Camelia Potec: “Mă gândesc să revin în 2010″

Într-un interviu acordat evz.ro, fosta campioană olimpică explică de ce ar dori să renunţe la retragerea din nataţie.

Adi Dobre
“Mă retrag. A fost ultima competiţie la care am participat”, spunea Camelia Potec în august anul trecut, la Beijing. Pentru opt sutimi, Camelia ratase “bronzul” olimpic. Şi-a luat o lungă vacanţă, la finalul căreia s-a decis să înoate şi la mondialele de la Roma, din acest an.

“Doar la Roma”, a spus ea. A plecat în Franţa. “Aveam nevoie de un antrenor dur, de unul dintre cei mai duri din lume”, avea să ne mărturisească ulterior marea campioană. Din când în când, Camelia mai dădea o fugă acasă, la Brăila, dar şi la Bucureşti, unde se antrena la “23 August”, printre copiii care se uitau cu admiraţie la ea.

De la Roma s-a întors cu o medalie, “bronz” la 1.500 de metri liber, o probă la care Potec, 27 de ani, nu mai înotase niciodată. Oficial, Camelia Potec s-a retras. Îi stăruie însă în minte timpii buni scoşi în capitala Italiei. Camelia s-a întors în ţară. “Plec în vacanţă. Una lungă, lungă de tot. Am multe probleme de rezolvat. Nu ştiu dacă voi reveni. Sau poate voi reveni. Cu o condiţie”, a declarat, în exclusivitate pentru evz.ro, Camelia Potec.

evz.ro: Camelia, cum a fost la Roma?
Camelia Potec: Cald! În primul rând cald. Ca rezultate, ce să spun? Eu sunt mulţumită. A fost undeva la graniţa între bine şi rău. Adică nici bine, nici rău! E clar, însă, că puteam mai mult. Nu s-a putut însă. Nu că s-ar fi împotrivit cineva sau ceva, ci, pur şi simplu, aşa a fost să fie. Nu vreau să-l mânii pe bunul Dumnezeu. O medalie de bronz la Campionatele Mondiale rămâne totuşi un rezultat bun. La Olimpiada de la Atena am fost mulţumită de performanţe, dar nu de timpi. La Roma a fost invers. Am scos timpi buni, am înotat bine. Puţină lume vede însă progresul pe care l-am făcut.

Care a fost obiectivul tău pentru Roma?
Înainte de a pleca mi-am propus să mă calific în toate cele trei probe în care voi concura. Plus o medalie. La Roma a fost puţin mai dificil şi din cauza modului de calificare în finală. Practic, din serii mergeai direct în finală. Trebuia să fii foarte bine pregătit pentru un astfel de examen. Din 40-50 de sportivi, din serii, rămâneau doar opt. Aşa se explică şi faptul că deţinători de recorduri mondiale, sportivi cu şanse la medalii n-au prins anumite finale.

“Am multe probleme de rezolvat în viaţa mea”

Ce înseamnă acest “bronz”?
Mă bucur că am început să simt din nou podiumul. Să mă obişnuiesc cu marile performanţe. Anul trecut la europene am luat trei medalii. Dar până atunci, de la Olimpiada de la Atena, din 2004, nu mai cucerisem vreo medalie la nicio competiţie importantă. Mă refer aici la mondiale şi la olimpiadă. Repet, am înotat bine, am făcut progrese.

Cum a fost la 1.500 de metri?
Nu cunoşteam această probă. La Roma a fost a doua sau a treia oară când am înotat pe această distanţă. E important să cunoşti proba pentru a ştii cum să-ţi dozezi efortul, să ştii cum să abordezi o cursă atât de lungă. E un pic mai greu decât în alte probe.

Ai spus că te retragi. Ce vei face?
Plec în vacanţă. Una lungă, lungă de tot, pe termen nelimitat. Cu maşina, nu vreau să mai aud de avioane. Sincer, am multe probleme de rezolvat în viaţa mea, iar pentru asta îmi trebuie o vacanţă lungă. Trebuie să mai am grijă şi de mine, de viaţa mea. Şi mă voi gândi şi la înot!

“Vom asista la mari schimbări”

Ce te-ar face să revii?
Nu ştiu dacă voi reveni. Sau poate voi reveni. Asta şi pentru că mă simt foarte bine. Cu o condiţie, însă.

Ce condiţie?
Mă motivează nişte zvonuri conform cărora vor fi interzise acele combinezoane de neopren la care recurg foarte mulţi sportivi. Această decizie m-ar avantaja şi ar fi o condiţie pentru a reveni asupra deciziei de a nu mai concura. Se pare că de la 1 ianuarie 2010 vor fi scoase.

Explică, pentru cei care sunt mai puţini familiarizaţi, ce e cu aceste combinezoane de neopren.
Combinezoanele de neopren avantajează în general sportivele mai solide, mai plinuţe. Nu e cazul meu! Apasă pe bazin, ridică picioarele la suprafaţă. Asta pe scurt. Dacă se va reveni la materialele clasice, din material textil, vom asista la mari schimbări. Vor fi surprize. Sunt curioasă cum se va vorbi despre recordurile mondiale şi despre performanţele obţinute în combinezoanele de neopren.

“Nu sunt datoare nimănui”

Cât vei sta departe de bazin?
Să vă spun ceva. Nu mă presează nimeni să mă reapuc de înot. Nu îmi spune nimeni să mă ţin de înot. Nu sunt datoare nimănui. E sută la sută decizia mea dacă voi reveni sau nu. Antrenorul meu, Phillipe Lucas, ştie că m-am retras, că Roma a fost ultima mea competiţie. El speră totuşi să mă răzgândesc, dar nu îmi va spune vreodată ceva în acest sens. E doar decizia mea, pentru că, vă mărturisesc, nu e deloc uşor la antrenamente.

De ce ai plecat să te antrenezi în Franţa?
Am plecat pentru a mă pregăti cu un antrenor dur. Cu unul dintre cei mai duri antrenori din lume. Am ales să plec în Franţa pentru că am găsit acest om, dar şi pentru condiţiile de acolo.

În România , la fostul “23 August”, te antrenai printre copii.
Eu ştiu cel mai bine ce se întâmplă în România cu bazinele de înot. Dacă voi reveni asupra deciziei de a mă retrage, mă voi antrena şi în România. Vreau să văd ce se întâmplă cu bazinul de la Izvorani, care, după inaugurare, a fost închis. La “23 August” nu mă mai pot antrena, iar altele nu există. Ştiţi câte bazine olimpice am numărat doar în sudul Franţei? 25 de bazine doar pe coastă! În oraşele de pe litoralul francez.

“Am copilărit în bazinul de înot”

Cine ţi-a plătit antrenamentele din Franţa?
O parte din cheltuieli le-a susţinut Steaua, clubul meu, Comitetul Olimpic Român, federaţia. Am avut însă şi multe gratuităţi. O oră de antrenament, un culoar, costa în Franţa între 15 şi 20 de euro. Eu aveam nevoie de cel puţin şase ore pe zi. Erau bazine unde nu plăteam, eram oaspeţi. Cei de acolo se foloseau de imaginea noastră. Aveam spectatori la antrenamente! Venea lumea să vadă cum ne antrenăm, ce metode de pregătire folosim.

Ai făcut “roşu în gât” când erai mică?
Am făcut. (Râde) Am avut mari probleme. Până la 10-11 ani făceam foarte des ceea ce numim “roşu în gât”. Nu mai ştiau ce să-mi facă. Toată lumea dădea vina pe amigdale, aşa că nu mi-au dat viza medicală până nu le-am scos. Ca să se constate ulterior că nu ele erau de vină sută la sută! De atunci am probleme. Am mai făcut şi trei operaţii de polipi. Sunt mai mereu răguşită. Am, în plus, o sensibilitate la plămâni, care creşte în cazul unei răceli puternice. Sunt moartă după îngheţată, dar n-am voie să mănânc în perioada de pregătire. Nu e uşor să fii sportiv de performanţă.

La Brăila te mai duci?
Mă duc. Doar acolo e casa mea. E oraşul meu natal. Acolo am copilărit, în bazinul de înot. Cum şcoala era peste drum de bazin, acolo îmi petreceam tot timpul. Nu eram la şcoală, eram la bazin, şi invers!

COPIII CAMELIEI

De câţiva ani, ajutată de câţiva foşti campioni ai nataţiei româneşti, Camelia Potec a pus bazele unei mici grupări, pe care brăileanca a numit-o Pot Style. Activitatea micuţului club “patronat” de campioana olimpică de la Atena se desfăşoară la fostul “23 August”. Zeci de copii vin zilnic şi desluşesc aici tainele înotului, mulţi dintre ei visând să-i calce pe urme brăilencei. Unii renunţă, alţii merg mai departe, chiar dacă, uneori, mai fac “roşu în gât”, aşa cum făcea şi Camelia. “Toţi sunt copii buni. Unii au calităţi extraordinare, dar nu îi poţ obliga să facă performanţă. Trebuie doar să-i laşi să aleagă. Şi poate, peste ceva timp, vom avea o nouă Camelia Potec”, ne-a mărturisit Valentin Radu, fost campion naţional, profesor la Pot Style.

Interviu apărut în ediţia Online a cotidianului Evenimentul zilei, joi, 6 august 2009. O versiune, puţin mai restrânsă, a apărut şi în ediţia print.

PS: Am vrut neapărat să postez pe blog acest interviu. Din respect pentru adevăraţii campioni.

GATTI

Cei care nu l-au vazut decit in meciul cu Doroftei  de acum cinci ani, n-au cum sa inteleaga cine a fost Arturo Gatti. Si asta pentru ca Doru al nostru n-a fost cel adevarat in ringul de la Atlantic City, iar Arturo n-a avut timp sa arate mare lucru. Trilogia sa cu Micky Ward, 2002-2003, fara nici o miza majora, razboaiele cu De La Hoya, Mayweather si Baldomir au facut din Gatti unul dintre cei mai iubiti pugilisti ai ultimelor decenii si unul dintre cei mai spectaculosi din istorie. Nu i-au placut niciodata jumatatile de masura. Din cele 40 de victorii contabilizate, 31 au fost reusite inainte de limita, iar dintre cele 9 batai incasate, 6 au fost prin KO. S-a retras acum doi ani. Chiar miine se implinesc doi ani de la ultima sa lupta. Cu mexicanul Alfonso Gomez. Anul acesta s-a zvonit ca vrea sa revina. Ar fi fost prea frumos. Poate n-ar mai fi plecat in Brazilia, acolo unde si-a gasit sfirsitul la doar 37 de ani. Thunder a plecat prea devreme, asa cum a plecat, din pacate, si Diego Corrales si, ca ei, multi altii.

Box. Cite ceva despre nobila arta

Un prieten, Bogdan Gherasim (alias Ronaldo), ma certa ieri ca nu scriu pe blog nimic despre box. “Mai faci si un magazin saptaminal la Sport 1, sa-ti fie rusine”, a fost finalul reprosului. N-am vorbit chiar niciodata despre box pe acest blog. A fost o scapare. Ce rost are insa sa iti dai cu parerea despre o disciplina care nu face rating la noi decit ocazional. Din respect pentru marii campioni de afara? Cred ca macar pentru ei si tot trebuie sa mai bagam in seama boxul. Un sport dur, fara indoiala. Nu e un sport pentru domnisoare, chiar daca mai vedem din cind in cind doua fete, ajunse accidental in ring, care se paruiesc ca la coltul strazii intr-o lupta care are prea putine in comun cu boxul. Acum o saptamina i-am tinut pumnii marelui campion Evander Holyfield in confruntarea cu … nici nu stiu cum sa-l numesc … rusul Nikolai Valuev. Am sperat pina in ultima clipa ca cei trei judecatori vor aprecia boxul si nu forta bruta masurata in kilograme si metri. M-am inselat. La 46 de ani, Evander a avut sansa de a readuce titlul mondial, fie si cel WBA, lumii din care a coborit pret de 12 reprize. N-a fost sa fie. De ani buni, categoria grea, considerata categoria regina a boxului profesionist, e o rusine. Odata cu retragerea marilor campioni, iar aici ii amintesc pe Lennox Lewis, Evander Holyfield, George Foreman si mai ales pe “Iron Man” Mike Tyson, categoria grea a fost invadata de pugilisti din fosta Uniune Sovietica. Mari cit casa, cu un bagaj tehnico-tactic mai mult decit precar, “comunistii” se regasesc astazi in prim-planul categoriei grea. Din primii 14 grei, 7 sunt din fosta Uniune Sovietica. Pe fratii Kliciko, parca i-as ierta. Sunt pugilisti buni. Atit de buni intr-un ocean de medicritate, incit Vitali isi permite luxul sa urce in ring dupa patru ani de pauza si sa-l deposedeze fara probleme de titlul mondial pe nigerianul Samuel Peter.

Imi e dor de greii adevarati… La KO TV, emisiunea mea de pe Sport 1, saptaminal, pe linga actualitatea din ringurile profesioniste, am ocazia sa-i admir pe campionii de ieri. Nu doar de la categoria grea. Si va marturisesc sincer. Imi dau lacrimile uneori cind il vad pe Tyson sau pe Ali sau pe Foreman sau Holmes sau Spinks. In urmatorul “episod” rezervat boxului pe acest blog va voi vorbi, fara nostalgie de data asta, despre Antonio Margarito, Miguel Angel Cotto, Carlos Baldomir, Artur Abraham sau Joel Casamayor (sa ma ierte fanii celor pe care nu i-am trecut aici).

Amy si Rechinul

Prietenul Cristian Daia, fostul mare hocheist, alaturi de care am vazut gala de box de la Polivalenta, era tare suparat la finalul meciului Diaconu-Henry. Abia atunci aflase cum sta treaba: titlul WBC-interimar! “Adica cum interimar?”. Uite asa, interimar. Interimar si gata. Adica nu e campion. Sef la semigrea in versiunea WBC e Dawson, al carui invins, Johnson, a fost invitat la Bucuresti. “In calitate de ce?”, intreaba Daia. “In calitate de invins”, raspund. Nu mai intelege nimic. Nu a fost insa singurul nedumerit simbata noapte, la Polivalenta. Aia de la Primarie nu au inteles de ce au fost huiduiti desi au finantat gala, Henry pentru ca nu-si poate explica cum de n-a fost in stare sa gaseasca un pumn mai serios timp de doua reprize pentru a-l trimite la culcare pe Rechin, iar Rechinul insusi pentru ca nu stie cu cine sa imparta banii cistigati.

Cu o zi inainte, la cintarul oficial, am cunoscut-o pe Amy Hayes, fosta miss playboy, etc, etc, adusa din America pentru a ne striga in microfoane numele batausilor de la gala. Mai intii am studiat-o. Din fata, din profil, de la spate. “Aaa, ce zici?”, ma intreaba un confrate. “Tati, e frumoasa, dar, iti jur, am doua pe scara care ii dau clasa, la fizic”, ii raspund. “Si asta ca stau in Salajan, dar in Decebal as fi avut cinci. Prea mult tam-tam”. A fost un raspuns la dezamagirea care m-a incercat pe moment. Imi facusem iluzii ca Amy ar putea arata ca pe site-ul ei propriu si personal. N-am fost in America, dar daca Amy Hayes este considerata una dintre cele mai frumoase femei de peste Ocean, inseamna ca femeia noastra de serviciu de la bloc ar putea concura cu sanse de reusita macar la concursul Miss San Diego. Incerc sa incropesc un dialog civilizat cu femeia de 35 de ani pe care toti barbatii din preajma ei o dezbracasera de mult din priviri. Zimbeste larg atunci cind te prezinti si, dupa citeva minute de discutie, iti da senzatia ca o cunosti de cind lumea si ca e gata sa iasa cu tine la o cafea. Cind i-am solicitat sa facem o fotografie nu m-a refuzat. M-a luat de git, ca o scolarita dintr-a saptea. Am crezut ca se indragostise de mine. Dar de unde, asa facea cu toata lumea.