Întotdeauna am zis că atunci când se prăpădeşte cineva, pentru noi, ăştia de avem privilegiul de a trăi în continuare, e o lecţie de viaţă, un semnal de alarmă. Un avertisment. Ceva de genul: “Fiţi oameni până nu e prea târziu”. Bunul Dumnezeu îmi e martor că m-am chinuit să devin mai bun de fiecare dată când am trăit un astfel de eveniment. Nu ştiu dacă am şi reuşit, dar, lasând modestia la o parte, chiar m-am straduit.

Aseară am fost cu fetele la Decathlon, în Militari. Mi-au spus că s-au plictisit de ăsta din Pallady, că e prea mic, că alea-alea. Am bătut tot Bucureştiul, de la Est la Vest, ca să ajungem acolo, dar ce nu fac eu pentru fete?
Pentru unul ca mine, care circulă non-stop cu Metroul, o călătorie la suprafaţă e o adevarată aventură. Mitocania din trafic, nesimţirea pietonilor, a agenţilor de circulaţie sunt doar câteva ingredientele unui spectacol cenuşiu, care, din păcate, se desfaşoară zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă în Bucureşti.

Ne întoarcem acasă. Fetele sunt mârâite. Oboseală, răceala care le-a împiedicat să meargă la şcoală azi, evenimentele din ultimele zile? Din toate câte puţin. Nu m-am hotărât dacă voi merge mâine la Boldeşti, la înmormântare.
M-am săturat de înmormântări…

Elvira a fost sora mamei, doar după mamă. Elvira a fost mătuşa mea. A noastră. O femeie plină de viaţă până la un moment dat, când a refuzat să mai lupte şi s-a mulţumit să plutească în derivă, aşa cum facem aproape toţi muritorii. Am cunoscut-o pe Elvira în cea mai frumoasă perioadă a ei, cea a adolescenţei. Era atât de frumoasă, că nu ştiu cum de n-a răpit-o careva. Făcea naveta la Ploieşti, la Liceul Pedagogic. A absolvit şi a devenit învăţătoare. Asta a făcut apoi toată viaţa ei. A fost învăţătoare. Ea şi cu Sanda, sora ei mai mică, adică tot mătuşa mea şi ea, m-au învăţat să fumez. Mai întâi cu tulpini uscate de leuştean, iar mai apoi cu ţigări adevărate. M-au învăţat şi multe lucruri frumoase, dar n-am să uit vreodată că prima ţigară cu Elvira şi cu Sanda am fumat-o.

Nu pot uita că primii jeansi din viaţa noastră, eu şi frate-miu Edi, i-am primit de la Elvira şi de la Sanda. Frate-miu a primit perechea de blugi a Elvirei, iar eu pe cea a Sandei. Amândouă erau în creştere, se îngrăşaseră sau, mă rog, se împliniseră, şi nu mai puteau intra în blugi. Au fost cei mai frumoşi jeansi din viaţa mea. Edi a primit de la Elvira nişte Levi Strauss, iar eu, de la Sanda, o pereche marca Brooklyn. Dăduseră pe fiecare pereche câte 1.500 de lei. Pe vremea aia erau mulţi bani. Aproape un salariu!

O ţin minte pe Elvira la nunta Violetei, sora următoare după mama. Mama Violeta, cum îi zicem noi acum. Era prin 1978. Violeta s-a măritat cu Abdu, un student sirian, un om extraordinar, care, din păcate, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii buni, nu mai e printre noi. Violeta şi Abdu au dat petrecerea la Boldeşti, la o cantină. A fost una dintre cele mai frumoase nunţi pe care le-am văzut vreodată. Acolo am văzut pentru prima oară cum se făcea cafea în oală de ciorbă şi se punea în ceşti cu polonicul! La nunta Violetei, Elvira a dansat cu un băiat drăguţ. Tot arab, iordanian mi se pare. Îl chema Adnan. Au petrecut toată seara împreună. Cu mintea mea de copil, gândeam că se vor căsători. Eram chiar sigur de asta. Ţin minte că o şi tachinam pe acest subiect. Cât îmi permiteam. La două săptămâni de la nuntă, când, probabil, Elvira aştepta veşti şi o posibilă invitaţie, zic şi eu, la un restaurant, a sosit vestea că Adnan a murit. Într-un accident de maşină. Atât mai ţin minte. Elvira a avut mulţi peţitori, dar am impresia că tot de o căsătorie aranjată a avut parte. E părerea mea. Ştiu că mamaie era foarte mândră că fiica ei se căsătoreşte cu un inginer. Parcă asta conta…

Astă-seară am primit un mesaj de la Lea. “A murit Elvira…”. Atât scria. Săraca Elvira, abia se mai liniştise şi ea. Copiii, Mihăiţă şi Roxănica, îşi împărţiseră casa de la Boldeşti, iar ea încerca să se adune. Singură. Nu avea decât 58 de ani. Cică au găsit-o în pat, fără suflare. Aşa mi-a zis Lea, printre suspine. După 40 de ani de muncă, Elvira nu a apucat să mânânce din pensie decât o lună-două. Ce mai e de zis? Nimic, vă zic eu.

Nu scriu chestiilea astea pe blog ca să impresionez pe careva sau să-mi vărs, cum ar crede unii poate, amarul. Nici vorbă. Scriu aici despre chestiuni simple, absolut normale, de viaţă, pe care fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu le vom trăi. Nici măcar postarea de acum câteva zile, aia cu moartea, nu a fost scrisă cu vreun scop. Iniţial am scris-o doar pentru mine. Dar am zis că inclusiv astfel de stări sufleteşti îi ajută pe cei nehotărâţi ori derutaţi de anumite situaţii din viaţă. E mai bine să înveţi din experienţa altora. Iar eu vă stau la dispoziţie.

Uite-o şi pe băbuţa mea! Cel puţin de două ori pe săptămână o întâlnesc. Doamna asta are undeva în jur de 70 de ani. Aleargă mereu în acelaşi ritm şi îşi ţine haina pe braţ. Văd în zare doi tipi. Unul dintre ei joacă în prostioarele alea de pe la Prima TV. Omul a fost la “Chestiunea Zilei”, aia veche, a lui Călinescu. Cu ăsta mă salut chiar pe bune.

“În dimineaţa asta iar suntem puţini”, îmi zic. În schimb, cei care îşi plimbă câinii prin IOR e mereu în creştere. Nu erau de ajuns câinii vagabonzi. E unul care are un Saint Bernard! Să mor io! Cum dracului e să stai la bloc în Titan şi să creşti un Saint Bernard? De câte ori îl văd pe omul ăsta, îmi pun această întrebare. Iată-le şi pe cele două fete cu câinii lor, doi Golden Retrieveri absolut  adorabili. Le mai aud frânduri din discuţii. Subiectul e întotdeauna unul cu iz chinologic. În ciuda faptului că sunt o mulţime de câini prin IOR, nu prea am avut probleme. Acum un an, un maidanez m-a alergat. Asta s-a întâmplat cam la o lună după ce am fost atacat de un pechinez al u nui pensionar din zonă. M-am luptat cu pechinezul vreo două minute, până a venit moşul să-l ia. Al dracului câine, era de neatins. Am vrut să-i trag măcar un şut, dar nu am reuşit.

Şi iată că inevitabilul se produce. Sunt înconjurat de patru câini. Toţi de rasă. Măcar satisfacţia asta să o am! Mă opresc din alergat şi strig către stăpâni: “Nu vă supăraţi, chemaţi câinii, că sunt nevricos”. Ăia se uită la mine, culmea, nişte oameni tinerei, probabil cu familii, şi, după câteva clipe de ezitare (deja mă pregăteam să le spun că nu trebuie să se scuze atât de mult că nu are rost, câinii sunt câini) , unul urlă la mine:  “Ce e, mă? Vreo problemă? Ce nu îţi convine? Cupără-ţi, bă , stadion dacă vrei să alergi!”.  Rămân fără grai. După câteva secunde îmi revin totuşi. Trag câteva înjurături şi plec.

N-am murit. Asta e sigur. Ceasul funcţionează, e un semn. M-a cuprins frigul. Abia acum am certitudinea că n-am murit. Nici măcar nu mă bucur. Paşii mă îndrumă spre casă. Şi dacă vreau nu am cum să greşesc drumul. Asta îmi aminteşte de copilărie.

Când mergeam la ţară, la Pantazi, vara, nu puteam înţelege cum naiba, atunci când se termină ziua de păşunat şi se lasă seara, vacile vin singure acasă. Stăteam la poartă la nea Tomel, fratele tatei, şi mă uitam lung spre “pachidermele” care păşeau agale pe uliţă. Niciuna nu greşea poarta. Doar atunci când cineva vindea animalul, acesta se întorcea seara la vechea adresa. Chestie de obişnuinţă! Din acele vremuri datează şi celebra mea constatare: “Oameni buni, vaca a făcut caca pe ea”. Asta a fost reactia mea de copil de la oraş, în momentul în care am văzut vaca facându-şi treaba mare din mers! Iarăsi m-au năpădit amintirile. Fac ce fac şi mereu mă uit înapoi. Mereu găsesc un cârlig în trecut. Chiar şi pentru o faptă minusculă. Parcă aş fi Švejk, celebrul personaj al lui Jaroslav Hašek. Švejk găsea tot timpul legături între prezent şi trecut.

Sunt obosit. Teribil de obosit. Uneori mă trezesc aiurea, într-un loc. Mă întreb ce caut acolo. Ca şi acum. Unde naiba sunt? Ce dracului caut eu aici? Doamne, ce pustiu e…

Mai bine muream… Dar oare ce e moartea? De unde să ştim când nimeni nu s-a întors de dincolo. Am citit pe vremuri despre experienţele unor oameni care susţineau că au dat mâna cu Moartea. N-am fost convins însă de veridicitatea afirmaţiilor lor. Mi s-a părut mie că oamenii ăia bagă în ele. Poate ei spuneau adevărul, dar nu m-au convins.

Gata cu vorbele. Am ales să trăiesc. Dacă asta se numeşte viaţă. Nu cumva sunt pe lumea cealaltă şi doar mi se pare că trăiesc? Chiar sunt în încurcătură! Nu ştiu ce să mai cred.

M-am întors după fix trei ore. Parolist, ca de obicei. “Aşteptaţi, mai durează”, îmi zice, pe un ton oficial, doamna Jeni. Tundea un puşti de vreo 8-9 anişori, căruia îi pusese sub fund o scândură sprijinită pe cele două mânere, ca să poată lucra la el! Televizorul era deschis pe Pro TV. Era să spun ca de obicei, dar n-ar fi corect. Uneori îl găsesc pe Realitatea, pe Antena 3. La Pro TV, Măruţă se pregătea să-şi încheie emisiunea. Invitat, Brenciu. Horia Brenciu! M-a luat durerea de cap. Scot din geantă un ziar. Am nimerit Adevărul. Ce subţire a ajuns. Şi la propriu şi la figurat. Mă plictisesc, aşa că îmi îndrept privirea spre copilul pe care doamna Jeni îl tundea cu mare atenţie. Femeia asta chiar își face meseria. Îl tunde cu o concentrare incredibilă. Parcă pe scaun e Brad Pitt, nu un puțoi dintr-a treia. Mi-l dă pe ăsta micu’ inclusiv cu gel. “O să moară fetele după tine mâine la şcoală”, mă bag şi eu în seamă. Copilul zâmbeşte, dar nu zice nimic. Tac-su se tundea la o altă frizeriţă. Îmi vine şi mie rândul.

Doamna Jeni mă pofteşte pe scaun şi schimbă cearşaful ăla de îl pune pe client. Mă ia instantaneu somnul. Dar rezist eroic. “Ce e cu d-stră? Sunteţi obosit, v-a tras curentu’? Sunteţi umflat la faţă, uitaţi aici, sub ochi”, zice doamna Jeni. Mă uit în oglindă şi, într-adevăr, nasol! Am o faţă! La TV încep ştirile. Andreea Esca turuie numai despre mortăciuni, violuri, crime, accidente rutiere. Se aud doar Esca şi zgomotul foarfecelor mânuite cu dibăcie de meseriaşele care au un ochi pe client şi unul pe Pro TV. Aud oftaturi, observaţii, comentarii. Îmi vine să fug. Dar sunt abia la jumătatea tunsului. Esca prezintă idioţenia unora care au tăiat un copac de pe stradă, iar acesta a căzut apoi fix pe o casă din apropiere. Mă uit la ceas şi zic: “Au trecut 14 minute şi ăştia nu au dat o ştire pozitivă. Ce-aş închide televiziunile astea vreun an, aşa”. Simt în ceafă, ca pe niște pumnale, privirile pline de reproş ale asistenţei. Şi inevitabilul se produce: “Main eventul” jurnalului îl reprezintă starea de sănătate a dinamovistului Cristi Borcea. Nu mă pot abţine: “De ce dracului nu crapă oameni ca ăsta? Ca Borcea ăsta sau ca Gigi Becali?”. O frizeriţă e gata să mă mănânce. “E neam cu el”, îmi şopteşte doamna Jeni. “Am încurcat-o”, zic. Femeia însă nu e “ultras” Becali. Ține să-mi reamintească totuși actele de caritate făcute de celebra sa rudă. Îi spun şi eu faptul că Gigi nu dă o banană decât în prezenţa a 20 de camere de luat vederi şi a tuturor ziariştilor de casă. Aduc în discuţie şi faptul că ai noştri copii nu mai văd oameni normali la TV, prin ziare, ci doar retardaţi prezentaţi ca VIP-uri. După care tac…
“Gata, domnu’ Adi. Să vă fie de bine”, mă trezeşte din visare doamna Jeni. Plătesc şi plec.
Ce frumoase erau frizeriile înainte. Nu erau televizoare, doar câte un radio minuscul şi multe ziare şi reviste pe măsuţa din mijlocul prăvăliei. La frizerie auzeai ştirile direct de la clienţii care erau descusuţi de frizerii dornici să afle lucruri noi sau, doar aşa, de flecărit.