Robert Enke

Stau de o oră şi mă întreb ce l-ar fi putut determina pe neamţul Robert Enke să se sinucidă. Cât de disperat a fost portarul naţionalei Germaniei ca să ajungă la concluzia că viaţa asta nu mai merită trăită. Sunt şocat, pentru că îmi plăcea Enke. Ştiam drama prin care a trecut şi tocmai de aceea, la primul meci al Germaniei după Euro, când lui Enke i-a fost dat postul de titular în prima reprezentativă a nemţălăilor m-am bucurat pentru el. Avea doar 32 de ani…

Unii mor în accidente de circulaţie sau în tot felul de împrejurări nefericite. Cineva, o persoană dragă mie, îmi spunea astăzi că nu te poţi pune de-a curmezişul destinului. I-am răspuns că nu e adevărat. Că putem influenţa într-o oarecare măsură destinul. E o chestiune de percepţie, de intuiţie, de noroc, de putere de luptă. Viaţa asta e un război de gherilă. De uzură. Un război nesfârşit. Trebuie să-i faci faţă, altfel mori sau, şi mai rău, cazi prizonier. Cazi prizonier iluziilor, remuşcărilor infinite, neîmplinirilor.

Am trecut prin atât de multe în viaţa asta, încât, pe cuvânt, aveam impresia că am ajuns să-i înţeleg pe toţi. Şi pe cei care îşi îneacă amarul în alcool, şi pe cei care înşeală, fură, cerşesc, mint. Pe toţi. Chiar şi pe cei care ajung să-şi pună capăt zilelor. Până azi, când Enke s-a sinucis. Sau poate nu s-a sinucis.

Ce s-ar face unii, mulţi, fără noi, ziariştii?

Toate emisiunile matinale, fără excepţie, îşi structurează sumarul în funcţie de ce a apărut în ziua respectivă în ziare. Fie că e vorba de TV, fie că vorbim de Radio. Emisiunile de peste zi, care abordează teme de actualitate, exploatează şi ele la maxim munca ziariştilor, dar şi pe cea a reporterilor de la ştiri, aflaţi în bătătura proprie. Seara e bătaia peştelui! Talk-showri, dezbateri, analize sau o simplă revistă a presei, toate, se realizează pe seama trudei furnicuţelor din presa scrisă. Cei mai mulţi realizatori de emisiuni şi-au clădit carierele astfel, ajungând vedete. Aceştia uită că fără ajutorul presei n-ar fi ajuns niciodată acolo unde se află acum. Sau poate ar fi ajuns, dar mai greu. Aproape fără excepţie, toţi aceşti oameni urăsc jurnaliştii. Îi consideră josnici, gata de orice pentru a afla o ştire. Ei, tocmai ei, care au ajutat la propăşirea “vedetei”. Chiar n-are rost să dau nume, dar sunt singur că-i ştiţi pe cei care nu pierd niciun prilej de a-i denigra pe ziarişti, dar depind în mare măsură de munca lor. Nu ştiu ce mi-a venit să deschid acest subiect. O inexplicabilă solidaritate de breaslă. Şi mă grăbesc să închei cu o maximă, pe care o spun tuturor celor care au ceva de zis la adresa ziariştilor: Dacă noi, ziariştii, n-am mai scrie, o mulţime de emisiuni ar înceta să mai existe. Posturile de radio ar copia modelul Romantic, iar Mircea Badea ar rămâne fără pâine.

PS: Când spun ziarişti, mă refer la cei care se zbat ore în şir, umilindu-se uneori, pentru a afla o ştire care va ocupa în cele din urmă doar câteva rânduri în pagină, la cei care uită că mai au şi altceva de făcut în viaţa asta decât să caute ştiri, să scrie reportaje, la cei care îşi cheltuie şi ultimul ban din buzunar pentru că diurna e mult prea mică (doar la TVR e altfel), la cei care rezistă ameninţărilor, la cei care refuză orice avantaje materiale pentru că au o educaţie aleasă şi cred în schimbare, la cei care nu îl bagă în seamă pe Mircea Badea atunci când acesta îi jigneşte deşi tocmai “vedeta” a făcut un punct de “reiting” cu articolul semnat de renegat, la cei care stau cu chirie ori n-au bani să-şi petreacă un concediu decent, dar au satisfacţia că şi-au făcut treaba, la cei care n-au fost nici măcar o dată nominalizaţi la parodia intitulată pompos “Premiile Ioan Chirilă”, la cei care ştiu să scrie corect limba română, la cei care citesc o carte bună între două staţii de metrou în drum spre serviciu. La ei mă refer.

Distileria din Ghencea

M-am dus în Ghencea pentru Rangers. Recunosc! Am fost curios să-i văd în carne şi oase pe băieţii ăia de îi comentez de mai bine de trei ani. Eram curios să văd cum arată Walter Smith şi Ally McCoist, altfel de cât la televizor. Şi nu în ultimul rând am dorit să le iau pulsul fanilor lui Rangers. Nu le-am luat pulsul, ci mirosul. În viaţa mea n-am văzut atâţia suporteri beţi la un loc şi într-un asemenea hal. Am mers alături de ei pe străzile întunecate care dădeau înspre stadionul Ghencea, prin noroiul şi băltoacele primitoare din capitala nostră. Duhneau a băutură de la o poştă. Întreaga peluză părea mai degrabă o distilerie. Mi s-au părut simpatici, aşa cum îi ştiam de fapt. Tocmai de aceea nu înţeleg ce s-a întâmplat la pauză, când o parte dintre fanii scoţieni s-au războit cu forţele de ordine.

La final am fugit la cabine. I-am văzut pe Weir. 40 de ani are aproape omul ăsta. Incredibil! Iată-l şi pe Wilson, perechea lui Weir din centrul defensivei. Doar 17 ani are Wilson. Cred că vorbeşte cu dumneavostră cu Weir. Fostul goalgheter al lui Rangers, Cris Boyd, părăseşte abătut vestiarul. Nu vorbeşte cu presa. Nici n-ar avea ce să spună. N-a jucat.  Scoate telefonul şi începe să vorbească. Nici un zâmbet. Cred că îl înjură pe Walter Smith, că nu l-a băgat şi pe el nici măcar un minut. I-am văzut pe toţi supuşii lui Walter Smith. Sau, mă rog, aproape pe toţi.

Mi-a plăcut Rangers în seara asta. N-a jucat rău. Am comentat aproape toate meciurile lui Rangers din acest sezon şi ăsta, cu Unirea, e unul dintre cele mai reuşite. Dar cât de departe de ceea ce juca odată Rangers e actuala echipă a protestanţilor…

Gigi, Iancu, Mureşan şi meseria de jurnalist

L-am sunat astăzi pe Gigi Becali. Mi-a venit mie, aşa. Vroiam să-l întreb ce părere are despre ceea ce se întâmplă în viaţa politică românească, având în vedere criza guvernamentală prin care trece ţara. Nu ştiu dacă l-am sunat pe omul ăsta de două ori de când a intrat în fotbal. Ultima oară, acum 5-6 ani, parcă. O explicaţie logică ar fi aceea că nu am răspuns de Steaua în ultimii zece ani. Aşa că, nici măcar numărul lui de telefon nu îl aveam. Mi l-a dat Delcea. Şi l-am sunat pe Gigi. De pe un fix. Nu mi-a răspuns. Nici nu mă aşteptam, sincer.

După nici 5 minute, telefonul de pe birou sună. Era Gigi. Ceea ce a urmat, e în evz.ro (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/871825/Gigi-Becali-Suntem-pacalicii-Zeului-Basescu/).

Am vrut să scriu de mult despre o problemă care mă intrigă şi pe care o înţeleg doar pînă la un anumit punct. Şi nu degeaba am adus vorba despre Gigi. Am vrut să scriu despre cât de greu e să-ţi faci meseria asta ingrată în ultimii ani, de când televiziunile, mai ales, le-au luat minţile fotbaliştilor şi conducătorilor de cluburi. Oameni care înainte îţi răspundeau amabil la telefon, iar aici mă refer incusiv la vremurile când nu existau telefoane mobile, acum se dau loviţi. Şi-au selectat în telefon numerele favorite, ale colindătorilor, iar la restul apelurilor nici nu mai catadicsesc să răspundă.

Şi uite aşa, de mai bine de un an, poate şi mai mult, Iuliu Mureşan, Marian Iancu, dar şi alţi conducători, pe fotbalişti nici nu-i mai amintesc (până la urmă tot dau două nume, pentru că sunt în vogă, Mutu şi Chivu), nu mai răspund la telefoane decât în funcţie de simpatii, de interese. Suni, suni şi, peste câteva minute, îi auzi la sport.ro, telesport, la gsp.tv şi, mai nou, la digi sport. Şi stau acolo la şuetă cu orele. Parcă n-ar avea altă treabă. Şi cred că nu au.

În tot acest timp, încercând să-ţi faci meseria, te enervezi, te consumi şi, înfrânt, iei o declaraţie şi citezi sursa, făcându-i reclamă!

Dintre toate “vedetele” televiziunilor care găzduiesc acele telenovele de emisiuni, Gigi e singurul care acceptă să vorbească aproape cu oricine. Condiţie obligatorie: să fie în toane bune. Dacă nu e el în apele lui, te-ai ras!

Cam asta am vrut să spun. În ceea ce îl priveşte pe Gigi, probabil că îl voi suna din nou. După alţi 5-6 ani.

Yugoslavia

M-am întors acasă după un adevărat tur de forţă. Bucureşti, Timişoara, Beograd, Skopje, Kosovo, Skopje, Sofia, Ruse, Giurgiu, Recolta, Alexandria, Bucureşti. Şi tot acest traseu în doar 72 de ore. Cu trenul, cu taxiul şi cu alte trei maşini. O adevărată lecţie de istorie, predată la faţa locului de oameni adevăraţi, mândrii, cinstiţi, curaţi sufleteşte. “Dacă aţi putea să-i faceţi pe români să înţeleagă realitatea noastră, ar fi ceva nemaipomenit”. Am auzit această rugăminte şi în Serbia, şi în Kosovo, şi în Macedonia. O rugăminte spusă demn, fără a cere milă, ori compasiune. O rugăminte care se vrea un strigăt de libertate din partea unor oameni, locuitori, înainte de 1990, a uneia dintre cele mai civilizate ţări din Europa, Yugoslavia.

Cu cele culese din excursia mea, voi scrie un reportaj despre Yugoslavia pentru Evenimentul zilei. Dacă voi fi refuzat, îl voi publica aici, pe blog.

De la OTV la TVR

Am remarcat de ceva vreme, butonând telecomanda, că televiziunea lui Dan Diaconescu, scrisesem din greşeală Diaconesco (!), şi-a schimbat look-ul. “Arată mai omeneşte”, mi-a şoptit un prieten. Nici măcar de glumă nu e bună afirmaţia. Dar, până la urmă, ştiţi cum e, gusturile nu se discută. Nu-ţi convine postul, butonezi telecomanda.

Ce ne facem însă atunci când vine vorba de televiziunea publică? Aia de o plătim cu toţii. Vorba vine că o plătim. Practic suntem jefuiţi de statul român, care susţine, cu sacrificii financiare enorme (din bani publici, repet), o instituţie de propagandă în slujba propriilor interese. În ultima perioadă, profitând de faptul că fetele nu prea au stat pe acasă, ci ba pe la Falaştoaca, la ţară la tanti Steluţa, ba în Ungaria, la Miercurea Ciuc, m-am uitat, mai mult decât de obicei, la televizor. Aşa am descoperit şi schimbarea de la otv. Şi tot aşa, am constatat cu surprindere, cu greaţă, revoltat realmente, că nu mai am în grilă doar tvr 1 şi tvr 2. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, UPC-ul mi-a mai băgat şi un tvr3 şi un tvr info şi un tvr cultural, care numai cultural nu e. Doamna Anişoara mi-a spus că sunt băgate în grilă de mult. Mă rog, e posibil să nu le fi văzut. Şi, dezgustat, m-am uitat, şi m-am uitat, la toate, pe rând, din când în când frecându-mă la ochi, ciupindu-mă să realizez dacă nu cumva visez. Voi aţi văzut câte emisiuni de doi lei, dar care ne costă enorm, difuzează televiziunea publică? Este incredibil… Emisiuni fără nicio noimă, comentarii de toată jena, interviuri în genunchi, fără sare şi piper, pseudoreportaje de pe toate meridianele globului şi de prin toate satele româneşti de unde se mai poate lua vreo şpagă pe criza asta. Cu mici excepţii, ceea ce difuzează televiziunea publică e praf.

Văzându-mă bulversat, un amic, membru de partid, a ţinut morţiş să mi-o tragă şi el, povestindu-mi, în cunoştinţă de cauză, despre jaful din televiziune publică. Amicul, uns cu toate alifiile, ştie foarte bine că mă atac atunci când e în joc onoarea mea de contribuabil. Periodic, el mă pune la curent cu tot ceea ce e nou în politică, în societate, în viaţa publică. Omul ăsta e diabolic. Le ştie pe toate. Înainte de marele schimb valutar din decembrie 1989, era un neica nimeni. Acum are cinci apartamente închiriate şi intrări peste tot. “Hai să te bag colo sau dincolo”, zice amicul. L-am refuzat mereu. În schimb, îl trag de limbă, iar lui îi place, să aflu una, alta.

Ps 1: Acum mai bine de o lună, imediat după prima transmisie a tvrului din Liga Campionilor, scriam pe acest blog nenorocit că “îmi e dor de protv”. Şi remarcam în acelaşi timp lipsa de profesionalism a celor din televiziunea publică vizavi de o competiţie precum Liga Campionilor. Săptămâna trecută, Radu Paraschivescu remarca şi el, în Evenimentul zilei, acelaşi lucru. Paraschivescu desfiinţa practic departamentul Sport de la tvr. Şi Radu Paraschivescu nu e Adi Dobre. E cineva.

PS 2: Am descoperit într-o noapte, când nu aveam somn, pe tvr bine-nţeles, o emisiune de mare excepţie. Se numeşte, sper să nu greşesc, “ştii sport”. Sau ceva de genul ăsta. Vin unii, mai mult sau mai puţin paraleli cu sportul, şi sunt bombardaţi cu întrebări idioate de o tipă, pe care am mai văzut-o pe teren, pe post de reporter. Spectacolul este rocambolesc. Uitaţi-vă! Vă rog eu, pentru că “nici nu ştiţi ce pierdeţi”. Am pus ghilimele ca să nu fiu dat în judecată pentru plagiat.

Turismul românesc

Elena Udrea ne-a explicat în această seară, tuturor românilor, cât de bine stăm cu turismul. “Cravaşată” de Radu Moraru, realizatorul emisiunii, Madam Udrea a bătut câmpii non stop, disculpându-se, scuzându-se, umflându-se, lăudându-se şi motivându-şi toate acţiunile intreprinse de la numirea ei în funcţia de ministru al turismului. Am aflat că litoralul românesc a bătut anul acesta litoralul bulgăresc. O diversiune malefică, făcută pe seama românilor care, din cauza crizei, au preferat să îndure mitocănia litoralului românesc decât să meargă, pe aceiaşi bani, în locuri infinit mai civilizate. Doamna Udrea, ca de altfel mulţi români, a uitat că şi înainte de 1989 litoralul românesc era plin. Chiar şi atunci când în restaurante nu aveai de ales decât între două feluri de ciorbă şi două garnituri la un singur fel de friptură, când trebuia să dai şpagă pentru un Pepsi Cola, când ascultai Mirabela Dauer şi Angela Similea în discoteci, iar cârciumile se închideau la zece seara. Asta însemna că era bine? Nu, pur şi simplu oamenii nu aveau altă alternativă. Acelaşi lucru e şi acum, dar motivele sunt multiple.

Cu o infrastructură la nivelul evului mediu nu poţi face turism în secolul XXI. Poţi construi în România şi Disney Land şi mama lui Disney Land, că tot nu se va rezolva nimic. Atunci când faci patru ore până la Braşov şi când ai nevoie de o noapte de cazare pentru a ieşi din ţară, nu se poate vorbi despre turism. Se aruncă banii pe fereastră pe campanii publicitare în afara graniţelor, deşi, se ştie foarte bine, străinii nu mai vor să audă de România.

Într-o ţară de oameni normali, bogată şi frumoasă cum e România, ar trebui stopate toate investiţiile în turism pentru următorii zece ani. Să fie făcute mai întâi drumuri şi apoi să se discute despre turism.

Mărturisesc faptul că sunt afon în politică. Habar nu am din ce partid face doamna Udrea, care în seara asta şi-a făcut pilaf, cu eleganţă, toţi adversarii politici. Cu ajutorul ei, însă, în numai două ore, m-a pus la curent cu tot ceea ce e nou în politica românească. Aşa am aflat că PSD (ăsta parcă e partidul lui Iliescu şi al lui Geoană şi al lui Vanghelie) va plăti 12 milioane de euro unei firme de consultanţă din Statele Unite, care, cică, i-ar garanta câştigarea alegerilor. Aşa am aflat că bulgarii au pompat 11 milioane de euro în presa românească pentru a face publicitate, mai mult sau mai puţin mascată, turismului de la sud de Dunăre. M-a luat durerea de cap. Nu era o discuţie privată, una în urma căreia ai putea spune că interlocutorul a băgat în ele. Doamna Udrea e ministru în guvern, iar acuzaţiile ei sunt grave. Doamna Udrea ne-a mai infromat cum că, pardon, creditul luat de la BRD, o bagatelă de două milioane de euro, nu are nimic în comun cu relaţiile ministerului pe care îl conduce cu banca respectivă. Pură coincidenţă.

Liga Campionilor la TVR 2

Un prieten m-a certat şi mi-a reproşat faptul că am fost cam dur cu TVR-ul după doar o săptămână (sau două) de Liga Campionilor. Şi că am fost prea curtenitor cu ProTV-ul. Nu mi-am pregătit prea mult apărarea. Argumente aveam cu duiumul. Aceleaşi, până la urmă. Şi de aceea susţin în continuare că Liga Campionilor nu poate fi un experiment pe banii publici. Sau că nu se poate comenta Liga Campionilor, doar aşa, că unul e baiatul lui tata, sau al mamei, sau e finul nu ştiu cui. Mi-a dat dreptate, ştiind ce e în TVR. Nu neg faptul că la televiziunea publică există comentatori buni. Dar, combinaţi din interes, cu tot felul de nulităţi, aceştia îşi pierd din valoare. Şi atunci cel care suferă primul e telespectatorul.

Liga Campionilor la TVR

A doua săptămână de Liga Campionilor la TVR. Mi se pare deja prea mult. Şi nici măcar nu a început faza grupelor… Îmi e dor de ProTV. Îmi pare rău să recunosc asta, dar n-am încotro. Vorbeam mai de mult cu un prieten, mare microbist, despre guvernarea protv în Ligă. Comentam greşelile pe care ăi din Pache le făceau, chiar dacă, vorba aia, cine nu munceşte, nu greşeşte. Cum confundă ei echipele la rezumate, cum comentează în genunchi meciurile Stelei, cum nu sunt în stare să recunoască fotbalişti celebri. Încercam să fac comparaţie, dar nu prea aveam cu ce. Şi asta pentru că, fie vorba între noi, la celelalte posturi, cu mici excepţii, comentariile sunt penibile. Stau şi mă gândesc acum la faptul că uneori am fost cam dur în aprecieri la adresa proteveului. Poate am fost şi subiectiv din cauza unor nemulţumiri pe care le port de mai mulţi ani în suflet. Dar n-am cum să nu recunosc valoarea unor oameni ca Felix Drăghici, Costi Mocanu, Mihai Mironică, Bogdan Pasăre sau Andrei Rădulescu (ultimii doi sunt copiii mei).

Acum o săptămână am vrut să-mi schimb telefonul. Am luat o listă cu aparatele disponibile şi le-am notat preţurile celor pe care le ochisem. Habar n-aveam că erau în euro. Tot timpul am crezut că sunt în lei. Când am realizat, mi-am dat brusc seama ce telefon bun am şi n-am mai vrut în ruptul capului să îl schimb cu unul nou. Şi uite aşa apreciezi adevăratele valori.

Din păcate, nu pot face acelaşi lucu şi în cazul Ligii Campionilor. Nu mai am de ales, dar am curajul să o spun, îmi e dor de protv.

Prostitutia presei din Romanica

Mitocanul din fruntea “celui mai galonat club din Romania” a implinit ieri o virsta. Habar nu am si nici nu ma intereseaza citi ani a facut oligofrenul. Un nou prilej pentru presa aservita sa faca dovada atasamentului sau fata de analfabetul ajuns europarlamentar prin grija uni om care zilele trecute vorbea despre intilnirile lui cu Nichita Stanescu, Marin Preda ori Marin Preda, cel putin cu aceeasi usurinta cu care latifundiarul ipocrit dialogheaza in prezent cu Banel, Ghionea ori Petre Marin. Uniformizarea valorilor i-a adus, iata, pe picior de egalitate pe marii nostri inaintasi in ale literelor, cu mult mai mediatizatii maestrii ai autogolurilor si a nonvalorii. Am urmarit la limita hepatitei armata de jurnalisti calcindu-se in picioare pentru a-i ridica osanale, in numele “reitingului” aducator de publicitate, ciobanului ajuns vedeta. Jurnalisti in genunchi, ca niste traseiste ordinare de pe centura Bucurestiului, cersetori carora le curgeau balele, invitati de mucava, fotbalisti adusi cu forta pentru a-i ura de bine patronului incult (Doamne, citi l-or fi injurat) si un sarbatorit imbatat de propria-i celebritate care isi dadea in petec dezvaluindu-si caracterul infect. Ca unul care a cunoscut din plin derapajele comunismului, traite si nu povestite de altii, marturisesc faptul ca nici cizmarul din Scornicesti nu s-a bucurat de atita atentie din partea presei, precum ciobanul din Pipera.