adi dobre’s blog

ARGENTINA

Argentina s-a calificat în optimile de finală ale Cupei Mondiale din Africa de Sud cu maxim de puncte. Cu Maradona antrenor. Da, da! Chiar Maradona! Ăla de făcea lumea mişto de el. Ziarişti argentinieni, străini, printre care şi români, mulţi români, au râs de Maradona. Cine îşi mai aminteşte când s-a calificat Argentina cu maxim de puncte în optimi? Aud? Indiferent de ceea ce se va întâmpla de acum încolo, Maradona a câştigat războiul cu toţi cei care i-au contestat valoarea sa ca selecţioner. Nu ca antrenor. O spun mereu, e mare diferenţă între selecţioner şi antrenor.

În finalul preliminariilor stăteam noaptea să-i ţin pumnii lui Maradona în luptele de guerilă pe care le ducea cu Peru, Bolivia şi celelalte. Adormeam doar după ce aflam că Argentina lui Maradona a mai câştigat o bătălie şi a mai agonist ceva puncte. Mulţi s-ar mai fi bucurat ca Argentina să nu ajungă la Mondiale. Sau, dacă tot a ajuns, să-şi rupă gâtul.

Mă bucur pentru Argentina, pentru Maradona şi pentru celelalte echipe din America de Sud. Şi pentru Mexic mă bucur. Mă bucur că ştiu ce înseamnă pentru popoarele alea amărâte aceste victorii pe linie sportivă. E hrana oamenilor acelor locuri pe care unii le-au transformat în laboratoare, doar aşa, pentru liniştea lor.

Maradona

Între două meciuri, Grecia – Nigeria şi Franţa – Uruguay, m-am uitat pe HBO la “Maradona” lui Kusturica. L-am revăzut pentru a zecea oară cred. Îi ştiu deja toate replicile! E absolut încântător şi emoţionant în acelaşi timp. Am revăzut aşadar “Maradona” la doar câteva ore după ce Argentina lui Maradona devenea prima echipă calificată în optimi în Africa de Sud.

Argentina a reuşit cu Maradona ceea ce nu a reuşit cu alţi antrenori, mai antrenori decât Diego. Îl iubesc pe Maradona, aşa că nu pot fi decât subiectiv atunci când vorbesc despre cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Doamna Anişoara, care n-are nicio treabă cu fotbalul, mă întreba cum se explică faptul că Argentina a făcut 6 din 6 în Africa de Sud, informaţie pe care eu i-am adus-o la cunoştinţă. “Îl iubeşte Dumnezeu”, i-am răspuns.

Şi nu cred că exagerez atunci când afirm asta. Maradona şi-a forţat destinul în mai multe rânduri, ca orice geniu. Dumnezeu l-a răsfăţat, permiţându-i multe, încântat şi El de Diego.

Aseară m-am bucurat pentru Uruguay, astă-seară pentru Mexic, naţiuni pentru care un succes la Mondiale e sărbătorit aşa cum francezii, ori alţi aristocraţi ai lumii, nu ştiu să o facă.

Îmi închipui ce a fost aseară în Uruguay sau astăzi în Argentina şi Mexic. Asta, aşa, ca să moară imperialiştii de necaz!

Începe Mondialul

Primul Mondial trăit şi de care îmi aduc aminte e cel german, din 1974. Îmi amintesc perfect cum stăteam cu frate-miu, Edi, pe fotoliul din sufragerie şi urmăream finala Germania – Olanda, 2-1. Olandezii, cu Cruyff pe teren, au deschis scorul din penalty chiar în debut, Neeskens. Nemţii nici măcar nu apucaseră să atingă mingea. Apoi nemţălăii au reuşit să întoarcă rezultatul până la pauză, prin golurile marcate de Gerd Muller şi Paul Breitner.

Să verific, să văd dacă am greşit sau nu. Ordinea e inversă!

De alte meciuri ale mondialului german nu îmi mai amintesc să le fi văzut live. Le ţin minte însă din retrospective, iar mai nou de pe net.

La mondialul mexican, din 1970, la care a participat şi România, aveam doar 3 ani. E posibil însă ca şi la acest turneu final să mă fi uitat, dar chiar că nu îmi mai aduc aminte.

1978, Argentina cu al său Gauchito, mascota! Pe Gauchito îl copiasem de prin reviste şi îl pirogravasem. Aparatul de pirogravat, pentru cei care nu ştiu, era un aparat special, cu o sârmă la un capăt, care odată încălzită lăsa urme pe foaia de lemn, arzând-o. Era obligatoriu la “atelier”, la şcoală. Ca şi ghergheful, herbarul, insectarul şi multe altele. Vă voi povesti despre ele altădată.

Argentina e primul campionat mondial la care mi-am luat notiţe. Aveam un caiet în care îmi scriam echipele, meciurile, marcatorii, lipeam poze decupate din “Sportul” sau din “Sportul ilustrat”, comentarii. A fost un turneu cu numai 16 echipe. Am ţinut cu Italia, care, într-o grupă cu Argentina, avea să facă 6 puncte, adică maxim! La victorie se acordau atunci doar 2 puncte. La Italia juca un puşti, de doar 21 de ani, Paolo Rossi. Avea chiar numărul 21 pe tricou. Juca Bettega, cel care a dat unicul gol al meciului cu Argentina, Causio, unul pe nume Pulici şi ceilalţi care aveau să câştige titlul 4 ani mai târziu.

Mi-l mai amintesc pe portarul tunisian Naili, un nebun care a făcut minuni împotriva Germaniei, cu care Tunisia a făcut egal, 0-0. Tunisia nu avea însă să mergă mai departe. A fost mondialul la care Argentina a ajuns în finală după un blat cu Peru. Gazdele au bătut Peru cu 6-0 ca să depăşească la golaveraj Brazilia.

Eliminarea Italiei a fost un şoc pentru mine. Italia avea nevoie de doar un egal pentru a ajunge în finală, dar a luat bătaie de la Olanda cu 2-1. N-am să uit ce gol i-a dat olandezul Haan lui Zoff… Un şut de la 30 de metri.

În finală am ţinut pumnii europenilor, adică olandezilor, cei care îmi eliminaseră favorita. Aregntina – Olanda a fost un meci dat în mă-sa. Un meci greu chiar şi pentru un copil de 11 ani, nebun după fotbal, dar incapabil să înţeleagă cum de mingea lui Rensenbrink a lovit bara şi n-a intrat în poarta lui Fillol. Şi asta în minutul 90!

A venit apoi mondialul spaniol, văzut exclusiv pe bulgari! Finala din Argentina fusese ultimul meci de mondial transmis pe vremea lui Ceauşescu. Şi nici aceea, am aflat ulterior, nu fusese dată în direct! Mondialul spaniol a fost mondialul lui Paolo Rossi, revenit în fotbal după 3 ani de suspendare. Finala cu Germania, câştigată de italieni cu 3-1, am văzut-o acasă, împreună cu tot blocul. Fugisem din spital. Tata m-a adus acasă în acea seară, iar dimineaţă, până în vizită, eram înapoi în pat, la etajul 4 al “Judeţeanului”. Din cauza problemelor mele medicale, care m-au ţinut departe de televizor, acest mondial îl am în memorie doar din povestirile tatei, ale lui Edi şi ale lui Ioan Chirilă. A trebuit să vină Revoluţia, adică să treacă 12 ani pentru a vedea într-o retrospectivă acel meci uluitor Italia – Brazilia 3-2!

Mexic 1986. Aici am ţinut cu Bulgaria lui Mihailov, Arabov, Dimitrov, Iskrenov, Mladenov şi Gospodinov. Calificaţi în optimi cu doar două egaluri, ai mei au pierdut la Mexic, 0-2. Îşi mai aminteşte cineva de golul lui Negrete? Primul! Capodoperă! Voleu din 16 metri, Mihailov s-a aruncat, dar degeaba. Mexic 1986 a fost mondialul lui Maradona. În finala cu nemţii, am ţinut, bine înţeles, cu europenii!

Italia 1990. În România căzuse regimul comunist, aşa că meciurile le-am văzut pe TVR. Din nostalgie, mai mutam din când în când pe bulgari. A fost momentul în care am început să-l iubesc pe Maradona. Mai ales după furăciunea din finala cu Germania.

SUA 1994 a fost mondialul despre care cred că au auzit şi nenăscuţii! Cu generaţia aşa zisă de aur, cu meciuri disputate la temperaturi inumane. Mondialul din SUA îmi aminteşte de Sorin Hârjoghi, prietenul nostru de care nu mai ştim astăzi, din păcate, nimic. Am văzut meciurile în Pajura, acasă la Sorin, acolo unde şi locuiam din când în când. Acele meciuri, udate din belşug cu bere ieftină şi însoţite de marşuri în centru oraşului după marile victorii ale tricolorilor, n-am să le uit niciodată.

1998, Franţa. A fost primul Mondial ca jurnalist! Scriam ca la balamuc. Evenimentul zilei apărea în trei ediţii şi trebuia să schimbăm, să notăm. La faţa locului plecaseră domnii Alin Paicu şi Radu Preda. Parcă acest Mondial îmi e la fel de drag ca cel din 1978. Mă leagă multe amintiri de el.

2002, Coreea de Sud şi Japonia. În timpul Campionatului Mondial m-am pregătit de nuntă, am făcut nunta şi am fugit şi o săptămână la mare, la Neptun, unde am văzut finala.

2006, Germania. L-am făcut ca jurnalist la Kicker de România. Colaborarea cu celebra revistă germană, tocmai la un Mondial găzduit de nemţi a fost o experienţă fabuloasă. Aici m-am împrietenit cu Christian Clemens. El traducea, eu adaptam. Nemţii ne trimiteau interviuri cu toate superstarurile competiţiei, reportaje de senzaţie şi câte şi mai câte.

Mâine, adică azi că e trecut de miezul nopţii, începe Mondialul 2010. Aş vrea să-l câştige Serbia. Ştiu însă că e aproape imposibil, aşa că m-aş mulţumi dacă l-ar cuceri Spania sau Anglia sau Germania sau Olanda!

Am să mă duc la Johni, la “Pub Lusitan”, cârciumioară cochetă aflată pe “Praşilei”, la numărul 86, lângă stadionul “Rocar”, şi unde îmi fac veacul în ultima vreme. Johni are la “Pub Lusitan” şi wireless, aşa că nu ne putem plânge. Mâine seară, adică azi, la al doilea meci, mergem acolo, eu şi Sorinel, colegul de la online.

Hai Srbija!

SAT 1 – revenire

Mărturisesc faptul că n-am crezut niciun moment că Bayern mai poate remonta. 0-3 pe Old Trafford în minutul 41, iar tu să-ţi revii, să marci de două ori şi să te califici în semifinalele Cupei Campionilor, chiar că e mare şmecherie. Cred că numai o echipă nemţească putea face asta. Ştiu, Manchester a jucat aproape o repriză în zece oameni. A cui a fost vina? A lui Rafael? În niciun caz. Dincolo de largheţea cu care Nicola Rizzoli i-a arătat brazilianului al doilea galben, bătrânul Alex Ferguson e, după părerea mea, principalul vinovat. Din cauza accidentării, Rooney a făcut figuraţie. În aceste condiţii, uitaţi-vă la reluări, a făcut foarte rar, sau mai degrabă deloc, faza de apărare. De la el a plecat şi faza care a dus la eliminarea lui Rafael.

Oricum, nu mai contează! Bayern e o echipă mare. La fel şi Manchester United. Poate chiar mai mare. Şi, încă o dată, le mulţumesc nemţilor de la SAT 1, cei care tocmai dau în reluare golurile, comentează fazele, îl ridică în slăvi pe Van Gaal, chiar merită, îl fac zeu pe Robben, îl laudă pe Olici şi sărbătoresc o înfrângere istorică, 2-3 pe Old Trafford.

SAT 1

Scriu la pauza meciului de pe Old Trafford dintre Manchester United şi Bayern. Ce meci! Le mulţumesc nemţilor de la SAT 1, care m-au salvat şi de această dată, ca de atâtea ori în acest sezon de Liga Campionilor, de comentariul penibil de pe TVR. Sunt acasă, singur, deşi Christian mă invitase la el. Astfel, probabil, aş fi înţeles mai multe din  comentariul televiziunii germane. Chiar şi aşa sunt mulţumit. L-am ascultat chiar şi pe marele Franz Beckenbauer, cel pe care îl mai cheamă şi Anton. Şi-a dat omul cu părerea şi la 1-0 şi la 3-0 şi la 3-1. Să vedem ce va fi în repriza secundă. Oricum, un spectacol de vis pe Old Trafford, un meci de 5 stele, demn de orice finală de Liga Campionilor. Mă bucur pentru Nani, două goluri marcate. Mi-l amintesc de pe vremea când comentam la Sport 1 campionatul Portugaliei. Nani juca la Sporting şi îl lăudam, ca şi pe Anderson, Lucho Gonzales sau Lisandro Lopez. Şi toţi au ajuns departe.

Ţin puţin cu Manchester. Nu ştiu de ce. Poate pentru că îl iubesc pe Rooney. Poate pentru că şi în 1999, la finala aia nebună, am ţinut tot cu Manchester. Poate pentru că finala aia din 1999 am vazut-o alături de tata, de la a cărui moarte, pe 4 aprilie, s-au împlinit 7 ani…

CFR Cluj

Previzibila infringerea CFR-ului, acasa, cu Roma. Previzibila inca din momentul urmator autogolului marcat de Cadu la Bordeaux. Era clar, campioana Romaniei isi terminase cartusele la Roma, in prima etapa, cind a luat pe nepregatite Europa si a ciuruit-o ca-n filme. Multi spun ca s-ar fi putut mai mult. Eu spun ca e onorabil. Sa nu uitam ca Trombetta, inlocuitorul lui Ando, nu e decit un secund si nimic mai mult, iar jucatorii si-au aratat si ei limitele. Una peste alta, CFR nu s-a facut de ris in Liga asa cum s-a intimplat cu Steaua in ultimii trei ani. De ris s-au facut oficialii din Gruia (de fapt oficialul din Gruia), care s-au intrecut in declaratii dintre cele mai jenante, dincolo de orice granita a optimismului. E greu de spus daca CFR va mai prinde la anul grupele Ligii Campionilor. Valoare are. Trebuie insa sa si poata. Doamne fereste sa vedem Unirea Urziceni sau Dinamo in Liga.

Am cunoscut in ultimii doi ani la Cluj unii dintre cei mai de treaba fotbalisti pe care i-am intilnit in viata mea de ziarist. Nu dau nume, ca sa nu se interpreteze. Se stiu ei! Fotbalisti constienti de valoarea lor, cuminti si respectuosi. Pentru ei m-as bucura sa mai vad CFR-ul inca o data in Liga.

Domnul Muresan

Mai sunt doar vreo trei ore si jumatate pina la marele meci CFR Cluj – Bordeaux. Scriu si imi arunc din cind in cind ochii pe fereastra. Sa vad ce se mai intimpla in cea mai mare intersectie din Europa! “Sapte strazi”, asa au poreclit clujenii raspintia din cartierul Gruia, acolo unde dau buzna intr-o intersectie 7 (sapte) strazi. Pe toate canalele tv se aude vocea lui Iuliu Muresan, presedintele de la CFR. E incredibil cum omul asta mai rezista. Vorbeste peste tot, la toti si la toate. Si se mentine bine. N-am remarcat ca ar fi slabit. Azi am fost la plimbare cu prietenul Didi, care s-a accidentat iarasi. In magazinul de suveniruri al CFR-ului, unii intindeau cabluri. Erau de la Realitatea-Telesport. “Ce faceti?”, i-am intrebat. “Avem live, la doua jumate”, a venit raspunsul. “Cine vine?”, am insistat, curios. “Muresan”, au reactionat prompt baietii si brusc mi-am adus aminte de un banc de pe vremea lui Ceausescu. Ala cu Bula, care se duce sifonat la scoala se justifica linistit: “Mama n-a vrut sa mai bage si fierul de calcat in priza. A zis ca daca si la ala vorbeste Ceausescu, se sinucide”. Asa si cu domnul Muresan, cel care nu refuza nici o aparitie TV, indiferent de ora, de starea sa psihica, fizica, etc, etc. Angajatul lui Paszkany il rivalizeaza deja la acest capitol pe prietenul Gigi Becali, de la Steaua, iar reactiile sunt cam aceleasi. Nu trebuiesc confundate insa echipele cu oamenii din fruntea lor. Acesta este si secretul pentru care voi tine toata viata mea doar cu Petrolul!

“Sunt tari ceferistii astia”

Nu vreau sa ma gindesc ce s-ar fi intimplat daca Steaua ar fi batut Roma pe “Olimpico” si ar fi remizat cu Chelsea in Ghencea. Probabil ca buletinele de stiri ar fi inceput, pentru urmatoarele doua saptamini, cu live-uri de la Pipera, de la circiuma in fata careia Gigi Becali isi face campanie electorala aproape zilnic. Chiar si o infringere cu Bayern, chiar si o remiza cu amaritii de la Fiorentina inseamna insa superperformante atunci cind presa stie sa transforme fierul ruginit in aur. Si, slava Domnului, stie! “Frate, sunt cele mai bune rezultate inregistrate de o echipa romaneasca in Europa de la Revolutie incoace”, mi-a strigat Stancioiu miercuri seara dupa meci. Si omul are dreptate. El, Stancioiu ala de ridea lumea de el. Iar in jurul lui se aflau strainii aia de “mina a doua”, adusi pe bani putini in Romania. Numai ca Galiassi, Cadu, Culio, Dubarbier sau Dani sunt ca mirtoagele alea din poveste care se transforma im armasari de rasa dupa ce halesc o tava de jar. Dupa egalul CFR-ului cu Chelsea, multi si-au bagat unghia-n git. La pauza meciului, un coleg de breasla, stelist de meserie, mi-a zis: “Tati, ce fac astia? Sunt nebuni? E 0-0. pai eu eram obisnuit la pauza, in Ghencea, cu d’alea: 0-2, 0-3, 1-3! Sunt tari, ceferistii astia!”