de masina, petrecut undeva, pe o autostrada din Germania, in apropiere de Denkendorf. Dar de ce naiba mi-am amintit tocmai acum de bietul Drazen? A fost un semn, cu siguranta, de la omul care m-a facut sa ma indragostesc pentru totdeauna de sport, tatal meu, de la a carui moarte, astazi, 4 aprilie, se implinesc cinci ani…