adi dobre’s blog

INTERVIU: Radu Voina

- Am vrut să postez acest interviu, pentru că era păcat de el, iar pe Evz, unde a fost trimis, nu au intrat decât frânturi.

Explicaţie foto – Eu, Radu Voina, Titi Amza, Cipic şi Ana

Fetele de la Oltchim Râmnicu Vâlcea s-au oprit în semifinalele Ligii Campionilor. Gyor Audi Eto, campioana Ungariei, s-a dovedit a fi un adversar mult prea puternic pentru echipa lui Radu Voina, care bifează însă o nouă prezenţă în careul de aşi al celei mai importante competiţii intercluburi din lume.
Avantajul de patru goluri luat de Oltchim în prima mansa s-a dovedit a fi unul deosebit de fragil. Gyor a făcut sâmbata o partida mare, dându-le vâlcencelor o lecţie de atitudine şi de profesionalism.
Radu Voina, antrenorul Oltchimului, nu a dormit în noaptea care a urmat. Tehnicianul vâlcencelor şi al naţionalei României a întors pe toate feţele meciul de Veszprem şi a ajuns la aceaşi concluzie: “Nu se putea mai mult”.
Voina a făcut pentru Evz o analiză a participării Oltchimului în Liga Campionilor şi a vorbit despre viitorul său pe banca grupării vâlcene.

Se putea mai mult?
Oltchimul şi-a atins maximul din ceea ce putea să facă în acest moment. Asta dacă vrem să fim obiectivi, chiar dacă mulţi au visat la o calificare în finală, inclusiv noi. Din păcate, realitatea e alta.

Gyor e mai bună decât Oltchimul?
Dacă e să comparăm pe posturi cele două echipe, cu excepţia postului de extremă dreapta, Nechita şi Managarova, suntem sub Gyor.

Nu se vor supăra fetele când vor auzi asta?
Sunt obiectiv când spun astea. Nu mă interesează cine şi dacă se va supăra careva, pentru că doar aşa vom putea progresa. Ceea ce a jucat Oltchimul în repriza a doua a meciului cu Gyor de acasă, se întâmplă o dată la 32 de ani.

Cât de mare e performanţa Oltchimului în acest sezon de Ligă?
Pe 3 iulie anul trecut ne-a fost trasat obiectivul: prezenţa în finală. Un obiectiv pe care am fost la un pas de a-l realiza fără mai multe jucătoare pe care le aveam atunci. Ungureanu şi Stanca au avut evenimente fericite în viaţa lor. Apoi avem o jucătoare care de un an şi jumătate nu se mai antrenează. În cazul accidentării Cristinei Neagu, specialiştii vorbeau de o perioadă de inactivitate de 2-3 luni. Apoi termenul s-a prelungit la 6 luni şi taă că nici după un a şi jumătate ea nu joacă. Paradoxal, fără ele am ajuns aici.

Ce înseamnă pentru handbalul românesc această semifinală?
E cea mai bună performanţă din 2012. Aş vrea totuşi să nu uităm calificarea Zalăului în finala EHF, păstrând totuşi proporţiile dintre cele două competiţii.

Sunteţi supărat?
Sunt dezamăgit. Ştiam că nu putem bate Gyor-ul decât jucând ca o echipă. Individual nu aveam nico şansă, v-am spus de ce. Pe posturi sunt peste noi. Am visat nemeritat la faptul că putem trece de Gyor.

Ce spuneţi de atmosfera de la meci?
Senzaţională. Un spectacol presportiv şi sportiv în toată regula. Ungurii ne-au daz şi astăzi o lecţie de civilizaţie. Aţi văzut ce sală au… Politicul, oricare ar fi ăla, ar trebui să facă ceva pentru sport. Suntem cu toate sporturile pe un topogan, ne ducem la vale vertiginos. Avem însă pretenţii de performanţă.

Continuaţi cu Oltchim?
Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare. S-au făcut câteva achiziţii la care am fost părtaş. Ar trebui să se schimbe ceva ca mentalitatea, ca valoare.

Ce înseamnă din punct de vedere financiar o participare în Liga Campionilor?
În cazul Oltchimului în acest sezon înseamnă 14 meciuri disputate pe “zero” lei. Prima de obiectiv pentru accederea în finală era de 10.000 de euro de jucătoare, dar pentru că obiectivul nu a fost atins, nu se va încasa nimic. Plus că toţi ne vom lua doar jumătate din salariu pentru că nu ne-am atins obiectivul.

Bute, Oltchim şi mândria de a fi sau a nu fi român

L-am urmărit pe Bute pe internet duminică dimineaţă, ascultându-l în acelaşi timp pe Adrian Fetecău la Radio România Actualităţi chinuindu-se să transmită ţării prin intermediul unui telefon mobil. M-am uitat pe ferăstruica de net la cele două reprize şi jumătate ale bătăliei ca un copil care trage cu ochiul pe gaura cheii în speranţa că va vedea şi el un picior sau vreun spate gol de femeie. Mi-a fost un pic ruşine. Un pic mai mult. Ruşine că sunt cetăţeanul unei ţări care nu găseşte resurse să achite transmisia unui meci văzut în Statele Unite de câteva milioane de plătitori. Un meci în care boxa un alt cetăţean al acestei ţări, căruia reprezentanţii diplomatici ai României peste hotare ar trebui să-i doneze salariile.

Mândria naţională, făcută praf la 5 dimineaţă, mi-a revenit spre seară, când fetele de la Oltchim le-au bătut pe unguroaicele alea frumoase de la Gyor şi s-au calificat în finala Ligii Campionilor, o finală confiscată rapid de Bucureşti. Apropo de semfinala de la Vâlcea. Am tot criticat comentariile de la TVR. Am ascultat duminică la Pro TV cel mai slab comentariu din ultimii ani, un comentariu asigurat de doi băieţi cu un bagaj de cuvinte de criză, sărăcăcios. Printre altele, cei doi comentatori au spus atât de multe ori “finala Ligii Campionilor” încât urăsc acest termen. Cele trei cuvinte au fost spuse în ultimele 10 minute ale partidei de 1.362.706 ori.

S-au disputat şi meciurile din prima manşă a semifinalelor Ligii Campionilor. Inter – Barca a fost pe TV 2, un post maghiar, unde comentatorii, atât cât am înţeles, şi-au făcut treaba fără să ţipe, fără să obosească telespectatorul. Mai mult, aveau voci plăcute! Bayern – Lyon a fost, ca de obicei, pe SAT 1. Şi, pentru cei care au preferat totuşi TVR 1 (apropo, nici nu ştiu cine a comentat), vă jur, am văzut la unguri şi la nemţi nişte studiouri înainte şi după meciuri, vorba ProTVului, jos pălăria.

Tibor Kopacz, un destin frânt

Singurul medaliat european din istoria patinajului românesc şi-a trăit ultimii ani din viaţa în anonimat. Participant la Jocurile Olimpice de la Sarajevo, din 1984, Kopacz nu şi-a putut îndeplini visul, prezenţa pe podiumul olimpic.

A murit anul trecut, la două decenii după ce a renunţat la sportul de performanţă, de cancer. Avea doar 47 de ani.

Ca şi în cazul altor mari campioni, pierduţi în hăul uitării, numele lui Tibor Kopacz este necunoscut chiar şi pentru mulţi dintre sportivii care îi calcă pe urme. Puţini îşi mai amintesc de ciucanul care se bătea în anii ‘ 70 şi ’80 cu cei mai rapizi patinatori din Europa.

Record bătut după 20 de ani

Mai mult de jumătate din viaţă, Kopacz şi-a petrecut-o pe gheţă, în cantonamente şi la concursurile la care a reprezentat cu succes România.

“A fost cel mai mare patinator de viteză din istoria României”, spune Gyula Kopacz, vărul lui Tibor. Numeroasele recorduri ale lui Tibor Kopacz au stat în picioare ani buni. “Ultimul a fost bătut prin 2007, după aproape 20 de ani. Însă toate au căzut abia după introducerea noilor patine, care permit sportivilor să rămână mai mult timp în contact cu gheaţa, ceea ce înseamnă o viteză mai mare”, explică Gyula.

Alerga la fel de bine şi la 100 şi la 10.000 de metri. Proba preferată era însă cea de 3.000 de metri. Cea mai preţioasă medalie a fost obţinută în proba de 3.000 de metri, bronz la Europenele de la Larvik, Norvegia, în 1984, anul Jocurilor Olimpice de la Sarajevo. A fost, se pare, vârful carierei pentru Tibor Kopacz. La Lavrik, Tibor s-a clasat pe locul 5 în clasamentul general, performanţă greu de egalat de vreun sportiv român.

“I s-a făcut rău”

La Sarajevo, însă, Tibor Kopacz a clacat, deşi îşi propusese o medalie. Cea mai bună clasare a înregistrat-o la 5.000 de metri, locul 19. “A suferit pe toată durata Olimpiadei de o indigestie cumplită. În prima zi la Sarajevo a fost servit la masă cu peşte. Nu îi plăcea peştele, dar, de foame, a mâncat. I s-a făcut rău, iar această stare a continuat şi în celelalte zile. În aceste condiţii a fost obligat să concureze Tibor”, povesteşte Gyula Kopacz.

După deziluzia de la Sarajevo a urmat o accidentare care l-a ţinut mai bine de doi ani departe de gheaţă.
Tibor şi-a făcut revenirea la Tomaszow, în Polonia, unde a stabilit recordul pistei la 3.000 de metri (4:18:00). A urmat Cupa Varşoviei, unde s-a impus în toate probele!
Tibor Kopacz a mai alergat până în 1989.

“Öcsi, să te întorci acasă, mamă”

Înainte de Olimpiada de la Sarajevo, Tibor Kopacz a fost invitat la un concurs în Olanda. Toată lumea era convinsă că nu se va mai întoarce în România. La plecare, mama sa l-a chemat, s-a uitat în ochii lui şi i-a spus: “Öcsi (asa era numit de toţi cunoscuţii), să te întorci acasă, mamă”. Şi s-a întors. “Nimeni nu ştie dacă vorbele mamei sale l-au determinat să nu rămână în Olanda. Dar dacă ar fi rămas, alta ar fi fost soarta lui”, crede Gyula Kopacz.

După 1990 şi-a găsit cu greu un loc în noul peisaj. A dat impresia că nu se poate adapta noii ordini sociale. Încercând să-şi câştige existenţa a acceptat fel de fel de oferte de muncă. A lucrat într-o spălătorie de maşini, iar ultima oară ca agent de vânzări la o firmă de distribuţie. Fuma mult, iar, uneori, băutura reprezenta un refugiu ideal pentru Tibor.

“Comoara” lui Tibor

Modest, deosebit de respectat în Miercurea Ciuc, fostul mare campion a trăit modest în casa sa din cartierul Topliţa, situat la ieşirea din Miercurea Ciuc spre Gheorgheni. Acolo îşi construise casa, langa cea părintească, cu banii obţinuţi pe garsonirea în care lucuise alături de soţia şi de fiul lor, Norbert.

În casa părintească, camera în care Tibor a copilărit s-a transformat cu timpul într-un adevărat muzeu. După ce s-a mutat în garsonieră, Tibi îşi ţinea în acea cameră toate medaliile, trofeele şi diplomele cucerite în toată cariera sa. “Încăperea era tot timpul încuiată. Doar Öcsi şi mama lui aveau voie să intre. Cred că aveam vreo 10-12 ani, când, într-o zi, după mai bine de doua luni de încercări, am primit permisiunea să vizitez camera. Am stat cinci minute şi n-am avut voie să ating nimic. Doar să privesc”, îşi aminteşte Gyula Kopacz.

Patinoarul “Tibor Kopacz”

În curte, lângă casa şi în faţa anexelor era turnată din beton o pistă de alergare în forma literei “L”. În timpul verii, Tibor Kopacz patina pe role ore în şir. Era pregătirea pentru sezonul de toamnă!

De pe urma sportului nu s-a ales cu nimic. “Nu a avut niciodată maşină. Nici măcar permis de conducere nu avea”, povesteşte nepotul său.
În ultimii patru ani de viaţă a trăit din ajutorul de şomaj şi din salariul soţiei. Nu s-a plâns însă niciodată. N-a cerut pomană de la nimeni. Era din ce în ce mai bolnav. În toamna anului 2008 a fost pentru ultima oară la Patinoarul “Vakar Lajos”, la un meci al echipei de hochei SC Miercurea Ciuc. Lângă patinoarul acoperit se găseşte pista de viteză. Acum se lucrează la noul patinoar de viteză, care n-a primit încă un nume. “Ar putea primi numele său. Ar fi, aşa, o recompensă morală pentru Tibor”, crede Gyula Kopacz.

Nu i-a plăcut publicitatea

La înmormântarea lui Tibor Kopacz a fost foarte multă lume. Cei apropiaţi marelui campion au rămas surprinşi că după atâţia ani, Tibor nu fusese totuşi uitat. “Evenimentul zilei” a încercat în zadar mai bine de un deceniu să îi ia un interviu lui Tibor Kopacz. “Ura publicitatea de orice fel. Nici mie n-a vrut să-mi acorde vreun interviu”, punctează Gyula Kopacz, jurnalist la cotidianul local “Hargita Népe” (Poporul harghitean).

Pentru locuitorii din zona Ciucului, sporturile de iarnă reprezintă o a doua religie. Hocheiul, patinajul şi schiul sunt practicate încă din copilărie. În cartierul Topliţa, unde a trăit Tibor Kopacz, sub un stâlp de iluminat public, mai mulţi copii joacă hochei. Alţii, cu patine în picioare se iau la întrecere pe strada îngheţată şi se pierd în întuneric.

> Articol apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia Online, vineri 5 februarie 2010.

GATTI

Cei care nu l-au vazut decit in meciul cu Doroftei  de acum cinci ani, n-au cum sa inteleaga cine a fost Arturo Gatti. Si asta pentru ca Doru al nostru n-a fost cel adevarat in ringul de la Atlantic City, iar Arturo n-a avut timp sa arate mare lucru. Trilogia sa cu Micky Ward, 2002-2003, fara nici o miza majora, razboaiele cu De La Hoya, Mayweather si Baldomir au facut din Gatti unul dintre cei mai iubiti pugilisti ai ultimelor decenii si unul dintre cei mai spectaculosi din istorie. Nu i-au placut niciodata jumatatile de masura. Din cele 40 de victorii contabilizate, 31 au fost reusite inainte de limita, iar dintre cele 9 batai incasate, 6 au fost prin KO. S-a retras acum doi ani. Chiar miine se implinesc doi ani de la ultima sa lupta. Cu mexicanul Alfonso Gomez. Anul acesta s-a zvonit ca vrea sa revina. Ar fi fost prea frumos. Poate n-ar mai fi plecat in Brazilia, acolo unde si-a gasit sfirsitul la doar 37 de ani. Thunder a plecat prea devreme, asa cum a plecat, din pacate, si Diego Corrales si, ca ei, multi altii.

Box. Cite ceva despre nobila arta

Un prieten, Bogdan Gherasim (alias Ronaldo), ma certa ieri ca nu scriu pe blog nimic despre box. “Mai faci si un magazin saptaminal la Sport 1, sa-ti fie rusine”, a fost finalul reprosului. N-am vorbit chiar niciodata despre box pe acest blog. A fost o scapare. Ce rost are insa sa iti dai cu parerea despre o disciplina care nu face rating la noi decit ocazional. Din respect pentru marii campioni de afara? Cred ca macar pentru ei si tot trebuie sa mai bagam in seama boxul. Un sport dur, fara indoiala. Nu e un sport pentru domnisoare, chiar daca mai vedem din cind in cind doua fete, ajunse accidental in ring, care se paruiesc ca la coltul strazii intr-o lupta care are prea putine in comun cu boxul. Acum o saptamina i-am tinut pumnii marelui campion Evander Holyfield in confruntarea cu … nici nu stiu cum sa-l numesc … rusul Nikolai Valuev. Am sperat pina in ultima clipa ca cei trei judecatori vor aprecia boxul si nu forta bruta masurata in kilograme si metri. M-am inselat. La 46 de ani, Evander a avut sansa de a readuce titlul mondial, fie si cel WBA, lumii din care a coborit pret de 12 reprize. N-a fost sa fie. De ani buni, categoria grea, considerata categoria regina a boxului profesionist, e o rusine. Odata cu retragerea marilor campioni, iar aici ii amintesc pe Lennox Lewis, Evander Holyfield, George Foreman si mai ales pe “Iron Man” Mike Tyson, categoria grea a fost invadata de pugilisti din fosta Uniune Sovietica. Mari cit casa, cu un bagaj tehnico-tactic mai mult decit precar, “comunistii” se regasesc astazi in prim-planul categoriei grea. Din primii 14 grei, 7 sunt din fosta Uniune Sovietica. Pe fratii Kliciko, parca i-as ierta. Sunt pugilisti buni. Atit de buni intr-un ocean de medicritate, incit Vitali isi permite luxul sa urce in ring dupa patru ani de pauza si sa-l deposedeze fara probleme de titlul mondial pe nigerianul Samuel Peter.

Imi e dor de greii adevarati… La KO TV, emisiunea mea de pe Sport 1, saptaminal, pe linga actualitatea din ringurile profesioniste, am ocazia sa-i admir pe campionii de ieri. Nu doar de la categoria grea. Si va marturisesc sincer. Imi dau lacrimile uneori cind il vad pe Tyson sau pe Ali sau pe Foreman sau Holmes sau Spinks. In urmatorul “episod” rezervat boxului pe acest blog va voi vorbi, fara nostalgie de data asta, despre Antonio Margarito, Miguel Angel Cotto, Carlos Baldomir, Artur Abraham sau Joel Casamayor (sa ma ierte fanii celor pe care nu i-am trecut aici).