„20 de ani scurşi degeaba”

În urmă cu mai bine de 20 de ani, în timpul unei excursii prin judeţul Dolj, la un moment dat, şoferul a încetinit maşina şi ne-a şoptit: „Băieţi, aici locuieşte Tudor Gheorghe”.

Era, undeva, în apropiere de Craiova. Ne-am frânt cu toţii gâturile încercând să aruncăm o privire peste gardul curţii. „Casă de aristocrat”, a comentat cineva, fără umbră de răutate însă.

Născut într-o familie de ţărani, Tudor Gheorghe a fost, muzical vorbind, un aristocrat. Interzis la un moment dat de comunişti, „Menestrelul de la curţile dorului” a frământat, dospit şi copt o muzică pe care regimul de dinainte de 1989 nu avea cum să o înţeleagă. În schimb, în acele vremuri de restrişte, oamenii s-au hrănit cu muzica lui Tudor Gheorghe, scrisă pe versurile celor mai mari poeţi ai vremii. E greu să-l compari pe Tudor Gheorghe cu cineva. Ceea ce cântă el e marcă înregistrată. Diversitatea spectacolelor sale, pregătite, fără excepţie, cu o minuţiozitate demnă de alte sfere, îl fac pe pe Tudor Gheorghe unic.

„Sunt un artist de nişă”, îi place maestrului să-şi spună. Şi, într-adevăr, la concertele sale, desfăşurate cu casa închisă, vezi acelaşi public. Nu oricui îi place Tudor Gheorghe. Nu e complicat, ci noi, se pare, nu mai avem forţa şi educaţie necesare aplecării spre frumos, spre ceea ce a fost odată folclorul românesc. E mult mai uşor să asculţi o manea sau o melodie populară interpretată de un cântăreţ care, înainte de 1989, n-ar fi luat nici măcar menţiune la „Floarea din Grădină”.

Într-o galerie a marilor artişti ai acestui popor, l-aş pune pe Tudor Gheorghe în aceeaşi galerie cu Grigore Leşe, omul care n-ar înşela folclorul românesc pentru tot aurul din lume, artistul care n-a cântat în viaţa lui la nunţi sau la botezuri. Tudor Gheorghe ne anunţă că, în decembrie, ne va face zob cu un spectacol cum n-a mai fost altul. „Voi omagia, în felul meu, cei 20 de ani scurşi degeaba”, a mărturisit, simplu, maestrul Tudor Gheorghe.

Într-o lume clădită pe fals şi impostură, muzica lui Tudor Gheorghe e calea cea dreaptă, calea spre adevăr şi izbăvire.

> Editorial apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia de duminică, 25 octombrie 2009.

Editorialul, care a însoţit un interviu pe două pagini scris de Andreea Marinescu, era ceva mai consistent, dar a intrat la apă pentru că a trebuit să se ăncadreze într-un anumit număr de semne. Asta e diferenţa între print şi online. Sau vorba cuiva, care însă habar n-avea ce spunea: Online-ul e infinit!!!

MA-RA-DO-NA

Am urmărit cu inima cât un purice desfăşurarea meciului Uruguay – Argentina, de azi noapte. Pe net. Fără imagini. Mai întâi am văzut doar echipele. Apoi schimbările şi cartonaşele galben. Apoi un “roşu” şi un gol cât o calificare.

M-am bucurat în primul rând pentru nebunul de Maradona. Ar fi fost păcat că una dintre cele mai frumoase echipe din lume să nu fie prezentă în Africa de Sud. Până la urmă a ajuns. Nici nu mai contează cum. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu Maradona, dacă Argentina nu s-ar fi calificat.

Maradona nu e un mare antrenor. Nici măcar un selecţioner mediocru nu e. Maradona are însă pe cineva, acolo, sus, care îl iubeşte. Al dracului de mult. Iartă-mă, Doamne! Cineva care i-a spus în ultimele două meciuri, cu Peru şi Uruguay, cum să mute pentru victorie. Cu Palermo şi cu Bolatti.

Cu două meciuri înainte de finalul preliminariilor, puţini erau aceia care mai credeau în calificarea directă a Argentinei lui Maradona la Mondiale. Tăvălit de o mare parte a presei de la Buenos Aires, chiar şi în ziua meciului de pe “Centenario” din Montevideo, Maradona a explodat la finalul meciului cu Uruguay. I-a înjurat pe ziarişti până s-a plictisit şi a dedicat calificarea familiei şi poporului argentinian. Şi, pe cuvânt, dacă nu l-am înţeles.

Deliciosu’ şi Voinicu’

Evenimentul zilei a mai pierdut doi oameni buni. În limbaj fotbalistic, aş putea spune că Evz a pierdut două tinere speranţe, doi jucători de mare perspectivă. Cristian Delcea şi Mihai Voinea, ambii de la secţia Sport, au plecat liberi de contract la Chelsea, adică la mogul, la Adevărul. După bunul lor prieten Andrei Crăciun şi după mentorul meu, Alin Paicu. Voi încerca să nu comentez plecarea lor, aşa, ca să nu fiu interpretat greşit. Ca în cazul dezertării lui Andrei Crăciun. Şi asta în ciuda faptului că acest blog e al meu, “propriu şi personal”. Scuzaţi, a fost doar un joc de cuvinte.

Ştiu. N-au putut fi opriţi, oferta de la mogul nu putea fi refuzată, ne pare rău pentru pierderea acestor două elemente tinere, de perspectivă, bla, bla, bla. Cert e că Evenimentul zilei a pierdut alţi doi oameni buni, doi oameni care vorbesc şi scriu corect în limba română. Nu râdeţi! Pentru că asta e o calitate pe cale de dispariţie la români, în presă, în orice domeniu de activitate. Oamenii, mulţi dintre ei formatori de opinie, ca şi jurnaliştii, nu mai vorbesc limba română corect. O siluiesc zilnic, o terfelesc, o supun la perversiuni sexuale. De la simple păreri, declaraţii sau cuvântări, la promouri şi spoturi publicitare, limba română a ajuns o bătaie de joc. Nu trebuie să vin cu exemple.

Serbia

M-am ţinut de cuvânt şi am scris reportajul cu care tot ameninţ de vreo 48 de ore! L-am scris noaptea trecuta si l-am postat azi noapte, pe siteul Evenimentului zilei.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/871744/ISTORII-AMPUTATE-quotCum-am-supravietuit-Ne-am-ajutatquot/#

Aceasta e adresa!

Andrei Crăciun

Andrei Crăciun e omul care m-a obligat să-mi fac acest blog. E ploieştean de-al meu, al dracului de deştept şi cu un talent la scris rar. E cel mai bun editorialist de la Evenimentul zilei. Nu o spun eu, o spun cititorii. Andrei Crăciun e enervant de tânăr şi diabolic de simpatic! E băiat de băiat. E caracter!

Andrei Crăciun pleacă. După Alin Paicu, la mogul. Îmi va lipsi, aşa cum îmi lipseşte Paicu. Mi-a comunicat alegerea sa pe mess, deşi se afla la un birou distanţă de mine. Din respect. Sau poate din comoditate. Dacă Andrei Crăciun a plecat de la Evz, înseamnă, probabil, că, pe printul de la Evz, se întâmplă ceva. Ceva grav. Copilul ăsta n-ar fi plecat pentru nimic în lume de aici. “Vezi, Andrei, toţi avem un preţ”, i-am zis. “Tati, n-am plecat pentru bani, crede-mă”, mi-a răspuns. Şi l-am crezut. Copilul ăsta pe care îl iubesc nu m-ar minţi.

Pentru Evz, plecarea lui Andrei Crăciun e o grea lovitură. Pentru cine vrea să înţeleagă aportul unui puşti de doar 20 şi ceva de ani, repet, al dracului de deştept. E ca şi cum de la Barcelona ar pleca acum Messi. Messi de la Evz pleacă la Adevărul, un fel de Chelsea a presei româneşti. O grupare care cumpără tot, indiferent de preţ. Chelsea are însă o problemă. N-a câştigat şi nici nu cred că va câştiga vreodată Champions League. Cu toţi banii lui Patriciu. Pardon, Abramovici. Sau, cine ştie…

PS: Abia după ce am terminat de scris, mi-am dat seama că, de emoţie, am uitat să-mi pun şi ochelarii! Pe Andrei Crăciun îl puteţi citi în continuare accesând blogul său de pe blog roll-ul meu.

“Vânzătorul” Frunză joacă în Ligă

La 31 de ani, mijlocaşul campioanei Unirea Urziceni se află, alături de ceilalţi coechipieri, în faţa celui mai important moment din viaţa sa.

Adi Dobre

Unirea Urziceni debutează mâine seară în Liga Campionilor la fotbal, ialomiţenii urmând să dea piept pe “Ramón Sánchez-Pizjuán” cu FC Sevilla. În celălalt meci al Grupei G, se întâlnesc, în Germania, VfB Stuttgart şi Glasgow Rangers.

Pentru cei mai mulţi dintre fotbaliştii lui Dan Petrescu, prezenţa în cea mai tare competiţie intercluburi din lume reprezintă mai mult decât un vis împlinit. Sorin Frunză, mijlocaşul campioanei şi unul dintre cei mai buni oameni ai lui Dan Petrescu, mărturiseşte că încă nu realizează ce i se întâmplă. “Când m-am apucat de fotbal, singura dorinţă era să joc în Dvizia A. La Liga Campionilor nici nu mă gândeam”, a spus, pentru evz.ro, Sorin Frunză. Gălăţeanul a povestit cum a fost la un pas de a renunţa la fotbal, cum a ajuns din “vânzător” fotbalist de Liga Campionilor şi cum soacra i-a devenit cel mai înfocat fan.

“Am fost trimis la echipa a doua”

Evz.ro: Se apropie debutul în Ligă. Ai emoţii?
Sorin Frunză: Vă rog să mă credeţi că nu ştiu ce să zic. Nici acum nu realizez ce se întâmplă cu mine. Am, aşa, o stare care nu poate fi explicată. Doar cei care ştiu prin ce am trecut ca să ajung aici mă pot înţelege cu adevărat. Acum un an şi ceva eram făcut vânzător, iar acum joc în Liga Campionilor. S-au întâmplat prea multe într-un timp relativ scurt.

N-ai uitat episodul de la Vaslui?
Cum să-l uit? Păi aşa ceva se uită? Ţin minte că, după meciul pierdut în faţa Stelei, când a prins Pepe Moreno voleul ăla norocos, patronul Adrian Porumboiu m-a acuzat de blat. Era chiar de ziua mea, pe 29 martie. A venit la mine şi mi-a zis că am luat eu 400.000 de euro. Eu n-am văzut în viaţa mea 100.000 de euro, dar 400.000. Am fost trimis la echipa a doua, unde mă antrenam singur, apoi Emil Săndoi m-a chemat la echipa mare. Minunea nu a durat prea mult, pentru că, după un meci cu Unirea Urziceni, am fost iarăşi acuzat că aş fi făcut nenorociri.

“Îmi place caterinca”

Şi ce ai făcut?
Nimic. Am plecat acasă. Campionatul se terminase şi, într-o zi, a sunat telefonul. De la celălalt capăt al firului s-a recomandat Mihai Stoica. Am crezut că cineva se ţine de glume şi am strigat în receptor: “Zi, mă, care eşti acolo că îţi închid telefonul!”. Era însă Mihai Stoica cel adevărat. N-am ajuns însă uşor la Urziceni. Nea Adi Porumboiu cerea bani mulţi pe mine, undeva în jur de 500.000 de euro, dar haios era faptul că, atunci când Mihai Stoica suna, i se spune: “Nu îl luaţi pe Frunză că e vânzător!”. Asta era reclama care i se făcea unui jucător care era de vânzare.

Te-ai gândit în acea perioadă să renunţi la fotbal?
Am vrut să mă las de fotbal prin 2006, când antrenor la Vaslui venise Viorel Hizo. Toată echipa s-a aflat în conflict, la un moment dat, cu domnul Hizo. Dintre toţi, eu am ieşit cel mai prost. Hizo s-a dus la domnul Porumboiu şi i-a zis că eu sunt tartorul, capul răutăţilor. Apoi a început să mă marginalizeze. Atunci mi-am luat geanta, am plecat acasă şi am vrut să mă las de fotbal. Bine că nu m-am lăsat, pentru că, acum, pierdeam Liga Campionilor!

Se ştie că nu eşti un tip conflictual, ci mai degrabă foarte simpatic. Cum îţi explici aceste întâmplări?
Îmi place caterinca. Mor după ea. Ăsta e defectul meu. La Vaslui m-am împăcat foarte bine cu aproape toţi antrenorii. Cine mă cunoaşte poate spune ce fel de om sunt. Ion Gigi, fostul mare jucător al Oţelului Galaţi, care mi-a fost antrenor la Vaslui, poate depune mărturie în favoarea mea! Pe lângă faptul că era un antrenor foarte bun, Gigi a fost printre puţinii care nu ascultau orbeşte de patronul echipei. Poate şi de aceea nici el nu mai e la Vaslui.

“Fotbalişti sunt doar în Liga Campionilor”

Cum ai trecut peste toate astea?
N-a fost uşor. Când într-un ziar sau pe un post de televiziune apare cineva care spune despre tine că ai vândut un meci, e grav. Lumea crede. Tatăl meu, săracul, ajunsese să mă întrebe: “Tată, chiar ai vândut? Uite ce scrie aici”. Asta îmi spunea părintele meu.

Cui îi datorezi această cotitură în destinul tău?
Bunului Dumnezeu! El mi-a pus mâna în cap. M-a luat tare de păr, m-a scuturat şi m-a adus, aici, la Urziceni. E greu să-mi exprim bucuria sau recunoştinţa faţă de cineva anume. Ce trăiesc aici, la Urziceni, e ceva unic. Nu e uşor însă atunci când mă uit în urmă şi văd prin ce am trecut. Cred că aş putea scrie o carte despre viaţa mea!

Ce înseamnă Liga Campionilor pentru tine?
Sincer, nu ştiu! Voi vedea miercuri seară, la Sevilla. N-am crezut niciodată că voi ajunge în Liga Campionilor. Cu ani în urmă, antrenorul Ioan Sdrobiş ne-a zis: “Băieţi, lăsaţi-o p’asta cu fotbaliştii. Fotbalişti sunt doar ăia de joacă în Liga Campionilor”. Pe vremea aia ne uitam cu admiraţie la meciurile din Ligă, iar a doua zi le comentam. N-am uitat niciun moment vorbele lui nea Nelu Sdrobiş şi, uitaţi, am ajuns să joc şi în Ligă.

“Vreau să-mi închei cariera la Oţelul”

Eşti pregătit?
Nu ştiu. Vorbim joi, a doua zi după meciul cu Sevilla. Când m-am apucat de fotbal, singura dorinţă era să joc în Divizia A. La Liga Campionilor n-am visat niciodată. Care e secretul nostru, al Unirii Urziceni? Forţa grupului. Nu are rost să mai amintesc cine a realizat această unitate de grup pentru că zice lumea că vreau să-l perii pe Dan Petrescu. Şi, sincer, nu mai trebuie periat!
Eşti gălăţean, dar n-ai jucat niciodată la Oţelul.
Aşa e. Am învăţat fotbal la Oţelul, dar n-am jucat niciodată la prima echipă a Oţelului. E un mare regret al meu , pentru că Oţelul e echipa mea de suflet. Nu pot ascunde asta. Aş vrea ca, odată, să mă întorc acasă, la Galaţi şi să joc, măcar un meci în tricoul Oţelului. Să-mi văd familia în tribună, în frunte cu Matei, fiul meu de trei ani, care azi (n.r. – ieri) a fost prima oară în viaţa lui la grădiniţă.

Îi vei aduce un tricou al Sevillei?
Văd eu ce îi aduc. Poate o victorie. Cu tricourile nu prea le am. Nu sunt colecţionar. Nu-mi stă gândul la schimbul de tricouri . E neplăcut să alergi, la finalul jocului, după fotbaliştii adverşi să le ceri tricourile.

Tatăl şi soacra, cei mai înrăiţi fani

Matei e cel mai mare fan al tău?
Nu vreau să-l laud, dar ştie, la doar trei ani, o grămadă de jucători. Ştie ce face tatăl său, unde joacă. E belea! Cel mai mare fan al meu însă e tata. A jucat şi el fotbal, pe la Divizia D, la Ancora Galaţi parcă, nici nu mai ţin minte. Le spunea tuturor mereu: “Ăla mare al meu o să ajungă fotbalist”. Nu-l credea nimeni. Cum să crezi că dintr-o familie amărâtă o să iasă un fotbalist? Tata e acum în Italia. E plecat din ‘92. Lucrează acolo. E atât de încântat de ce am realizat, că toată ziua umblă îmbrăcat într-un tricou al Unirii Urziceni. Are vreo două sau trei. Spală toată ziua la ele şi le poartă pe rând. “Tată, ce bine era să dacă aţi fi căzut şi cu o echipă din Italia, să te văd şi eu pe viu în Liga Campionilor”, îmi spunea el după tragerea la sorţi. I-am zis să aibă răbdare până la primăvară, în “optimi”! În afara tatălui meu, cu care vorbesc de mai multe ori pe săptămână la telefon, mai am un fan înrăit.

Cine e?
Soacră-mea! Până să mă cunoască, familia soţiei, care e din Mangalia, n-avea treabă cu fotbalul. Acum, soacra mea ştie mai bine ca mine programul echipei Unirea Urziceni. Iar când joacă ginerele ei, poate să se ardă mâncarea pe foc, nu mai contează. Toţi din familie suntem implicaţi în fenomen.

> Articol apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia Online, marţi, 15 septembrie 2009

„Francezii nu pun osul”

Adi Dobre

Vineri, 04 Septembrie 2009

Fost secund al primei reprezentative a României la Cupa Mondială din 1994, tehnicianul oferă o rază de speranţă tricolorilor în meciul cu Franţa. El e convins că jucătorii lui Raymond Domenech au mai multe interese la echipele lor de club.

De când nu mai antrenează, Dumitru Dumitriu s-a transformat într-un veritabil analist sportiv. Fostul antrenor al Stelei şi “secund” al generalului  Anghel Iordănescu la echipa naţională, tehnicianul a rămas acelaşi critic fin atunci când vine vorba de gruparea din Ghencea sau de prima  reprezentativă.

Ţiţi a vorbit, pentru evz.ro, despre şansele naţionalei lui Răzvan Lucescu mâine pe “Stade de France”. Fan nedeclarat al lui  Lucescu junior, Dumitriu e convins că tricolorii pot da lovitura în meciul împotriva Franţei, în ciuda faptului că Raymond Domenech are în gestiune una dintre cele mai bune generaţii din istoria fotbalului francez. “Băieţii lui Domenech sunt prea preocupaţi de situaţia de la club şi nu pun osul la echipa naţională”, e convins Ţiţi Dumitriu, care spune că pe “Stade de France” va fi un meci strâns.

“Răzvan trebuie lăsat în pace“

evz.ro: Cum vedeţi meciul cu Franţa?
Dumitru Dumitriu: Abordările celor două conduceri tehnice şi ale jucătorilor celor două formaţii sunt diferite. Oricât ar lucra Raymond Domenech, e greu de crezut că-i va putea convinge pe fotbaliştii săi să dea totul pe teren împotriva României. Francezii au o altă mentalitate. Sunt mult mai interesaţi de ceea ce li se întâmplă la echipa de club, acolo unde sunt plătiţi.

Ce spuneţi despre naţionala lui Lucescu?
Naţionala României e într-o perioadă de reconstrucţie. Răzvan Lucescu a început o treabă şi trebuie lăsat în pace să o termine. Nu cred că a convocat jucători la echipa naţională pe alte criterii decât cele sportive, aşa cum unii s-au grăbit să spună. E greu de crezut că Lucescu va accepta să-şi rupă gâtul mizând pe fotbalişti selecţionaţi pe alte criterii. El a chemat oameni capabili să-i pună în practică tactica, ideea lui de joc, la echipa naţională.

“Văd un scor strâns în Franţa”

De ce credeţi că a fost acuzat de “nepotism”?
A fost atacat pentru că patronii de cluburi din Liga I au tot intereseul să aibă cât mai mulţi fotbalişti chemaţi la lot. Un jucător convocat la echipa  naţională, indiferent dacă joacă sau e doar rezervă, costă, automat, mai mult. Când pe CV-ul unui jucător scrie că a trecut pe la prima reprezentativă, preţul e altul.

Ce va fi pe “Stade de France”?

Avem şanse minime la calificare. Tocmai de aceea i-ar prinde bine echipei României o victorie cu Franţa. Nu oricine se poate lăuda că a învins Franţa la ea acasă. Cred că naţionala va juca cu multă dezinvoltură, cu tupeu. Tocmai pentru că mai păstrăm doar şanse teoretice de calificare la Campionatul Mondial de anul viitor, va conta enorm pentru tricolori. Băieţii lui Răzvan Lucescu trebuie să conştientizeze faptul că a bate Franţa la Paris înseamnă enorm pentru moralul echipei naţionale. Văd un scor strâns. Un 1-0, 0-1 sau 0-0. Nu cred că se va marca mult pe “Stade de  France”. Dar e bine să fim totuşi şi precauţi. Francezii pot prinde o zi foarte bună, în care să le iasă totul, iar atunci vor fi probleme.

“Franţa are o generaţie de excepţie”

Ce puteţi spune despre echipa Franţei?
Franţa are o generaţie de excepţie. A avut şi după ce au câştigat titlul mondial şi pe cel european. Naţionala lui Domenech nu practică însă un fotbal de calitate. Lipsesc performanţele. Nu ştiu cum stă la ei treaba cu asigurările şi cu plăţile, dar, e clar, jucătorii au grijă să nu se accidenteze atunci când vin la echipa naţională. Tocmai de aceea spun că francezii nu pun osul, cum se spune, atunci când sunt convocaţi la echipa naţională. O accidentare la prima reprezentativă, cât ar fi ea de eroică, îl scoate pe fotbalist din circuitul echipei de club. Imediat, altul îi va lua  locul şi vor începe problemele. Astfel de socoteli sunt făcute din timp, de club, de impresar. E posibil chiar ca cei care se ocupă de fotbalişti să le sugereze să o lase mai moale atunci când vin la naţională. Şi mai e ceva. Nici Domenech nu mi se pare antrenorul capabil să îşi motiveze suficient echipa, să-i determine pe jucători să dea totul la echipa naţională.

Nu va juca Mutu.
Mutu e o valoare incontestabilă, dar ori de câte ori a absentat de la meciurile naţionalei, ceilalţi jucători au făcut ca lipsa lui să nu fie resimţită. La Paris, aveam nevoie de el. Asta pentru că traversează o perioadă mai grea, iar Mutu ar fi dorit să demonstreze că e un fotbalist care nu merita să primească o pedeapsă atât de grea. Nu cred că s-a dat lovit ca să nu joace la echipa naţională. Trebuia însă să apară şi să spună care e problema, iar lumea n-ar mai fi fabulat. În acelaşi timp, e posibil ca şi Fiorentina să-i fi cerut să nu forţeze pentru a nu suferi o nouă accidentare.

“Naţionala joacă altceva”

Cum vedeţi viitorul naţionalei României?
Naţionala e pe un drum bun. Răzvan Lucescu a reuşit într-un timp relativ foarte scurt să ansambleze o nouă echipă. De aceea nu trebuie să ne  băgăm peste el. Se vede că Răzvan a studiat jocul naţionalei cu mult timp înainte de a fi instalat în funcţia de selecţioner, aşa cum am făcut-o toţi, cu mai mult sau cu mai puţin interes. A adus un suflu nou. Naţionala joacă altceva. Ne apărăm mai bine. Păi, eu nu l-am văzut înainte pe Cociş venind în apărare, aşa cum o face acum Ghioane. Ce să mai spunem de Mutu. Când atacă, adversarul nu mai întâlneşte 5-6 jucători răsfiraţi, ci are în faţă 10 oameni. Iar în ofensivă, fără un atac perpendicular pe poarta adversă evident, România şi-a creat ocazii, a marcat.

Cum trebuie să joace România?
România trebuie să aibă o acţiune precaută, nu defensivă permanentă. Nu am fost de acord niciodată cu dictonul care spune că “cea mai bună apărare e atacul”. Te deschizi, iar adversarul te surprinde pe contraatac şi te face varză. Trebuie să citeşti forţa de atac a adversarului în timpul jocului. Să simţi starea din teren, pentru a-ţi da seama dacă “inamicul” joacă ofensiv sau defensiv, pe benzi şi aşa mai departe. Cu o analiză corectă şi cu ajutor permanent de pe margine, România va putea face o figură frumoasă la Paris. Declaraţiile dinainte de meci că ne vom apăra şi vom contraataca periculos, că vom bloca nu mai ştiu eu ce, sunt vrăjeli.

Ce sfaturile daţi tricolorilor?
Îi sfătuiesc pe băieţi să joace curajos. Fără curaj şi fără o mentalitate de învingător, mai bine stai acasă. Te uiţi la televizor. Echipa României trebuie să se comporte ca un grup unit. Această calitate va fi determinantă. Să nu uităm că echipa asta a bătut, în deplasare, Lituania, o echipă care ne-a dat trei goluri acasă.

> Interviu apărut în ediţia online a cotidianului Evenimentul zilei, vineri, 4 septembrie 2009

Alin Paicu

Alin Paicu a fost primul om care m-a examinat şi care mi-a dat acceptul să intru în presă. Tocmai de aceea vă anunţ că voi fi subiectiv şi am să uit de deontologia profesională ori de câte ori voi vorbi despre Alin Paicu. Mai ales acum.

Alin Paicu e un domn. Un domn de modă veche, cu buzunarele goale uneori, dar domn, visând în permanenţă la o idilă cu o fată de bani gata nu pentru banii ei, ci doar aşa de moft, pentru că bogătaşele se lasă greu în faţa unor haiduci romantici. Alin e omul care i-a învăţat pe mulţi să scrie şi să vorbească corect limba română. E omul care ne-a sacrificat pe toţi cei din preajma sa pentru nişte idealuri în care, paradoxal, încă mai credem. Nişte idealuri legate de cinste, de corectitudine, de echidistanţă. Alin Paicu a venit la nunta mea bolnav. Poate şi pentru asta, dar nu sunt sigur, peste ani, n-am ezitat să merg să donez sânge pentru mama lui, grav bolnavă. Alin Paicu e omul care apela la mine atunci când mai era nevoie de băgat în pagină o ştire de 300-500 de semne în ultimul moment. “Tati, te rog, o bagabonţeală, repede. Se poate?”. În câteva minute o avea. Din obişnuinţă, probabil, a apelat tot la mine atunci când s-a hotărât să se tundă prima oară. A venit la mine cu o poză a lui Jim Morisson şi mi-a zis: “Tati, să nu râzi de mine. Du-mă la tanti Mioara, frizeriţa ta. Crezi că mă poate tunde la fel?”. Iar tanti Mioara, care lucra la o prăvălie pe Turda şi care se pricepea de minune să tundă, l-a transformat pe Paicu în  Morisson.

Alin Paicu e acelaşi care ne-a lăsat, pe mine şi pe Daniel Conţescu, să plecăm în 2000 la România liberă. Tot el s-a luptat însă să ne aducă înapoi. Alin Paicu e acelaşi pe care l-am bătut ani în şir la cap încercând să-l determin să scrie din nou. Încercam să-l fac răspunzător de apariţia în presa de specialitate a unei armate de impostori. Sunt convins şi acum că dacă Alin ar mai fi scris editoriale, mulţi s-ar fi lăsat de presă sau nu s-ar fi apucat de presă. Le-ar fi fost ruşine să se pună cu unul ca Alin. N-a vrut. Cred că acesta a fost protestul său faţă de multe nemulţumiri nespuse legate de presă şi logodite iremediabil cu problemele personale.

Citind aceste rânduri, Alin Paicu îmi va găsi o grămadă de greşeli. Îmi va schimba şi titlul, aşa cum mi-a făcut adeseori, pentru interesul publicului însă, şi îmi va spune: “Tati, bag-o pe aia cu Lobonţ, că e tare!”.

Alin Paicu a plecat de la “Evenimentul zilei”. A plecat la “Mogul”. La “Adevărul”. Vreau să cred că n-a făcut-o pentru bani. După aproape două decenii de presă, Alin a plecat pe jos. Nu mai are nici măcar Fiatul Panda cu care mergea prin anii “90. O cataragă cu două uşi pentru care a trebuit să dăm şpagă ca să-i facem ITP-ul! O maşină în care Alin înghesuia, de-a valma, undiţe, lansete, ziare vechi şi fete frumoase, dornice de aventuri şi de o cură de Rolling Stones.

Drumul lui Melinte din Albina în Serie A

Adi Dobre

Evz.ro vă prezintă povestea lui Cristian Melinte, fotbalistul considerat rebut în România, dar care a ajuns într-unul dintre cele mai puternice campionate din lume.

“Este un băiat cu un bun-simţ ieşit din comun. E un fotbalist de mare viitor, în care eu am crezut mereu. L-am adus până aici, acum totul depinde de el”, aceasta e scurta caracterizare pe care Ionuţ Chirilă i-a făcut-o lui Cristian Melinte, un fotbalist practic necunoscut în România, dar  care, în această vară, a dat lovitura transferându-se în Serie A, la Palermo, formaţie pregătită de tandemul Walter Zenga – Massimo Pedrazzini.

Melinte are o poveste interesantă, în ciuda vârstei sale fragede, doar 21 de ani. Fost antrenor la UTA, acum impresar, Ionuţ Chirilă a fost singurul care a crezut în steaua lui Melinte.

“Puştiul are stofă”

Fiul regretatului Ioan Chirilă l-a luat pe fotbalist sub aripa sa, l-a plimbat prin Europa, l-a trimis să se antreneze cu Şahtior Doneţk şi l-a prezentat la Palermo. “Acolo l-a văzut Walter Sabatini, directorul sportiv, recunoscut pentru flerul său în ceea ce priveşte jucătorii tineri. Are o experienţă fantastică în acest domeniu. L-a văzut pe Melinte şi a intuit imediat faptul că puştiul are stofă”, a dezvăluit, pentru evz.ro, Ionuţ Chirilă, cel care i-a crescut, printre alţii pe Florentin Petre, Nicolae Mitea, Andrei Mărgăritescu şi pe regretatul Cătălin Hâldan.

“Va ajunge mare”

“L-am dus iniţial la AS Monaco. Ştiu că s-a spus că Melinte n-a reuşit în Principat. A reuşit, dar a avut ghinion. Antrenorul Ricardo l-a plăcut, l-a luat la echipă, dar, după două înfrângeri, acesta a fost dat afară, iar transferul a căzut. S-a antrenat cu Şahtior la Interlaken, în Elveţia, unde a stat alături de fotbalişti adevăraţi. Asta l-a ambiţionat. Veţi vedea, va ajunge mare. E un fundaş cu reale calităţi. Ştie să iasă din apărare cu mingea la picior, transformându-se în mijlocaş şi creând astfel superioritate. Acum, mingea e la el. Trebuie să le arate celor de la Palermo că nu s-au înşelat atunci când l-au legitimat”.

“Nu ştiu ce s-a întâmplat la Dinamo”

Ionuţ Chirilă, omul care a realizat transferul lui Melinte la Palermo, nu îşi poate explica cum fotbalistul ajuns în Serie A a fost considerat rebut la Dinamo.

“Nu ştiu ce s-a întâmplat la Dinamo. Nu sunt angajatul clubului. Am demonstrat însă că un jucător care nu a fost băgat în seamă în România, retrogradat, a ajuns în cel mai puternic campionat din lume. Faptul că un copil de 20 de ani e la Palermo, dovedeşte lipsa de cultură fotbalistică a oamenilor de fotbal din România. Sunt convins că dacă Messi, îmbrăcat modest, ar veni în probe în România, el ar fi trimis la plimbare”, spune Chirilă. Omul de fotbal e convins că grupările occidentale investesc în structura jucătorilor români fără să fie interesate de la ce cluburi provin aceştia.

“Şi asta pentru că imaginea cluburilor din România e foarte proastă în străinătate. Atunci când străinii transferă un jucător tânăr, ei sunt convinşi că acesta poate fi transformat din perspectivă în certitudine”, a mai spus Chirilă.

Cristian Melinte este coechipier la Palermo cu Dorin Goian, fostul fundaş de la Steaua.
Melinte: “Vreau să fiu mare”

evz.ro: Cristian, cum e în Italia?
Cristian Melinte: Parcă visez. Am fost ieri (n.r. – duminică) la primul meci al echipei mele, Palermo, în actualul sezon din Serie A. Am stat în tribună. În primele zece minute după intrarea pe stadion am crezut că mă aflu pe altă lume. În viaţa mea n-am văzut o asemenea atmosferă. Să tot joci fotbal cu aşa suporteri. Cred că ceea ce am văzut acum e cea mai bună motivaţie pentru un jucător ca să îşi facă treaba la echipa sa de  club.

Palermo?
O echipă bună. O spune şi scorul, 2-1 cu Napoli. Era important să debutăm cu dreptul în noul sezon.

Cine eşti tu, Cristian Melinte?
Sunt un băiat în vârstă de 21 de ani, din Albina, o micuţă localitate cu doar 130 de case de lângă Timişoara, şi vreau să ajung un fotbalist cunoscut. Am avut şansa să ajung la Palermo şi vreau să profit de această oportunitate. E visul oricărui copil care se apucă de fotbal şi vrea să facă ceva în viaţa lui.

“Ionuţ Chirilă mi-a dat încredere”

Unde ai început fotbalul?
La Şcoala Sportivă din Timişoara, chiar din clasa I. Apoi, prin clasa a X-a, m-am transferat la Giroc. Acolo am câştigat şi primii mei bani din  fotbal. Ţin minte că aveam patru milioane de lei vechi pe lună şi eram mândru de asta. Strângeam banii, nu îi cheltuiam. După mai multe luni am reuşit să-mi cumpărat un calculator. Mi-l doream foarte mult. A urmat un transfer la Auxerre Lugoj, iar după jumătate de an am dat probe la UTA. Domnul Marius Lăcătuş, care era antrenor la Arad, m-a oprit în lot. Am jucat însă foarte puţin. Asta până la venirea domnului Ionuţ Chirilă.

Şi ai ajuns la Dinamo.
Aşa e. În iarnă am ajuns la Dinamo. Am făcut pregătirea, am fost oprit în lotul echipei pentru prima etapă din retur, cu Pandurii, după care am fost  trimis la echipa a doua. Nu m-am supărat. Am muncit, m-am pregătit cum trebuie, n-am făcut fiţe. Cu toate acestea, a trebuit să-mi reziliez contractul. Mi-a părut rău atunci. Acum, nu. A fost, cum se spune, un şut în fund care s-a dovedit a fi până la urmă un pas înainte.

Ai avut momente în care ai vrut să renunţi la visul de a ajunge în fotbalul mare?
Am trecut prin momente grele. Însă atunci când eram supărat, domnul Ionuţ Chirilă îmi spunea să fiu tare, pentru că voi reuşi. El mi-a dat tot timpul încredere. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dânsul. Practic lui îi datorez transferul la Palermo, totul până la urmă.

Locuieşte la hotel

Ai tăi ce au spus când au auzit că te-ai tarnsferat în Italia?
S-au bucurat. Şi ei şi toţi cei care mă cunosc. Îmi amintesc de acele zile premergătoare transferului, când ţineam legătura cu Ionuţ Chirilă, care îmi spunea că totul se va rezolva. Apoi, a venit telefonul prin care m-a anunţat că trebuie să plec spre Italia. Îmi venea să plec pe jos. Nu mai aveam răbdare încă o zi până la avion.

Cum a fost vizita medicală la Palermo?
Grea, foarte grea. Coşmarul l-a reprezentat proba de alergare pe bandă rulantă, în timp ce eram conectat la o sumedenie de aparate. Au fost 20  de minute de chin. Am crezut că mor! A fost mai greu decât în timpul unui antrenament.

Unde locuieşti la Palermo?
Deocamdată la hotel, dar îmi caut un apartament. Tot la hotel stă şi Dorin Goian. Ţin aproape de el. E un jucător cu mare experienţă de la care am numai de învăţat. Are mare grijă de mine. Încerc să învăţ cât mai repede limba italiană. Deja înţeleg ceea ce antrenorul ne cere la antrenamente.

“La ce îmi trebuie maşină”

Cum ţi se pare Zenga?
Un antrenor foarte bun.

Cum ai fost primit de colechipieri?
Toţi m-au primit cu multă căldură chiar din momentul în care am sosit în probe. Am fost şocat. Poate şi pentru faptul că vin din România. Am rămas încântat de Fabrizio Miccoli, un mare fotbalist, de Fabio Liverani, de toţi. Sunt băieţi foarte buni.

Vei primi şi maşină la Palermo?
Ce să fac cu ea? N-am nici măcar carnet de conducere. Nu mi-am permis până acum luxul de a avea un automobil şi, sincer, nici că mă grăbesc!

“Sunt pregătit”

Ce îţi place să faci în timpul liber?
Mă retrag de obicei în cameră unde mă uit la un film sau ascult muzică. Orice fel de muzică. Uneori mă plimb.

Părinţii vor veni la tine?
Probabil, în vizită. Au de lucru. Mama e infirmieră la un spital din Timişoara, iar tata e agent de pază la un centru comercial. Şi ţin mult la serviciile lor. O aştept în schimb pe prietena mea. O cheamă Raluca şi e din Oradea. Am cunoscut-o la Bucureşti, în perioada în care eram la Dinamo. Faptul că am cunoscut-o a fost singura realizare din perioada cât am stat la Dinamo.

Cu ziariştii italieni cum te înţelegi?
Nu am vorbit cu ei decât la prezentarea oficială. Oricum, încă nu cunosc limba.

Când vei fi apt de Serie A?
Eu sunt pregătit şi acum. Nu îmi e frică.

> Material apărut în cotidianul “Evenimentul zile” – ediţia Online, marţi, 25 august 2009

Huzu: „Arbitrajul românesc va fi înmormântat”

Aron Huzu a demisionat din funcţia de preşedinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor (CCA), convins fiind că aducerea de „fluieraşi” străini este o mare greşeală.

„Lovitura de stat” regizată de clubul Dinamo a reuşit. Gruparea din Ştefan cel Mare, dar şi granzii Ligii I care au sprijinit puciul au obţinut dreptul de a beneficia de acum înainte de arbitri străini. Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, întrunit aseară, a decis reintroducerea în regulamente a unui paragraf privind posibilitatea aducerii arbitrilor străini la meciuri din Liga I. Respectiva prevedere fusese scoasă la investirea în funcţie a lui Aron Huzu, pe 15 iunie.

Sibianul a luat decizia de a părăsi conducerea CCA, simţindu-se trădat inclusiv de Mircea Sandu, preşedintele FRF, şi Dumitru Dragomir, preşedintele LPF. „E un moment trist în viaţa mea. Ascultaţi-mă! În momentul în care prima brigadă de arbitri străini va pune piciorul pe pământ românesc, arbitrajul nostru va fi înmormântat”, a mărturisit, astăzi, pentru evz.ro, Aron Huzu, care, după şedinţa Comitetului Executiv al FRF, a fugit în munţi, la Păltiniş, unde are o casă.

„N-au ales un moment prielnic”

evz.ro: Domnule Huzu, de ce credeţi că s-a ajuns la această situaţie?
Aron Huzu: Când am preluat Comisia Centrală a Arbitrilor, am avut ideea scoaterii din regulament a unui paragraf în care se preciza că jocurile oficiale pot fi arbitrate şi de arbitri străini. Domnul Mircea Sandu, preşedintele FRF, mi-a promis că va scoate acest paragraf. Este vorba despre paragraful 2, articolul 65. Ceea ce s-a şi întâmplat în primul Comitet Executiv ţinut după numirea mea. Ţin minte că s-au făcut şi atunci nişte comentarii şi sugestii în sensul că ar fi bine să rămână stipulat faptul ca, la dorinţa şefului CCA, să poată fi delegaţi totuşi, dacă e nevoie, arbitri străini. Am refuzat, iar paragraful a fost eliminat.

Şi ce s-a întâmplat?
La solicitarea scrisă a clubului Dinamo, paragraful a fost reintrodus. Dinamo a vrut arbitri străini. Nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu vreau să comentez. Spun doar că şi-au ales un moment neprielnic. Au trecut doar trei etape, iar din cele peste 3.000 de decizii luate de arbitrii români, doar 15-16 au fost greşite.

„Am primit foarte multe mesaje”

Propunerea a fost a dinamoviştilor şi totuşi a votat toată lumea.
Aşa este. Am fost singurul care am votat împotriva reintroducerii acestui paragraf.

Ce simţiţi?
O mare dezamăgire. Îmi pare foarte rău că am creat iluzii unor arbitri. Dacă vă citesc câteva mesaje pe care le-am primit de la unii arbitri din momentul în care am demisionat, veţi lăsa pixul din mână şi veţi pune mâna pe batistă. Mie mi s-au umezit ochii, vă rog să mă credeţi. Domnule, a fost pentru prima oară când un curs de arbitri a fost deschis de un preot. Oamenii au văzut că în fruntea lor sunt oameni cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă. A fost prima oară când a existat o apropiere reală între arbitri şi conducătorii lor. V-aş spune mai multe, dar, credeţi-mă, n-am starea necesară.

„Comisiile judeţene m-au făcut praf”

Aţi început o revoluţie la şefia CCA.
Am vrut să fac o revoluţie, îndepărtându-i pe arbitrii care nu mai aveau niciun fel de motivaţie, arbitrii care nu mai aveau o imagine de cavaler al fluierului. Prin toate aceste acţiuni ale mele mi-am atras multă antipatie. În primul rând din partea Comisiilor Judeţene. Am fost acum două-trei săptămâni, am şi uitat când, la o şedinţă a Comisiilor Judeţene. Nu vă pot spune ce am îndurat. Au şters cu mine pe jos. Mă uitam şi nu îmi venea să cred ceea ce vedeam.

Ce se va întâmpla de acum înainte?
În momentul în care prima brigadă de arbitri străini va pune piciorul pe pământ românesc, arbitrajul nostru va fi înmormântat. Unde vor fi bani, adică la echipele mari, vor fi arbitri străini. Iar elita arbitrajului românesc va oficia acolo unde nu sunt bani, la meciurile echipelor mici.

„Schimbul de arbitri, o utopie”

Sunteţi foarte supărat.
Sunt, pentru că nimeni nu a realizat că am preluat şefia Comisiei Centrale a Arbitrilor într-un moment foarte greu, foarte dificil. Toată lumea a crezut că putem face minuni peste noapte, că putem îndrepta greşeli care persistă de ani buni într-un timp record. Aveam nevoie de timp. Munca noastră s-ar fi văzut după un an, doi, trei, dar la noi nimeni nu are răbdare. În Spania, conducerea arbitrajului e aceeaşi de 17 ani! Fără continuitate nu se poate. Afară, preşedintele fotbalului sare în ajutorul şefului arbitrului, nu îl lasă singur la greu.

Mircea Sandu a spus că reuşise să vă determine să reveniţi asupra deciziei de a demisiona. Ce s-a întâmplat?
Am avut o discuţie, pot spune chiar bărbătească, cu domnul preşedinte. A încercat să mă facă să înţeleg câteva aspecte, pe care ulterior le-am considerat utopice. S-a vorbit de un eventual schimb de arbitri. Un schimb de experienţă. Adică, vin la noi italieni, iar la un Inter -Milan se duce să arbitreze Tudor sau Balaj. Ce credeţi că ar spune italienii? Nu că ai noştri n-ar fi în stare să arbitreze, nu asta e problema. Problema e că italienii n-ar fi acceptat. Şi nici francezii şi nici alţii. Nu se putea pune în aplicare o asemenea idee.

Posibilă revenire, dar fără arbitri străini

Mitică Dragomir v-a acuzat de laşitate.
Să nu vorbească dumnealui de laşitate pentru că nu mă cunoaşte de loc. Nu ştie ce fel de om sunt. Când am fost numit în funcţie, dânsul a făcut o declaraţie prin care îmi cerea să nu mă îndoi în faţa nimănui, să fiu liber. Acum şi-a schimbat poziţia şi spune despre mine că aş fi laş.

Cât de mult v-a consumat acest mandat?
Foarte mult. Sper din toată inima ca arbitrajul românesc să fi pierdut doar o luptă, nu un război. Am o vârstă, mi-am pus în aceste luni în slujba arbitrajului toată energia mea, toată puterea mea. Preşedintele CCA nu trebuie să fie nepărat un fost mare arbitru. Trebuie să fie un bun manager. Eu am vrut să-l aduc la Bucureşti pe Giuran de la Constanţa. Omul acela a reuşit să implementeze la el acolo toată convenţia UEFA. N-am putut să-l aduc pentru că Regulamentele nu îmi permiteau. Trebuia ca Giuran să fi fost arbitru de primă divizie.

Veţi mai accepta vreodată şefia CCA?
Doar în anumite condiţii. Iar condiţia principală e cea din cauza căreia mi-am dat demisia: fără arbitri străini. Nicăieri în Europa nu există o asemenea practică. Doar la noi.

Interviu apărut în ediţia online a cotidianului Evenimentul zilei, miercuri, 20 august 2009.

Mi s-a părut interesant acest interviu şi l-am postat aici. Vreau să fac un obicei din a posta materiale scrise în Evz.