Aşa am ajuns şi la Doru Cristea, pescar în zonă. De mult îi spusesem lui Gigi, despre care am scris zilele trecute în Evz, că vreau să fac un reportaj cu pescarii din Galaţi. Aveam nevoie de ajutorul lui pentru că Gigi ştie tot ce mişcă în Galaţi.

A doua zi, la ora 5:00, am plecat cu oamenii la treabă. Cu Doru şi ai lui. Ce a ieşit poate fi citit în Evenimentul zilei, print şi Online, de azi, marţi, 4 ianuarie 2011.

Şi n-a ieşit rău, zic!

În parcarea din faţa blocului, copiii şi-au luat numele campionilor mondiali. Unul e Iniesta, altul Xavi, ăla mic din poartă e Casillas. La cârciuma din colţul străzii, la o vodcă mică şi la o bere, microbiştii încă mai comentează prestaţia Braziliei, îl bârfesc pe Maradona şi susţin că naţionala lui Lucescu cel mic s-ar fi descurcat mult mai onorabil decât cea a Coreei de Nord.

Unul dintre cei mai iubiţi fii ai Ploieştiului, fostul mare campion de box Leonard Doroftei spune că nicăieri nu se simte mai bine decât în oraşul “aurului negru”, în care a copilărit.

Leonard Doroftei este fără îndoială unul dintre cei mai iubiţi fii ai Ploieştiului. A dus cu el peste tot în lume numele urbei lui Caragiale. S-a fălit şi încă se făleşte cu statutul de “republican”. Marele pugilist este la această oră poate cea mai respectată personalitate a oraşului Ploieşti. Şi-a câştigat acest privilegiu prin muncă, sudoare şi multe sacrificii, menţinându-l prin felul său simplu de a fi.

Capitală a Angliei şi a Regatului Unit, Londra este unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii. Însă şi unul dintre cele mai scumpe. Milioane de turişti din întreaga lume vin anual aici pentru a-i vedea minunile şi pentru a se convinge singuri de măreţia unui oraş care încă mai dă ora exactă în lume.

Lipsa vizei de intrare în Anglia şi zborurile low cost au făcut din Londra o destinaţie mai mult decât accesibilă pentru turistul român. Unii aleg să viziteze Londra cumpărându-şi pachete puse la dispoziţie de agenţiile de turism. Alţii preferă să-şi petreacă sejurul pe cont propriu.

Achiziţionat din timp (3-4 luni), un bilet de avion dus-întors Bucureşti Băneasa – Londra Luton poate costa în jur de 60-70 de euro. Cu tot cu taxe. Spre Londra se poate zbura şi de la Cluj şi Sibiu.

Internetul te ajută, de asemenea, să găseşti mult mai lesne decât odinioară o cazare decentă, aflată în apropierea unei staţii de metrou, principalul mijloc de transport din capitala Angliei şi a Regatului Unit.

Toate calculele, în pounds

După achiziţionarea biletului de avion, vei fi nevoit să-ţi faci toate calculele în pounds, mai pe româneşte, lire sterline. Acestea se pot achiziţiona de la bănci, paritatea fiind de aproximativ 5 lei pentru 1 pound. Atenţie la bancnotele vechi de 10 şi 20 de lire, care circulă încă, dar care în Anglia au fost scoase din circulaţie.

Pentru cazare se poate opta fie pentru o cameră de hotel, fie pentru un apartament, pe care îl poţi închiria pe internet. O zonă cu hoteluri ieftine, cu preţuri cuprinse între 50-90 de lire pe noapte, este Paddington. Cartierul, situat în nord-vestul Zonei 1, centrală, are acces direct cu centrul Londrei prin intermediul autobuzului cu numărul 15.

Paddington are staţie de metrou şi e un important centru feroviar. Clădiri lungi cât o stradă, cu doar două sau trei etaje, găzduiesc la fiecare scară câte un hotel. Mai bine spus, un minihotel. Cele mai multe au micul dejun inclus în preţ, amănunt deloc de neglijat având în vedere preţurile piperate din Londra.

La pas, pe lângă Buckingham Palace

Principalele destinaţii turistice din Londra sunt, bineînţeles, simbolurile oraşului: Palatul Westminster şi al său celebru Big Ben, London Eye – roata care a născut atâtea controverse, Westminster Abbey, unde odihnesc mai mulţi suverani, Buckingham Palace, reşedinţa Reginei Elisabeta a II-a, Trafalgar Square, Tower Bridge.

Turiştii se zgâiesc la taxiurile şi autobuzele pe care le ştiu doar din ilustrate, la cabinele telefonice ajunse, din cauza anunţurilor de mică publicitate, agenţii matrimoniale.

Dacă principalele muzee (Muzeul de Istorie Naturală, British Museum, Victoria and Albert Museum), puncte turistice de maxim interes, pot fi vizitate gratuit, turistul trebuie să bage adânc mâna în buzunar atunci când vrea să admire oraşul de la înălţimea London Eye, să viziteze Westminster Abbey sau să se pozeze cu figurile de ceară de la ” Madame Tussauds”.

La Westminster Abbey intrarea unui adult costă 15 lire. Englezii oferă, la pachet, o tură cu roata, London Eye, şi o vizită la “Madame Tussauds” pentru 34,70 de lire, de căciulă. În ciuda preţurilor piperate, la “Madame Tussauds”, de exemplu, poţi aştepta la coadă şi câteva ore.

Sunt însă atât de multe de văzut în Londra, încât poţi da “Madame Tussauds” pe Covent Garden, un alt punct de atracţie important pe harta Londrei. O mulţime de magazine şi de cafenele fac din Covent Garden un loc extraordinar, unde artişti ambulanţi ţin spectacole în plină stradă. La finalul reprezentaţiei dă bani cine vrea!

Bacşişul, obligatoriu

Puburile, unele vechi de sute de ani, cârciumile sunt la tot pasul în centrul Londrei. Densitatea maximă e la Est de Piccadilly Circus, unde se află de acum celebrul China Town. Chinezii stabiliţi cu miile în Londra au în administrare mai multe clădiri, aflate în perimetrul Whitcomb street – Lisle street – Newport place – Gerrard street.

Mulţi turişti s-au obişnuit să ia masa în China Town, unde un meniu all-inclusive costă între 5,5 şi 9,5l lire. Atenţie însă la băuturile care se plătesc separat. O sticlă de apă plată poate costa şi 3,5 lire. Pe toate notele de plată apare bacşişul de 10 la sută, astfel încât ai scăpat şi de acest stres!

În centrul Londrei găseşti la fel de uşor restaurante italieneşti, arăbeşti ori cu specific indian. O pizza te poate duce la 10 lire, iar o shaorma – 5 lire.

Londra e unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume. Supuşii coroanei britanice, de pe toate continentele, îi concurează pe englezii pursânge. Arabi, pachistanezi, indieni, africani colorează peisajul unui oraş extrem de tolerant.

Big Brother, în centru

După atentatele de pe 5 iulie 2005, Londra, mai ales centrul său, a fost împânzit de camere de luat vederi. La toate colţurile de stradă, în ganguri, în intersecţii, camerele de luat vederi îţi dau impresia că eşti urmărit continuu. În acelaşi timp, ai şi un puternic sentiment de siguranţă.

În ciuda aglomeraţiei, Londra nu e un oraş stresant. Discuţiile în contradictoriu, ţipetele, scandalurile sau încăierările în plină zi lipsesc. Oamenii zâmbesc şi încearcă să fie amabili, inclusiv poliţiştii.

Dacă vrei să evadezi pentru o zi din Londra, cel mai indicat obiectiv îl constituie Windsor Castle, cel mai vechi şi cel mai mare castel locuit din lume.

La shopping

Pentru cumpărături, turiştii pot lua cu asalt magazinele de pe Regent street, Shaftesbury Ave sau Oxford street. Preţurile variază de la câteva lire, în magazinele de suveniruri, la câteva mii de lire. Cele piperate pot fi descoperite la Liberty & Co, pe Regent street, un magazin muzeu, vechi de câteva sute de ani şi construit pe structură de lemn, dar şi la Harrods.

Nu trebuie pierdut din vedere biletul de autobuz Luton – Londra şi retur, dacă alegem o companie low cost, şi care costă 18 lire de persoană.

Pentru transportul în Londra, ideal e abonamentul. Pentru o zi, scoţi din buzunar aproximativ 6 lire. Preţul include transportul subteran şi de suprafaţă pentru zonele 1 şi 2, suficiente pentru a explora Londra. Pentru 7 zile, un abonament costă 28 de lire.

> Material apărut în ediţiile print şi online ale cotidianului Evenimentul zilei de sâmbătă, 19 iunie 2010

De când cu postarea aia cu Andrei Crăciun, stau cuminte!

Cele două mari rivale din campionatul Scoţiei se întâlnesc mâine, de la ora 14:30, pe “Celtic Park”, în meciul cu numărul 386 din istorie. Partida va fi transmisă în direct la Sport 1.

Britanicii au căzut de acord că e cel mai mare derby al planetei. Comparabil, în ultimele decenii, cu o confruntare între Boca Juniors şi River Plate, ori cu o bătălie Real Madrid – FC Barcelona, meciul meciurilor este o întâlnire care depăşeşte limitele fotbalului.

Rangers a câştigat cu arbitrii

E un adevărat război al mândriei între catolici şi protestanţi, între “republicani” şi “loialişti”. Confruntarea de mâine e a doua în acest sezon între cele două mari rivale.

În toamnă, Rangers s-a impus pe teren propriu, pe “Ibrox Park”, scor 2-1, la capătul unei partide în care “centralul” Craig Thomson le-a refuzat oaspeţilor două penaltyuri! Lovite în plin de criza financiară, incapabile să mai transfere jucători de mare valoare şi cu rezultate slabe pe plan internaţional, Celtic şi Rangers atrag însă în continuare.

“De vină” e istoria confruntărilor dintre cele două formaţii, un duel botezat de britanici “Old Firm”.

Părintele Wilfried

Clubul Celtic au fost fondat de Biserica Sfânta Maria Hall din Calton – Glasgow, la iniţiativa părintelui Walfrid, la 6 noiembrie 1887. Clubul s-a dorit a fi iniţial un mijloc de a colecta fonduri în scopuri caritabile.

Catolicii din Glasgow au urmat exemplul celor de la Hibernian (Hibernia în latină înseamnă Irlanda), club format din populaţia imigrantă irlandeză treisprezece ani mai devreme la Edinburgh.

Numele de Celtic a fost pus de părintele Wilfried pentru a scoate în evidenţă originile irlandeze şi scoţiene ale grupării.

Şase luni mai târziu, pe 28 mai 1888, Celtic a disputat primul meci chiar împotriva protestanţilor de la Rangers, scor 5-2, meci care nu este pomenit în istoria confruntărilor directe.

Pentru acel meci, Celtic a împrumutat aproape toţi fotbaliştii de la Hibernian!

“God Save the Queen”

Rangers “s-a născut” mult mai devreme, în 1872, atunci când mai mulţi tineri, dornici de a-şi vedea numele în ziare, au înfiinţat echipa de fotbal.

Anul de naştere al clubului Glasgow Rangers e considerat însă 1873, atunci când s-au pus bazele organizării grupării şi a fost disputat primul meci, 0-0, cu FC Callander.

Rangers a fost văzută întotdeauna ca o reprezentantă a păturilor înalte din societatea scoţiană, pro-engleză. La meciurile protestanţilor, fanii flutură, printre steagurile Scoţiei şi drapelul Marii Britanii, intonând adesea “God Save the Queen”, imnul Regatului Unit.

“Leii de la Lisabona”

Marea rivalitate dintre cele două echipe a izbucnit înaintea primului război mondial, când Celtic şi Rangers au decis să nu mai legitimeze fotbalişti de o altă confesiune decât cea catolică, ori protestantă.

Mult mai conservatori, cei de la Rangers au menţinut interdicţia de a angaja fotbalişti de religie catolică pînă în 1989.

În 1967, atunci când Celtic a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-1 la Lisabona cu Interul marelui Helenio Herrera, în trupa pregătită de legendarul Jock Stein nu se aflau decât fotbalişti catolici născuţi în Glasgow sau la maxim 60 de kilometri de acest oraş! Eroii lui Stein au fost porecliţi “leii de la Lisabona”.

Proiect comun

În acest moment, în lotul lui Glasgow se află atacantul Kenny Miller, anunţat titular pentru meciul de mâine. Miller e unul dintre puţinii fotbalişti din istorie care a marcat atât în poarta catolicilor, cât şi în poarta protestanţilor din postura de rival. Kenny Miller a jucat la Celtic în sezonul 2006-2007, după ce evoluase pentru Rangers, actuala sa echipă, cu şase ani mai devreme.

Anul trecut, Celtic şi Rangers şi-au dat mâna pentru un proiect istoric, “transferul” în campionatul Angliei. Demersul lor a fost însă un eşec, Celtic şi Rangers fiind refuzate de reprezentanţii Premier League.

CELTIC – RANGERS
meciul cu numărul 385

138 victorii Celtic
154 victorii Rangers
93 egaluri

Primul meci din istoria confruntărilor directe: 06-09-1890
Celtic – Rangers1-0, Cupa Scoţiei

În acest sezon (2009-2010):
Rangers – Celtic 2-1 (4-10-2009 – “Ibrox Park”)
Marcatori: Miller (8 şi 16) / McGeady (25 pen.)

Rangers: McGregor – Whittaker , Papac, David Weir, Smith, Mendes, Davis, Naismith, Miller, Little (Novo, 14), Boyd (Lafferty, 42)
Rezerve neutilizate: Loy, Fleck,Wilson, Rothen, Alexander,

Celtic: Boruc – Naylor (Caddis, 76) , Loovens, Wilson, McManus, Scott Brown, McGeady, Zhi (McCourt ,70 ), N’Guemo (Samaras ,62 ), McDonald, Maloney
Rezerve neutilizate: Caldwell, Crosas, Zaluska, Forrest

Cartonaşe galbene: Mendes, Novo (Rangers) / Loovens, Maloney, Scott Brown ,Wilson (Celtic)

Arbitru: Craig Thomson (Scotland)

Ultima victorie a lui Rangers pe “Celtic Park”:
31-08-2008 (sezonul trecut): 2-4 (Samaras 39, Nakamura 90 / Cousin 37, Miller 52 şi 79, Mendes 62)

Ultimul egal pe “Celtic”:
15-02-2009 (sezonul trecut): 0-0

Cele mai mari scoruri pe “Celtic Park”:
Scottish FA Cup    Celtic    5-3    Rangers    1891-1892
Scottish Division 1    Celtic    6-2    Rangers    1895-1896
Scottish Division 1    Celtic    6-2    Rangers    1938-1939
Scottish FA Cup    Celtic    4-4    Rangers    16-02-1957
Scottish League Cup    Celtic    7-1    Rangers    19-10-1957 (cea mai mare diferenţă de scor dintre cele două formaţii) FOTO
Scottish Division 1    Celtic    1-5    Rangers    1960-1961
Scottish Premier    Celtic    6-2    Rangers    27-08-2000

Cele două formaţii au cucerit împreună 66 de Cupe, 94 de campionate

CELTIC
fondat 1888
Campionate: 42 (primul în 1893; ultimul în 2008)
Cupe ale Scoţiei: 34 (prima în 1892; ultima în 2007)
Cupa Ligii: 14 (prima în 1957; ultima în 2009)
Cupa Campionilor Europeni: 1967

RANGERS
fondat 1873
Campionate: 52 – record mondial (primul în 1891; ultimul în 2009)
Cupe ale Scoţiei: 33 (prima în 1894; ultima în 2009)
Cupa Ligii: 25 (prima în 1947; ultima în 2008)
Cupa Cupelor: 1972

> Articol apărut în ediţia Online a cotidianului Evenimentul zilei, sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Mihai Rusu, vocea departamentului Sport de la Radio Europa Liberă, povesteşte, după 20 de ani, clipele trăite în decembrie 1989.

Îi auzeam vocea pe „scurte”, povestind despre Marcel Răducanu, despre Sătmăreanu, despre Nadia, despre libertate. Cronicile fade de la Radio România nu ne spuneau mare lucru. De la el aflam însă unde e cazată naţionala de fotbal a României, ce jucători au mai rămas pe afară ori pe câţi bani se joacă în tenisul profesionist.

Uneori, din cauza bruiajului, îl pierdeam, pentru câteva secunde. Nu intram însă în panică. Îl aşteptam. Era acolo, în fiecare seară, la şapte fără zece. În zilele Revoluţiei a făcut muncă patriotică alături de colegii de la celelalte departamente. Răspundea la telefoanele românilor stabiliţi în străinătate, îşi nota şi apoi dădea mai departe mesajele pentru a putea fi citite pe post.

A fost omul care, cu o lună înainte de Revoluţie, a dat de ştire românilor despre fuga Nadiei Comăneci. A lucrat la Europa Liberă până în 1995. A revenit în ţară cu gânduri dintre cele mai frumoase. A plecat înapoi, în Germania, la fel de dezamăgit ca în 1977, când a decis să părăsească cetatea lui Ceauşescu.

Mihai Rusu a prezentat ştirile din sport de la Europa Liberă timp de 12 ani, începând cu 1983. „Când am auzit că Ceauşescu a fugit, am plâns cu toţii. Toată redacţia Europei Libere era scăldată în lacrimi. Nu ne venea să credem”, îşi aminteşte Rusu. În vârstă de 62 de ani, fostul jucător de tenis serveşte şi acum elegant. Fără ură şi fără răzbunare. Vorba sloganului. Poate doar cu nostalgia celui care şi-a văzut familia condamnată pentru crime inventate de regimul comunist.

NEPOTUL “CRIMINALULUI DE RĂZBOI”

“Pe 21 decembrie 1989, am plâns. Plângeam cu toţii”

EVZ: Mihai, ce îţi mai aminteşti din acel decembrie 1989?
Mihai Rusu: În nopţile în care la Timişoara se trăgea, stăteam în centrul de monitorizare şi înregistram mesajele românilor din afara graniţelor ţării pentru cei de acasă. Le dădeam mai departe, erau pe post Emil Hurezeanu, Mircea Carp, Neculai Constantin Munteanu, pentru a fi citite. Lucram 24 de ore din 24 atunci. Am simţit că făceam şi noi revoluţia noastră. Că participam la ceea ce se petrecea în ţară, la schimbarea sistemului totalitar. Pot spune, şi acum, la 20 de ani de la evenimente, că noi, Radio Europa Liberă, am contribuit la această revoluţie.

Cum ai reacţionat când ai auzit că a fugit Ceauşescu?
Am plâns. Plângeam cu toţii. Ne dădeam seama că tocmai contribuisem, modest, la răsturnarea comunismului în România. Eram acolo oameni care, Dumnezeu ne e martor, nu ne-am dorit să plecăm. A fost însă constrânşi, obligaţi. Nu ne puteam dezvolta personalitatea. Eram în foame. De idei, nu de hrană. Eu eram plecat din 1977. Perspectiva de a mă reîntoarce, de a-mi revedea rudele, prietenii, mă copleşea.

Comuniştii te-au catalogat ca fiind nepot de „criminal de război”.
Bunicul meu, Ioan T. Mihăescu era şeful garnizoanei Bucureşti la 22 august 1944. Era un regalist convins. Comuniştii nu l-au iertat pentru faptul că n-a vrut să scoată armata fără ordinul Majestăţii Sale, Regele Mihai. După venirea acestora la putere, bunicul s-a ascuns. Până în 1953, când a fost descoperit şi încarcerat la Jilava. Acolo avea să moară patru ani mai târziu, la etajul trei, subteran.

Doar el a plătit cu viaţa?
Tata a făcut 11 ani de puşcărie la Canal. A primit apoi domiciliu forţat la Valea Călmăţuiului, în judeţul Brăila. În vizitele pe care i le făceam, am dat de oameni extraordinari, ultimii liberali şi ţărănişti adevăraţi, supravieţuitori ai Holocaustului. Acolo am cunoscut vechea protipendadă ţărănistă şi liberală. Tata a fost găzduit mai întâi de foştii consilieri ai lui Iuliu Maniu. Oameni extraordinari.

În ce an ai plecat?
În 1977. Mai ieşisem afară, dar m-am întors de fiecare dată. Am mers la Bruxelles, cu echipa de tenis a clubului Steaua, pentru a ne pregăti în vederea Cupei Campionilor Europeni. De acolo am plecat în Germania.

Când ai plecat erai militar, angajat al clubului Steaua!
Aşa este. Am frecventat cursurile şcolii germane, iar mai apoi ale licelui ”Matei Basarab”. Am absolvit IEFS-ul la zi! Am fost coleg de generaţie, printre alţii, cu Maria Cozma, asistenta lui Bella Karoly, cu Adrian Goreac, cu Octavian Ionescu. Am jucat tenis la clubul Steaua. Eram locotenent fără să am carnet de membru de partid. Şi asta în ciuda faptului că CI-stul unităţii (n.r. – ofiţerul de contrainformaţii), un anume locotentent Untaru, îmi propusese să colaborez cu Securitatea. Adică să îmi torn colegii!

ISTORIA SE SCRIE PE UNDE

“Înainte de revoluţie, Năstase şi Ţiriac nu vorbeau cu mine”

Cum ai ajuns la Radio Europa Liberă?
La început, întâmplarea a făcut să locuiesc la unul dintre consilierii preşedintelui posturilor Europa Liberă şi Radio Libertatea. Îl chema Steve Larrabee. Avea să devină ulterior consilier al preşedintelui Ronald Reagan. Jucasem în circuitul profesionst german, iar din 1979 devenisem antrenor federal la federaţia germană. Aveam terenurile de tenis chiar peste drum de sediul Europei Libere. Jucam tenis cu Liviu Tofan, şeful ştirilor, cu Max Bănuş, cu Noel Bernard. Cu Tofan fusesem coleg de şcoală. El mi-a propus o colaborare.

Cum ai primit-o?
La început n-am ştiut ce să fac. I-am spus că nu mă pricep. Până la urmă am acceptat. Mai întâi sub formă de colaborator, iar mai apoi ca angajat. Aveam departament foarte puternic. Nicolae Munteanu era şeful. Apoi ne puteam lăuda cu o armată de corespondenţi, la Los Angeles, Paris, Londra, Roma, Tel Aviv. Aşa am început activitatea. Când am încheiat-o, aveam în CV trei olimpiade şi trei campionate mondiale de fotbal. La Seul, în 1988, chiar am făcut deplasarea.

Care au fost cele mai interesante ştiri pe care le-ai dat de-a lungul anilor?
Cea mai tare a fost cea legată de fuga Nadiei Comăneci. Am fost primul care am dat-o! Aveam un studio special, unde se lucra non-stop. Acolo ne veneau ştiri, comunicate de pe agenţii. Când un sportiv sau o persoană de notorietate fugea şi se prezenta la autorităţile din ţara respectivă, automat era înregistrat şi se dădea o ştire oficială. Aşa am aflat că, în Ungaria, se înregistrase o anume Nadia Kemenessy! I-am urmărit drumul Nadiei de la Seghed, până la Ambasada SUA în Elveţia.

Despre fotbal?
Ştiam că fotbalul are cei mai mulţi ascultători şi aveam ştiri despre fenomen. Nu neglijam însă celelalte sporturi. Ţin minte că, de la microfonul Europei libere, am reuşit să-i pun faţă în faţă pe Marcel Răducanu şi pe Valentin Ceauşescu. Fugit din ţară, fotbalistul dorea să-şi reîntregească familia, iar Valentin l-a ajutat după mai multe apeluri făcute de mine.

Transmiteai mesaje în eter?
Uneori, la buletinul de ştiri, strecuram şi câte o frază cu privire la faptul că echipe puternice din Bundesliga aveau nevoie de jucători de valoare, de echipa naţională. Cu alte cuvinte, le transmiteam sportivilor să facă pasul fără prea multe regrete. Printre realizările mele profesionale se numără interviurile realizate cu diverşi oameni de sport care au ales libertatea. Cu Sebastian Mihăilescu, antrenor de volei la Dinamo, într-o perioadă în care Dinamo se bătea cu Rapid în finala Cupei Campionilor. Cu Marian Albu, cel mai mare baschetbalist român al tuturor timpurilor, cu Mircea Costache, cu mulţi, mulţi alţii.

Sportivii români stăteau de vorbă cu tine?
Unii da, alţii nu. De exemplu, Ilie Năstase şi Ion Ţiriac nu au dorit să-mi acorde niciun interviu înainte de 1989! După Revoluţie îmi povesteau cât de anticomunişti erau ei. În schimb, Emeric Ienei, Anghel Iordănescu, atunci când mă vedeau, nu ţineau cont de nimic şi veneau la mine si mă îmbrăţişau. În general, sportivii români erau atenţionaţi în prealabil de venirea mea. Nu mă băgam însă în seamă cu nimeni, nu le cream probleme sportivilor. Cine dorea să-mi vorbească, venea la mine, fără probleme. Mircea Pascu a venit odată la mine, pe furiş. A aflat însă Vadim Tudor, care făcea parte din delegaţie, şi a făcut un scandal monstru.

Ce fel de ştiri dădeai?
Dădeam ceea ce ştiam că în ţară sigur nu se difuza. Povesteam în ce hotel locuia echipa naţională a României, generalităţi pe care românul nu avea de unde să le afle. Făceam fel de fel de retrospective, de analize despre sportul românesc, fenomen dominat de „metodişti” cu dublă identitate, oameni care se regăseau şi pe ştatele de plată ale DIE! După 1990, i-am demascat pe toţi cei care rămăseseră în posturi, deşi avusese loc o revoluţie.

Jucători de tenis?
Trei echipe de Cupa Davis a României au locuit la „Hotel Rusu”, adică la mine acasă, în Munchen. Îi sprijineam, îi ajutam să treacă peste scandalurile dintre ei, peste rivalităţi. Dacă mi-au plătit vreodată? Niciodată. Îi ajutam din prietenie. Au fost oameni care, după 1990, n-au dat o bere. La Bucureşti am văzut cât de prieteni sunt.

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

“Sunt dezamăgit. Totul se schimbă prea încet”

Eşti dezamăgit de ceea ce s-a întâmplat după 1989?
Sunt dezamăgit pentru că oameni în care am crezut şi-au arătat adevărata faţă. Am trăit dezamăgiri cumplite. Apartenenţa lor politică era departe de idealurile democraţiei. Ei nu vroiau să schimbe sistemul, pentru că erau parte din sistem. Vroiau să fie doar, acolo, sus. Printre ei se numără Dumitru Hărădău, Florin Segărceanu.

Satisfacţii?
Totdeauna mi-am creat o autoritate morală. N-am minţit pe nimeni de la microfonul Europei Libere. Cuvântul meu a coincis cu adevărul, oricare era acesta.

Care a fost ultima realizare a ta?
A fost a întreg radioului, dar am participat şi eu la ea. Realizarea a venit în 1996, la un an după ce noi n-am mai emis. În 1995, am primit de la Washington recomandarea de a-l susţine pe Emil Constantinescu în cursa prezidenţială. Ştiam şi despre o înţelegere între Virgil Măgureanu, şeful SRI, şi cei din anturajul lui Constantinescu, conformă căreia, Emil avea cale liberă pentru Cotroceni.

Care a fost importanţa Europei Libere în decembrie 1989?
Timp de o săptămână, în România nu s-a putut comunica cu Timişoara din cauza legăturilor întrerupte. Europa Liberă era singura sursă de informaţii. Reuşisem să tăiem intoxicarea de la Bucureşti. Românii aflau ceea ce crede lumea despre ei în acele zile. Armata n-a trecut de partea revoluţionarilor decât după ce şi-a dat seama, tot datorită Europei Libere, că nu mai era nimic de făcut.

Cum s-a schimbat România după 20 de ani?
(Oftează prelung) Se schimbă ceva. Dar încet. Nu vedeţi că şi în anul 2009 „VIP”-urile politice au vrut să pună în scenă, cu alte personaje, o veche scenetă comunistă. Dar nu le-a reuşit. Istoria le-a dat o palmă. Ce faci acum? Ce am învăţat! Tenis. Predau tenis, alături de alţi câţiva foşti jucători, aici la Munchen.

> Material apărut în cotidianul Evenimentul zilei, luni, 21 decembrie 2009

Emeric Ienei, antrenorul care a cucerit Cupa Campionilor cu Steaua, a vorbit, pentru evz.ro, despre politică şi sport. Reputatul tehnician a găsit o mulţime de similitudini între cele două ramuri, la prima vedere atât de diferite, şi îl compară pe preşedintele României cu formaţia lui Dan Petrescu.

Emeric Ienei e considerat unul dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului românesc. Ienei a luat Cupa Campionilor cu Steaua şi a calificat naţionala României la un Campionat Mondial, Italia 1990, după 20 de ani de “secetă”. În vârstă de 72 de ani, Ienei e şi un fin analist politic.

Se uită la televizor, citeşte ziare şi, într-un final, trage concluzii, pe care, de cele mai multe ori, le ţine pentru el. După referendumul cu privire la reducerea numărului de parlamentari, Ienei declara pentru evz.ro că a votat împotriva celor care se gândesc doar la buzunarele lor.

Tehnicianul a mărturisit că a urmărit cu interes lupta dintre Băsescu şi Geoană, şi îl compară pe preşedintele României cu Unirea Urziceni. “Şi el şi Unirea au reuşit să învingă în nişte condiţii de presiune extraordinară”, a spus Emeric Ienei.

“De educaţie nu se mai ocupă nimeni în ţara noastră”

Evz.ro: Domnule Ienei, se poate discuta, în paralel, despre fotbal şi despre politică?
Emeric Ienei: De ce să nu se poată? Se poate. Nu vedeţi câte asemănări există între fotbal şi politică. Scandalurile din fotbalul românesc sunt comparabile cu cele din politică. Sunt pe aceeaşi linie şi nu duc la nimic bun. Credeam că, după 20 de ani de democraţie, vom fi mai civilizaţi. Se pare, însă, că m-am înşelat. Mai mult, am impresia că am regresat la acest capitol.

Se regăseşte această stare de spirit şi în sport şi în politică?
În aceste condiţii e normal să asistăm la spectacolul grotesc din tribune. E normal până la urmă ca ceea ce se întâmplă în politică să se răsfrângă şi asupra vieţii cotidiene, a sportului, a oamenilor care merg în săli şi pe stadioane. Nu se mai face educaţie. Cu disciplina şi cu educaţia nu se mai ocupă nimeni în ţara noastră. De ele ar trebui să se ocupe, în ordine, familia, şcoala şi, cum era înainte, milităria la băieţi! E normal să fim unde suntem acum.

“Suferim de trei boli incurabile: invidia, suspiciunea şi prostia”

Sunteţi pesimist?
Am sperat că, după 20 de ani, nepoţii mei, vor avea o viaţă mai bună, că vor trăi în linişte. Înainte de 1989 era mai multă linişte. Impusă, neimpusă, nu mai conta. Te plimbai pe străzi şi la ora 12 noaptea fără teama că cineva îţi dă una în cap. Şi fotbalul era altul. Poate mai romantic, dar se muncea cu mai multă pasiune. Performanţele erau greu de obţinut şi atunci. Steaua, de exemplu, s-a pregătit ani buni pentru performanţa de la Sevilla. Asta nu vor să înţeleagă mulţi oameni de fotbal. Steaua a mai stat în vârf câţiva ani după Sevilla. Asta se explică doar prin munca depusă acolo, în acea perioadă.

De ce credeţi că unii oameni nu înţeleg asta?
Oamenii nu vor să accepte asta, pentru că noi, românii, suferim de trei boli incurabile: invidia, suspiciunea şi prostia. Foarte multe lucruri pornesc de la aceste trei chestiuni.

Doar atât?
Dacă nu eşti educat în spiritul fair-playului, nu poţi accepta anumite situaţii. În sport, spui că te-au furat arbitrii. În politică ieşi şi spui că alegerile au fost fraudate, că ceilalţi au furat mai mult ca tine. E penibil! Băsescu s-a luptat cu cinci partide, dacă nu mă înşel. Pe Băsescu îl compar, aşa, cu Unirea Urziceni. Şi el şi Unirea au reuşit să învingă în nişte condiţii de presiune extraordinară. Bravo lui Băsescu pentru victorie. Fotbalul la noi înseamnă în acest moment doar Unirea Urziceni. O echipă care a ajuns unde a ajuns pe puterile ei, şi nu s-a făcut de râs.

“N-am vrut să fug din ţară”

Ce aţi făcut duminică seară?
Am stat în faţa televizorului să aflu cine câştigă. Când am văzut ceea ce toată lumea a văzut, sondaje, bucurie, am fost convins că a câştigat Mircea Geoană. Ca un sportiv sută la sută ce sunt am recunoscut victoria lui Geoană. Am spus, bravo lui. M-au întristat însă alte aspecte. Când unul te face harcea parcea şi apoi te pupi cu el, e trist. E departe de demnitatea unui om.

Aţi fost tentat vreodată să fugiţi din ţară?
Am avut mari dezamăgiri de-a lungul vieţii. Nici una însă atât de mare încât să mă facă să nu mă mai întorc, să aleg să trăiesc în altă ţară. Şi, slavă Domnului, propuneri am avut multe. Aici m-am născut, aici sunt prietenii mei, aici e viaţa mea. Cu toate greutăţile suportate m-am întors de fiecare dată. Am sperat că, odată şi odată, democraţia va învinge şi în România şi nu m-am înşelat.

“Am avut un puseu de tensiune”

Ce ar trebui să facă cei care conduc România?
România traversează o perioadă foarte grea. Noi trebuie să dovedim că suntem adevăraţi cetăţeni ai acestei ţări. Noi trebuie să îl servim pe pereşedinte, indiferent cine e, iar el trebuie, la rândul său, să servească acest popor.Cei care vor conduce această ţară trebuie să se gândească mai mult la cei săraci, la această pătură socială foarte numeroasă. Să nu se gândească doar la buzunarele lor şi la cei îmbogăţiţi peste noapte. Am vândut toată bogăţia de sub noi: petrol, gaze, apă. Şi tot noi plătim impozitele. Sunt oameni cărora nu le ajung pensiile sau salariile pentru a-şi plăti dările. Ce viaţă au ei? Noi, pensionarii, nu o ducem atât de bine ca să spunem că trăim într-o ţară civilizată.

De ce spuneţi asta?
Acum o lună am avut un puseu de tensiune, mi-a curs sânge din nas, aşa, din senin. M-am speriat. Am dat fuga la spital, dar când am văzut ce e acolo mi-am revenit, credeţi-mă. Nu avem condiţii decente pentru bolnavi. Medicamentele sunt scumpe, imposibil de cumpărat.

“Nu-l putem condamna pe Geoană că s-a bucurat”

Aveţi ceva împotriva celor bogaţi?
Eu îi felicit pe cei care s-au îmbogăţit pe cale legală. Îi urăsc însă pe cei care au furat, care s-au îmbogăţit pe seama celor săraci. Am dificultăţi în a înţelege cum a putut să se îmbogăţească unul cu patru clase, pentru că legal nu ar fi avut nicio şansă. Poate a avut curaj, pentru că şi aici e de discutat. Unul care gândeşte profund, e lipsit de curaj. În general, oamenii civilizaţi nu riscă.

Mâncaţi politică pe pâine?
Mă pasionează politica în limita timpului liber pe care îl am. Îmi place să ascult ce prostii mai spun politicienii noştri. Afirmaţia conform căreia “ăia au furat mai mult decât noi” mi se pare incredibilă.

Cum comentaţi bucuria lui Geoană în momentul în care s-a crezut preşedinte?
Geoană s-a bucurat. Era normal, nu îl poţi condamna pentru asta. Când vezi rezultatele pe ecran, nu te poţi abţine. Trist e însă faptul că noi, şi asta e o altă boală a românilor, vorbim înainte de a face ceva. Lucrurile trebuies lăsate să se desfăşoare natural, după care putem discuta. Din păcate, noi discutăm mereu înainte de a trece la treabă.

Material apărut în ediţia Online a cotidianului Evenimentul zilei de miercuri, 9 decembrie 2009.

http://turism.evz.ro/emain/articolul/876298/quotEu-nu-ma-mai-consider-bulgar-Ma-consider-romanquot

În urmă cu mai bine de 20 de ani, în timpul unei excursii prin judeţul Dolj, la un moment dat, şoferul a încetinit maşina şi ne-a şoptit: „Băieţi, aici locuieşte Tudor Gheorghe”.

Era, undeva, în apropiere de Craiova. Ne-am frânt cu toţii gâturile încercând să aruncăm o privire peste gardul curţii. „Casă de aristocrat”, a comentat cineva, fără umbră de răutate însă.

Născut într-o familie de ţărani, Tudor Gheorghe a fost, muzical vorbind, un aristocrat. Interzis la un moment dat de comunişti, „Menestrelul de la curţile dorului” a frământat, dospit şi copt o muzică pe care regimul de dinainte de 1989 nu avea cum să o înţeleagă. În schimb, în acele vremuri de restrişte, oamenii s-au hrănit cu muzica lui Tudor Gheorghe, scrisă pe versurile celor mai mari poeţi ai vremii. E greu să-l compari pe Tudor Gheorghe cu cineva. Ceea ce cântă el e marcă înregistrată. Diversitatea spectacolelor sale, pregătite, fără excepţie, cu o minuţiozitate demnă de alte sfere, îl fac pe pe Tudor Gheorghe unic.

„Sunt un artist de nişă”, îi place maestrului să-şi spună. Şi, într-adevăr, la concertele sale, desfăşurate cu casa închisă, vezi acelaşi public. Nu oricui îi place Tudor Gheorghe. Nu e complicat, ci noi, se pare, nu mai avem forţa şi educaţie necesare aplecării spre frumos, spre ceea ce a fost odată folclorul românesc. E mult mai uşor să asculţi o manea sau o melodie populară interpretată de un cântăreţ care, înainte de 1989, n-ar fi luat nici măcar menţiune la „Floarea din Grădină”.

Într-o galerie a marilor artişti ai acestui popor, l-aş pune pe Tudor Gheorghe în aceeaşi galerie cu Grigore Leşe, omul care n-ar înşela folclorul românesc pentru tot aurul din lume, artistul care n-a cântat în viaţa lui la nunţi sau la botezuri. Tudor Gheorghe ne anunţă că, în decembrie, ne va face zob cu un spectacol cum n-a mai fost altul. „Voi omagia, în felul meu, cei 20 de ani scurşi degeaba”, a mărturisit, simplu, maestrul Tudor Gheorghe.

Într-o lume clădită pe fals şi impostură, muzica lui Tudor Gheorghe e calea cea dreaptă, calea spre adevăr şi izbăvire.

> Editorial apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia de duminică, 25 octombrie 2009.

Editorialul, care a însoţit un interviu pe două pagini scris de Andreea Marinescu, era ceva mai consistent, dar a intrat la apă pentru că a trebuit să se ăncadreze într-un anumit număr de semne. Asta e diferenţa între print şi online. Sau vorba cuiva, care însă habar n-avea ce spunea: Online-ul e infinit!!!