Cipic mi l-a pasat pe Radu Voina la telefon, la vreo două ore după meci. “Sărut mâna, nea Radu”, i-am zis, râzând, lui Radu Voina, după care l-am felicitat. I-am promis că sâmbăta viitoare sunt la Veszprém. De unde bani? De unde timp? Mai ales timp, că de “caşcaval”, vorba lui Valeriu, Dumnezeu să-l odihnească “profesore, bani are şi ţiganii”.

N-am văzut prima repriză de la Vâlcea. Abia la pauză am reuşit să instalez nu ştiu ce pe laptopul cel mic şi am văzut, cum se zice, “oglindă”! Mai bine de o jumătate de oră am simţit că sunt în altă lume. Mă uitam şi scriam, ascultam şi scriam, făcând abstracţie de comentariul absolut apocaliptic al partidei.

Şi după câteva interviuri fade, mai puţin cel cu Radu Voina, care a dezvăluit că la pauză erau fani care i-au cerut demisia, moderatorul m-a trezit din somn:  “Şi acum dăm legătura în studio, urmează fanatik şou şi derby-ul rapid – dinamo”. Înapoi în infern…

PS – derby-ul rapid – dinamo a fost, aşa cum m-am aşteptat, o mizerie de meci. Ca de obicei însă, am fost inspirat şi m-am uitat, tot pe net, la Juventus – Napoli. Mi-a părut rău de Napoli. Uite că mi-am adus aminte, am uitat să o trec şi pe Napoli la echipele preferate. Napoli de pe vremea lui Maradona a fost una la care am ţinut enorm.

Ca jurnalist, am descoperit altfel echipele pe care altădată le vedeam doar la TV. Aşa mi-au intrat, de exemplu, la inimă Oţelul. La Galaţi am fost în primele deplasări ca ziarist sportiv. Prima a fost, ca să fiu corect, la Piatra-Neamţ, dar n-aş fi putut ţine vreodată cu Ceahlăul lui Gheorghe Ştefan.

Afară am fost prima oară la Istanbul, pe Sükrü Saracoglu din Istanbul, acasă la Fenerbahçe. Era în 1997. De atunci  sunt fan Fener. Larisa şi Alexandra, care au fost pe stadionul Petrolul, dar şi la Istanbul, iubesc deopotrivă Petrolul şi Fenerul lui Alex şi al lui Demirel.

Pe Borussia Dortmund am îndrăgit-o după ce Christian Clemens, prietenul meu, m-a dus pe “Signal Iduna Park”, la un meci cu Schalke 04. Cică e cel mai tare derby din Germania. După ce am fost acolo, am ajuns la aceeaşi concluzie. Aseară n-am mai fost la Dortmund, ci în Vitan, la Christian acasă, ca să vedem împreună Borussia – VfB Stuttgart. Ce meciul dracului a fost! Un meci pe care Borussia l-a avut în mână, dar de care şi-a bătut joc. De n-ar costa-o la finalul sezonului acest egal. La fel de adevărat e că şi “amărâţii” ăia de la Stuttgart au jucat exemplar.

La 3-2, comentatorii meciului, pe unul îl ştiu, a fost pe la TVR, s-au şi grăbit, tipic româneşte, să-i cânte prohodul Borussiei. Ajunseseră să bage d-alea cu prima înfrângere a Borussiei vinerea, prima la ora 23.30, prima când luna e în linie cu Venus, etc, etc. Mă ridic de pe canapea şi îi zic lui Christian, care n-avea stare. “Tati, fii atent că întoarce Borussia rezultatul. Ascultă-mă că sunt om bătrân şi atunci să-i văd pe băieţii ăştia doi pe unde scot cămaşa. Şi sparg şi televizorul de satisfacţie”, zic. Se face 4-3 pentru Borussia. Băieţii ăia doi de comentau, altfel pregătiţi, silitori, au dat-o la întors. Tot româneşte! Până la urmă s-a terminat 4-4, ca la teatru, aşa cum am scris în Evz, singurul ziar din România care a ţinut LIVE scorul de la Dortmund!!!

PS:  Acum două-trei zile am scris ceva despre presa din România. Nu e zi de la Dumnezeu să nu am confirmări la cele scrise acolo. Sunt chestiuni pe care le susţin de ani buni. Am mai spus-o, nu sunt îndeajuns ambiţia şi prieteniile. Că, vorba aia, ambiţios e şi Ilie Dobre. Mai trebuie şi un pic de modestie, de respect. Mama lui de respect, că tot la el ajung!

Asta se întâmplă însă de ani buni. Nici nu mai ştiu cine a inventat tolc-şourile astea unice în lume. Cred că începuturile îi aparţin sport.ro-ului, dar nu bag mâna în foc. N-am fost niciodată fan. Apoi, prin apariţia celorlalte canale de sport, s-a declanşat nebunia. A fost declanşată o competiţie pe cât de oribilă, pe atât de periculoasă. Jurnalişti de doi lei, jurnalişti cu nume, toţi laolată s-au întrecut în a-i pupa în cur pe “oamenii de fotbal”. Acele personaje intrate fraudulos în fotbalul nostru cel de toate zilele şi care şi-au cumpărat, mai întâi cu bani, mai apoi pur şi simplu cu “reitingul”, protecţia presei de tot felul.

Are dreptate Cipic când mă înjură şi mă face cu ou şi cu oţet atunci când vine vorba de presă, de jurnalişti, de educaţia pe care mass-media, în întregul său, o face acestui popor. Degeaba îi spun că mai sunt oameni în presa din România care îşi fac treaba corect, cinstit, că nici nu vrea să audă. O ţine pe a lui. Ultima oară când am abordat acest subiect a ieşit cu scântei. Chiar cu ameninţări de genu “de mâine nu mai avem ce discuta” sau “am încheiat orice prietenie”. De data asta chiar nu am vrut să cedez. Cum adică toţi, jurnalişti de presă scrisă, comentatori, etc suntem praf?  Am lăsat până şi modestia la o parte… Degeaba. Omul era atât de vehement, încât a trebuit pur şi simplu să mă ridic şi să plec.

Zilele trecute butonam. Se juca, cred că tot pe digi, Dinamo – FC Vaslui. La gsp tv, Robert Niţă, ajuns, Dumnezeule mare, moderator, avea emisiune. Nu avea voie să dea imagini de la meciul cu pricina. Ce credeţi că făcea omul? Comenta! “Mingea pe partea dreaptă la Rus. Intervine Hugo Luz, Vasluiul pleacă pe contaatac. Moţi are o intervenţie bună, etc, etc”. În tot acest timp, invitaţii, vreo patru la număr, printre care Leornard Doroftei (sincer, habar nu aveam ce caută Moşul pe acolo, pentru că e afon în materie de fotbal), vorbeau între ei, comentau imaginile de pe plasma pe care o vedeau numai ei. Era un haos. Nu îmi venea să cred… Am fugit înstantaneu pe alt canal, unul la care a trebuit să apăs mai întâi butonul verde de pe telecomandă şi să bag pinul ăla cu 4 de zero.

Nu vreau să îmi aduc aminte cum era presa asta a noastră acum peste un deceniu-un deceniu şi jumătate. Şi atunci erau hahalere, slavă Domnului, dar parcă era mult mai mult respect. Şi iar ajung la RESPECT… Acum, în condiţiile în care au dispărut o mulţime de ziare, piaţa muncii în presă s-a restrâns inimaginabil, iar interesele sunt enorme, spiritul de gaşcă a ajuns criteriu de bază în selecţia jurnaliştilor. Nici nu contează dacă te pricepi la scris, la comentariu, la alte alea, important e cu cine eşti tovarăş, pe cine pupi în fund, cu cine ţi-o tragi eventual. D’aia presa română colcăie de impostori. Rar mai auzi un comentariu bun. Posturile tv au fost invadate de analfabeţi, de oameni fără cultură generală… Paginile din ziare sunt pline de greşeli… Mulţi s-au retras din presă de scârbă. Au mai rămas însă şi nebuni, care şi-au dedicat acestei meserii cei mai frumoşi ani din viaţă, făcându-şi treaba cu cinste şi demnitate. Sunt astfel de oameni, se ştiu ei foarte bine, iar eu bag mâna în foc atât pentru priceperea, cât pentru corectitudinea lor.

Am lângă mine ediţia de duminică a ziarului The Daily Mail. Mi l-a adus Cipic de la Londra. Are 104 pagini. Nu m-a suprins, pentru că acum doi ani, când am fost cu fetele la Londra am văzut cu ochii mei că încă mai există presă scrisă Şi nu doar la Londra am văzut asta. Doar la noi auzi mereu placa aia cu “tată, presa scrisă e gata, onlineul e viitorul, că aşa e peste tot în lume”. Aiurea. La noi presa s-a dus pe apa sâmbetei singură, după ce a fost politizată. În aceste condiţii, lumea ce să mai citească? Unde naiba sunt anchetele de acum 6-8-10 ani? Dar reportajele? Şi uite aşa au trecut oamenii pe tabloide, cele care fac educaţia poporului în ultimii ani. Şi ne întrebăm, de ce se întâmplă atâtea nenorociri, de ce dispare bunul simţ, de ce respectul e catalogat drept defect…

Mă opresc aici, altminteri devin plictisitor. Parcă vă spun vreo noutate? Sau poate nu împărtăşiţi acelaşi punct de vedere cu mine. Doamne ajută.

N-a fost rău azi la Dolce. Primul meci, Ţara Galilor – Italia, l-am făcut singur. M-am simţit bine. Meciul m-a ajutat, pregătirea de atâtea zile mi-a folosit, faptul că am dormit bine cu o noapte bună a fost decisiv. Că d’aia rezist şi acum. Ceasul e 2.15, sâmbătă noapte spre luni, iar eu am chef de scris! Auzi, spre luni! Sunt obosit, iar eu mă dau rotund. La al doilea meci, Irlanda – Scoţia, a venit şi Mircea Paraschiv, fostul căpitan al naţionalei de rugby a României. Băiat! Am fost un pic stresat, plus că nu e uşor să te înţelegi de la început cu cineva. Una peste alta, zic, n-a fost rău.
Am comentat patru echipe pe care le-am văzut la Cupa Mondială din Noua Zeelandă. Jucătorii alături de care am stat la conferinţele de presă, mi-au devenit din nou subiecte. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu chiar apreciez ce fac. Mai ales dacă fac ceva care, în plus, chiar îmi place. Chestia asta de azi a fost una dintre singurele satisfacţii din ultima vreme. E bine şi aşa. Nu e vorba că mă mulţumesc cu puţin. E vorba că m-a satisfăcut al dracului de mult. Era să uit. Tot în cinstea evenimentului, azi, la prânz, înainte de plecare, m-am bărbierit. Cred că pentru a patra oară anul acesta. Asta da ofrandă adusă Zeilor!

PS: Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă APS, le spun pe scurt. APS înseamnă Asociaţia Presei Sportive. E o asociaţie care pe vremuri apăra drepturile jurnaliştilor sportivi. Îi reprezenta. Acum nu mai reprezintă, din păcate, pe nimeni. Sau aproape pe nimeni.

Am să îmi iau şapca cu PAOK, cumpărată acum trei ani din Grecia. Dar n-am să ţin cu PAOK-ul lui Boloni şi Costin Lazăr şi nici cu Udinese, echipa lui Torje, ci cu Twente!

Vă pup!