Radio Romantic

Ani în şir, Radio Romantic a fost medicamentul meu zilnic. A fost tubul meu de oxigen în momentele în care cotidianul mă sufoca. A fost în acelaşi timp refugiul pe care îl căutam uneori, încercând să mă hrănesc cu iluzia că o eventuală întoarcere în trecut ar fi posibilă. Un trecut care m-a bântuit, sub diverse forme, ani buni. Acasă nu închideam niciodată radioul. Umblam doar la butonul de volum. Din când în când. Mă trezeam cu Romantic, mâncam cu Romantic, adormeam cu Romantic. Adeseori, când mă întorceam seara târziu acasă, vorbeam cu el. În gând sau chiar cu voce tare. Aveam impresia că mă înţelege. Uneori părea de-a dreptul magic. Îmi ghicea gândurile! Da, da, le ghicea. Mă gândeam la o melodie, iar în câteva minute aceasta răzbătea prin difuzoare.

Fetele mele au crescut în pântecele mamei lor pe Romantic. După ce s-au născut, radioul din camera lor a mers fără întrerupere pe acest post. Zi şi noapte! Şi mă mai întreb de ce fetele mele sunt disperate după muzica veche. După A-Ha, după Elvis, după Queen, după Margareta Pâslaru, dar mai ales după ABBA.

Ţin minte că acum vreo 10 ani, stăteam cu chirie undeva în Drumul Taberei, seara, nu mai ţin minte dacă în fiecare zi, era o emisiune, în care, dacă aveai puţin noroc, chiar puteai interveni în direct. Realizatoarea, jur că nu îi mai ştiu numele, o tipă adevărată, lansa un subiect pe marginea căruia “bârfea” alături de radioascultători. Am intrat de mai multe ori direct. Era nemaipomenit. Am fost chiar la Radio Romantic să o cunosc pe domnişoara care realiza emisiunea. Era din Târgovişte, dacă nu mă înşel.

Am auzit chiar o poveste despre naşterea Radioului Romantic. Se spune că Dan Voiculescu, disperat de posturile care printre melodii alese fără inspiraţie aruncau de-a valma reclamă, s-a hotărât să înfiinţeze Radio Romantic. Fără reclamă, fără prea multă gargară. Muzică, nu zgomot, vorba sloganului.

De ceva vreme, Radio Romantic şi-a abandonat principiile iniţiale. Difuzarea peste măsură a muzicii latino a transformat postul într-o telenovelă pe unde ultrascurte. Îmi place muzica latino-americană, dar nu în exces. Am început să schimb postul. Aşa am dat de Smart FM, de Gold FM. M-am ataşat foarte mult de ultimul. Dumnezeu îmi e martor că n-am trădat nici o secundă Radio Romantic. Am considerat însă că am libertatea de a alege în condiţiile în care nu mă mai regăsesc total în muzica lui.

Doi ani fără nea Gicu… Doi ani fără tutun!

Cred că aveam vreo 12 ani când am fumat prima oară. Eram la Boldeşti, la bunicii din partea mamei, iar mătuşile mele, Sanda şi Elvira, mă lăsau să trag din ţigarile lor. Îmi şi spuneau formula magică prin care fumul se ducea direct în plămâni, după care ieşea, triumfător, afară, însoţit de o tuse nebună. “Iiihhhh, caii mei”. Cunoscătorii cunosc aceste cuvinte!

Apoi, într-o noapte de Revelion, în subsolul beciului, locul nostru de joacă preferat, am făcut poştă un “Snagov”. Eram cu Doru, cu Răzvan, cu Jipe, coechipierii mei din copilărie. Aveam 17 ani. Am început să fumez ocazional. Mai mult să le impresionez pe fete sau pur şi simplu să ţin pasul cu moda. N-am fumat însă niciodată Carpaţi fără filtru, Mărăşeşti sau alte mărci ieftine. Aveam sau n-avea bani, încercam să mă ţin tare. Golf, la 21 de lei pachetul, Unirea, Doina (cu acel gust sărat) – astea erau parcă 25 de lei.

În armată au apărut BT, Vek, Vikend (parcă aşa se scria) şi marea mea dragoste, Kentul. Kent lung. Nici nu era altul la ora aia. Cu un pachet de Kent, îţi luai o permisie de 48 de ore, ori o scutire, mai târziu, în facultate. Cu un cartuş, adică zece pachete, aveai asigurat un concediu medical ori îţi aranjai un examen. Kentul a fost pentru român, înainte de 1989, valuta cu care deschidea orice uşă. Alături de cafeaua Alvorada. Stelu Enache, bunul meu prieten, compusese o melodie, iar câteva versuri îmi erau dedicate: “Sunt student şi cânt prea lent, n-am un ban în buzunar, fumez doar Kent”. Cam aşa ceva!

Am fumat mulţi ani. De la câteva ţigări, porţia zilnică a atins recordul la moartea mamei, trei pachete. Mă minţeam spunându-mi că fumatul e o plăcere. Poate singura! M-am minţit până acum doi ani. Când nea Gicu Dobrin a murit, în 26 octombrie 2007, ziarul m-a trimis la Piteşti. Avusesem o relaţie destul de apropiată cu nea Gicu. Am stat acolo patru zile. În ultimele două, lumea îmi prezenta condoleanţe crezând că fac parte din familie. Într-una dintre nopţi, în tribuna oficială a stadionului din Trivale, am rămas doar eu cu nea Gicu. Am stat minute bune uitându-mă la el. Vedeam un om la 60 de ani, ce vârstă frumoasă, răpus de fumat, marea mea plăcere. A urmat un dialog cu nea Gicu. La sfârşit i-am promis că mă voi lăsa de fumat. “Vreau să-mi văd fetele mari”, i-am zis lui nea Gicu. A doua zi, am aruncat ţigările, brichetele şi mi-am propus să nu mai fumez. Şi n-am fumat în ziua aceea. Şi nici în cele care au urmat. De atunci au trecut doi ani. De la moartea lui nea Gicu.

M-am îngrăşat. Nu cred însă că din cauza faptului că m-am lăsat de fumat, ci pur şi simplu din pricina faptului că sunt un gurmand. În scurt timp după ce m-am lăsat de fumat, am realizat că tocmai reuşisem să îndrept una dintre gravele erori făcute până atunci. Bani aruncaţi pe fereastră, sănătate zdruncinată… Şi, apropos, de atunci nici nu mai beau cafea. Am zis să nu am tentaţii. Şi am văzut că se poate şi fără cafea.

Mulţi s-au mirat că am putut să spun stop fumatului. Le-am spus că a fost una dintre cele mai uşoare decizii luate vreodată. Nu îmi e dor de ţigări. În schimb, de nea Gicu Dobrin, da…

PS: Ar fi nedrept să îl uit pe şoferul Tinel, de la Evz, cel care m-a bătut la cap ani în şir să mă las de fumat, inclusiv în perioada când mergeam la nea Gicu, la Piteşti. Tinel îmi spune uneori că n-am ambiţie, că nu sunt în stare să fac ceea ce el făcuse cu ceva ani înainte. Şi m-a ambiţionat foarte tare. Exemplul meu a fost urmat de o mulţime de apropiaţi! Darius, cumnatul meu, Nicu, soţul mamei Steliana, dar şi alţii şi-au zis: “Dacă Adi s-a lăsat de fumat, putem şi noi”. Şi au reuşit!

Pauză de libertate

Cu treburi prin Timişoara am dat o fugă, ca tot românul, la Viena. Mi-am luat o pauză de libertate. Doar câteva zile. Fără televizor fără radio, fără ziare, fără internet. Am revenit ca după un pelerinaj la un loc sfânt, chit că la Viena n-am intrat în nici o biserică. Sau ca după o şedinţă de tratament într-o staţiune balneo. În ultima vreme am realizat că o fugă afară din România, fie şi până la Mako, Ruse ori Vârşeţ, e ca o cură. Adică binefăcătoare. Pentru noi, ăştia, patrioţii, care nu ne putem lipsi totuşi de România, care nu putem emigra din diverse motive. Unul ar fi naţionalismul dobândit, probabil, încă de la naştere.

Aş fi vrut să vă povestesc despre cât de frumoasă e Viena. Despre cât de şocantă e diferenţa dintre viaţa noastră şi ceea ce se întâmplă imediat ce treci graniţa. Despre ţiganii întâlniţi în capitala Austriei. Despre civilizaţia străzii, alta decât cea pe care o percepem noi, aici, în ţărişoara noastră. V-aş fi plictisit, însă, cu siguranţă. Ştiţi cu toţii diferenţele care separă România de Occident. Chiar şi cei care nu au călătorit în Vest cunosc deosebirile de cultură, de mentalitate, de educaţie, de percepţie a lucrurilor simple până la urmă.

Ce să vă povestesc? Că între Ungaria şi Austria nu mai există graniţă? Că nimeni nu m-a “somat” cu farurile pe autostrăzile care încep imediat după Szeged, deşi, în unele cazuri se impunea? Că, deşi am avut abonament, n-am văzut, timp de 48 de ore, în mijloacele de transport în comun vieneze nici un controlor? Că, în unele locaţii, alimentele sunt mai ieftine decât în România?

Mai bine vă povestesc despre Grădina Zoologică, care m-a impresionat mai mult decât pe fetele mele şi unde am văzut pentru prima oară rinoceri şi pinguini. Despre Praterul care tocmai îşi trăgea obloanele şi plapuma pe el. Despre maiestuosul Schonbrunn, ori despre impresionanta clădire a Operei. Oricum, am făcut prea multe în cele două zile pline cât am stat în Viena. Cu doi copii care s-au comportat admirabil, alergând cot la cot alături de doi oameni mari din zori şi până-n seară, fără să fie deranjaţi că mănâncă pe fugă, că mai trag câte un pui de somn între două destinaţii, sau că porţia de desene animate a fost redusă la zero.

Ar trebui să vă mai povestesc şi despre şocul pe care îl are un estic atunci când vede capitala unui fost imperiu plină de supuşii altora. Asiatici, arabi, africani, toţi au împânzit Viena. Parcă ar fi Londra. Nu mai punem la socoteală ţiganii care cerşesc în limba română şi care îşi motivează alegerea spunând: “Ce să facem, mamă. Tu nu ştii cum e la România. E greu, mamă. Ce să facem acolo? Stăm şi noi pe acilea, mai facem un ban”. Toleranţa şi bunul simţ s-ar putea să-i coste într-o zi pe austrieci. Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre germani, ori englezi. Francezii au deja mari probleme.

S-ar putea să exagerez, dar cred că al treilea război mondial a început deja! Paşnic, la prima vedere. Europa e din ce în ce mai eterogenă. Mult prea eterogenă. Acesta e aspectul care m-a şocat cel mai mult la Viena. Şi nu doar în Austria, ci şi în Germania, în Anglia, pentru că tot am amintit de ele mai sus. E un subiect foarte interesant. “Asta se va întâmpla şi la noi, cât de curând”, mi-a spus doamna Anişoara. Şi, sincer, mi s-a făcut pielea ca de găină.

Eu cu cine votez?

Prietenul Christian Clemens încearcă de mai multă vreme să mă convingă să merg să votez. Spune că dacă nu mă duc la vot, n-am dreptul să critic ulterior. Cred că are dreptate aici. Christian se pricepe la politică. Nu pierde nici o emisiune de profil, citeşte ziarele, discută cu alţi pasionaţi de politică. Eu nici n-aş avea timp pentru toate astea. Omul meu n-are însă drept de vot, fiind cetăţean german (calitate în care acum o lună a votat-o pe Angela Merkel cu a sa CDU). Şi din acest motiv, probabil, mă terorizează periodic.

Degeaba i-am spus că îmi e scârbă de toată lumea politică. Degeaba îi povestesc despre dezamăgirile mele zilnice, pe care el nu le înţelege. În zadar îi explic că nu contează votul meu. El spune să merg, că cică aşa e civic. I-am spus că voi merge şi îl voi vota pe Nati Meir, că oricum n-are nici o şansă. Mi l-au arestat însă pe Nati. Am zis că voi da buletinul alb. Nici una dintre variantele mele nu i-a convenit. În ultima vreme, Cristi încearcă să mă influenţeze, ridicându-mi-l în slăvi pe Băsescu. E, uite aici nu m-a nimerit! Băse e un fel de angoasă a vieţii mele în ultima vreme. Băse e peste tot. Pe toate posturile tv, de radio, în ziare. Mă enervează tot acest cult al personalităţii de care se bucură Băsescu. Christian al meu îmi explică faptul că şi ceilalţi contracandidaţi ai marinarului sunt la fel de mediatizaţi. Şi ne certăm pe chestia asta.

Sincer, în acest moment, chiar nu ştiu ce să fac. Şi ca mine sunt mulţi, de asta sunt sigur. Mulţi dezamăgiţi, suprasaturaţi, scârbiţi. Şi atunci, ce e de făcut? Eu cu cine votez?

A venit frigul

Frigul din ultimele zile mi-a amintit de anii ‘80, ani în care agentul termic fusese executat de regimul comunist. Încerc de multe ori prin postările mele să le reamintesc celor care au uitat şi să le deschid ochii celor care habar nu au de greutăţile prin care au trecut părinţii lor.

În fiecare toamnă, mă apucă nostalgia. Asta până se hotărăşte doamna Mariana, administratorul blocului, să deschidă robinetul de căldură de la subsol. Şi uite aşa, îmi amintesc şi de anii în care căldura nu era o problemă pe vremea comunismului. Pe Găgeni 88, unde am copilărit, la parter aveam un calorifer mare. Iarna era locul nostru de întâlnire. “Unde te duci, mamă?”. “La calorifer”, venea răspunsul instantaneu. Sau “hai să ne întâlnim la calorifer, la 6″. Iarna, la calorifer, ne uscam mănuşile şi căciulile ude de la zăpadă. Şi chiar dacă făceam gălăgie, nici un părinte nu se supăra. Ne ştiau în siguranţă.

Începând cu 1982-1983, sper să nu greşesc, caloriferul nostru a devenit obiect de decor. E adevărat, crescusem. Nu ne mai întâlneam doar la caloriferul de pe Găgeni 88. Eu mai aveam câte un calorifer şi prin alte blocuri din cartier. Dar ce, numai eu, credeţi? Aproape toţi băieţii. Mai ales că noi duceam lipsă de fete. În generaţia noastră au fost doar trei fete. În schimb o armată de băieţi. Mamă, mamă ce concurenţă era!

În acea perioadă, regimul comunist ordonase unui întreg popor să facă economie. Aşa că, dacă la început căldura mai venea, raţionalizată, ca şi apa caldă ori mâncarea, la un moment dat n-a mai venit deloc. Nici nu ştiu cum am supravieţuit acelor vremuri. Dormeam îmbrăcaţi. Pentru că noi aveam totuşi un avantaj la bloc, exista centrală proprie, tata se trezea noaptea şi mai dezmorţea caloriferele. Pentru toţi locatarii.

Ţin minte că într-o iarnă, la cămin, la Agronomie, ne-a îngheţat apa în pahar. În cameră! Pare neverosimil, dar acestea au fost timpurile pe care le-am trăit. Erau atunci la modă sacii de dormit. Am avut unul pe care l-am folosit toată facultatea şi, după Revoluţie, l-am vândut într-un târg la Békéscsaba. N-am luat mare lucru pe el. Ştiu că îi pusesem o emblemă cu Petrolul şi asta se pare că l-a atras pe ungurul care mi l-a luat.

Dar parcă nicăieri n-am simţit mai tare frigul ca la Anca şi Sorin Hârjoghi, prietenii noştrii din acei ani de restrişte, de care capitalismul sălbatic ne-a despărţit. Nici de la ei nu mai am nicio veste de ani buni. După moartea părinţilor lor, Anca şi Sorin au rămas singuri în apartamentul de patru camere din Pajura. Iernile erau apocaliptice în Pajura. Pereţii neîncălziţi de ani de zile decât de soarele verii, transformaseră apartamentul într-o adevărată peşteră. Mai trăgeam câte o ţuică, un vin, ne mişcam în timp ce stăteam la câte o bârfă, dar degeaba. Nimeni nu vroia să meargă la culcare. Ne clănţeneau dinţii în gură sub maldărul de pături sub care ne băgam îmbrăcaţi. Doar bocancii lipseau!

Săptămâna trecută, când fetele au revnit acasă după aproape trei luni şi jumătate de exil, ba la Ciuc, ba la Falaştoaca, la tanti Steluţa (mai ales acolo), încă nu dăduseră drumul la căldură. Prima noapte a fost cumplită. Pentru noi mai puţin. Am luat fetele, le-am înghesuit în sufragerie, am închis uşile şi am dat drumul la aerul condiţionat. Aşa am stat câteva zile. Pe vremuri nu aveai alternativă. Mai dădeai drumul la aragaz, dar presiunea gazelor era scăzută şi, în plus, Doamne fereşte, te puteai intoxica.

Au fost vremuri grele. Vremuri care, paradoxal, ne-au întărit, nu ne-au înrăit. Ne-au înrăit atâta cât să facem o Revoluţie de pe urma căreia să profite alţii.

Mănăstirea Dealu

De câte ori mă duc la Târgovişte să fac revizia Bambinei, urc şi la Mănăstirea Dealu. O las pe Bambina în Service la prietenul Marcel Ghergu, fostul fotbalist al Argeşului şi al Braşovului, şi urc dealul. Ca să aprind o lumânare la mănăstirea unde odihneşte capul domnitorului Mihai Viteazul. Sus pe deal, acolo unde urca nea Gicu Dobrin înaintea meciurilor CS-ului din Târgovişte ca să vadă stadionul plin ochi cu două ore înainte de start.

Nu ştiu cum se face, dar de vreo doi ani încoace, de fiecare dată plouă. Şi asta chiar dacă mă duc în aprilie ori în octombrie. De obicei, la mănăstire e linişte. Câte un cerşător cu planul nerealizat zace înfipt parcă pe caldarâmul de la intrarea în curtea bisericii. Am asistat, odată, la o slujbă la care participau doar două sau trei persoane.

Sâmbătă, însă, era lume multă. Câteva autocare debarcaseră grămezi de copii, îmbrăcaţi pestriţ. După bugetul fiecărei familii. Printre autobuzele parcate în faţa lăcaşului de cult, o nuntă de câini. Vreo 6-7 maidanezi îşi disputau o amărâtă de căţea, udă fleaşcă din cauza ploii mocăneşti.

Şi tot după buget, copiii mâncau, unii o banană sau un sendviş cu salam de Sibiu, iar alţii un ou ochi pus între două felii de pâine sau câte un covrig scofâlcit, scos de pe fundul rucsacului. Au intrat pe rând în biserică. Au ascultat istoria locului, au aprins lumânări şi au rostit “Tatăl Nostru” în cor. “De unde sunteţi, copii”, am întrebat o fetiţă care făcea fotografii cu telefonul. “Din Bucureşti”, mi-a răspuns ea scurt, după care mi-a întors spatele. Puteam să jur că sunt de undeva, din provincie, nici nu mai conta de unde. Ei erau însă din Buucreşti. Şi nu strigau, nu fluierau în biserică, băieţii nu le ridicau fustele fetelor, învăţătoarele şi ele mi s-au părut normale.

M-am uitat lung la ei şi le-am spus, în gând: “Bravo, copii”.

Azil politic

Îi spuneam doamnei Anişoara, zilele trecute, că, într-o bună zi, mă voi sinucide. Şi asta cât de curând. Mai aveam de fixat doar ziua. Doamna Anişoara nu s-a arătat prea îngrijorată. Nu m-a întrebat nici măcar pentru ce aş recurge la un asemenea gest disperat. “Lasă că te sinucizi tu mai târziu. Avem doi copii de crescut. Îi facem mari şi după aia poţi face ce doreşti. Poţi chiar să te sinucizi, dacă nu cumva îţi va pieri pofta până atunci”, mi-a zis onorabila doamnă.

Sincer, deja mi-a trecut. Îmi răsărise, aşa, din cauza unor probleme minore: faptul că îmi găsesc locul de parcare ocupat, deşi îl plătesc la Primărie, că maşina, al cărei loc e chiar sub ferestrele bucătăriilor, e plină tot timpul de mucuri de ţigări şi de resturi alimentare intenţionat aruncate, că vecinii de la “zece” uită uşa deschisă la lift noaptea, când eu mă întorc de la serviciu, că nesimţirea semenilor nu mai are limite, etc, etc. Toate aceste căcaturi mă consumă, mă epuizează, mai mult decât încălzirea globală, decât perspectiva terminării rezervelor de petrol, decât nesfârşitul război din Afganistan, decât genocidul din Ruanda sau din orice parte a lumii, etc, etc.

Dacă tot am decis să nu mă mai sinucid, voi încerca să cer azil politic în Serbia, acolo unde plec mâine. Nu ştiu dacă voi avea succes, dar măcar voi încerca. Mai rău ca în România nu poate fi. Mă întrebam uneori, ce s-ar fi întâmplat cu România dacă noi am fi trecut prin ceea ce au trecut sârbii? Nici nu vreau să-mi închipui.

M-am săturat de minciună, de ipocrizie, de impostură, de falsitate, de nesimţire, de tot şi de toate. Vreau o lume mai bună. Mi-aş dori-o aici, în România. Ţara în care niciodată nu se întâmplă nimic bun. Doar violuri, accidente mortale, crime, jafuri. O ţară unde stadioanele sunt închise doar pentru liniştea patronilor şi acţionarilor, unde navighează fără probleme ştirile false, minciunile pe post de adevăruri, pseudovedetele pe post de staruri, etc, etc.

Îmi e dor de fetele mele, de amintirile mele, de prieteniile mele eşuate, de mama, de tata, de Valeriu, de toţi care nu mai sunt, dar care stau acolo, sus, aşa se spune, şi se uită la mine cu milă. Cu o milă decentă, pentru că ştiu că tot ceea ce fac aici, pe pământ, fac doar din dragoste.

Sunt catalogat uneori drept inadaptabil, egoist, pisălog, tipicar, nostalgic, perfecţionist. Etichete puse de oameni care nu mă cunosc. Şi care nici nu vor să mă cunoască cu adevărat.

Aş vrea să cer azil politic în Serbia, dar nu ştiu dacă sunt apt pentru o asemenea onoare.

Serbia

În urmă cu 10 ani, mergeam pentru prima oară, avea să fie şi ultima, în Iugoslavia. La Beograd. Un concurs de împrejurări a făcut să mă lipesc de o deplasare la un meci pe care nu-l voi uita niciodată: Iugoslavia – Croaţia! 18 august 1999, pe “Maracana” belgrădeană, 100.000 de suflete i-au încurajat pe plavi aşa cum nu văzusem până atunci. Nici nu aveam să mai văd. Mijatovici, Stoikovici, Mihailovici, Miloşevici, Kovacevici, jucători unul şi unul, evoluau pentru Iugoslavia. De cealaltă parte, croaţii: Bilici, Prosinecki, Suker, Boban şi Jarni încă mai aveau tricourile ude de transpiraţia de la Mondialul francez, când au terminat pe podium.

În spatele nostru, la loja oficială, stătea Slobodan Miloşevici. Undeva, mai în dreapta, o fanfară îşi făcea numărul. Cineva se jura că l-a văzut pe însuşi Goran Bregovici dirijându-i pe instrumentişti. Curentul de simpatie de dinaintea partidei m-a obligat să mă opresc pe stradă şi să-mi comand un tricou. Am ales unul cu Mijatovici, pe care acum un an i l-am dat lui Padre Bichir. Îi plăcea lui mult. Mi-am luat şi un fular. Încă îl am.

N-am să uit vreodată momentul în care oamenii lui Miroslav Blazevici au intrat pe teren. Iadul a cuprins “Maracana” pentru minute bune. Atunci am avut pentru prima oară în viaţă senzaţia că surzesc. Toată ura acumulată într-un război pe care nimeni nu şi l-a dorit s-a transferat în coardele vocale şi în zecile de mii de piepturi ale oamenilor din tribune. Fotbaliştii croaţi, în schimb, au păşit ţanţoş pe gazonul de pe “Maracana”. Ca nişte armăsari care tocmai mîncaseră fiecare cîte o tavă de jaratec. Aveau, parcă, vată în urechi.

Pe la mijlocul primei reprize, câteva grenade lacrimogene au explodat la un loc cu petardele din arsenalul sârbilor. Diversiunea urmărea, am aflat ulterior, ca Miloşevici să plece de la meci. O oră a fost oprit meciul. Jucătorii s-au refugiat la cabine. Spectatorii au fugit în afara stadionului, pentru a reveni cu mult mai multă energie. Miloşevici a plecat şi nu s-a mai întors.

A fost 0-0. La plecare, în spatele tribunei oficiale, Florin Ruse, omul cu ajutorul căruia am ajuns atunci la Beograd, mi-a arătat o casă. “Ştii a cui e?”. Am ridicat din umeri. “A lui Arkan!”.

Sâmbătă vreau să ajung din nou la Beograd. Tot împreună cu Florin. Meciul Serbia – România e doar pretextul acestei excursii. Aş vrea să revăd locurile pe care le-am descoperit acum zece ani. Ministerul de Interne, care la ora aceea încă fumega după bombardamentele SUA, străzile pline de terase, parcul din centrul capitalei sârbe. Acolo unde am dat peste o sârboaică trecută de prima tinereţe, dar de o frumuseţe rară, care vindea fel de fel de suveniruri. Ţin minte că am încins o discuţie cu ea, pe diverse teme, cu Florin pe post de translator. La plecare, l-a întrebat pe Florin cum se spune te iubesc în limba română. S-a uitat la mine şi mi-a zis, aşa cum n-am auzit din gura multor românce: “te iubesc”. I-am răspuns şi eu: “Volim te”.

PS: Iugoslavia se afla în acea perioadă sub embargo. România a luat hotărârea de a institui sancţiunile economice împotriva Iugoslaviei fără ca Occidentul să ne ceară asta. Probabil, mai devreme sau mai târziu, Vestul ar fi făcut-o. Aşa însă, ne-am făcut de râs în faţa singurului vecin cu care ne-am înţeles de-alungul istoriei, să zicem, cât de cât bine. Am ajuns în vamă. Un lung şir de Dacii era împins, pentru a face economie de benzină, către punctul de frontieră. După un control sumar, vameşul nici nu mai avea loc pe paşapoarte să pună viza de intrare, românii treceau graniţa şi se grăbeau să vândă benzina cu care veniseră în Serbia. Eram cu un Cielo, de la Gazeta Sporturilor, acolo unde scriam în acea perioadă. Florin, care vorbeşte bulgara şi sârba la perfecţie, a trecut peste rând, cu paşapoartele în mână. Un vameş ne-a făcut semn să ne apropiem. Ne-a spus că totul e în regulă şi ne-a urat drum bun. Înainte de a ne da paşapoartele, ne-a întrebat în ce calitate mergem la meci. “Suntem jurnalişti”, am strigat noi, mândrii. Răspunsul nostru sincer ne-a consemnat în vamă în următoarele 4 ore. Pentru că eram jurnalişti, aveam nevoie de o aprobare specială de la Ministerul de Externe de la Beograd. După 4 ore, vameşul a venit la noi şi ne-a spus: “Noi n-avem nimic cu poporul român. Uitaţi-i pe ăştia care intră să vândă o canistră de benzină. Nu le facem nimic. Nici vouă nu vă facem nimic. Dar ce a făcut conducerea ţării d-tră împotriva Iugoslaviei e de neconceput. Am încercat şi noi să răspundem într-un fel. De exemplu, îngreunând misiunea jurnaliştilor prin această aprobare obligatorie. Nu veţi face rost de ea! Aşa că, haide, drum bun la Beograd. Şi să bată Serbia!”.

BUNDESLIGA

Le povesteam unor nemţi, fani ai Borussiei şi ai rivalei Schalke, la o bere, că în România este de neconceput să vii pe stadionul “duşmanului” altfel decât păzit de poliţie, circulând pe un traseu bine stabilit, ca animalele. Le-am mai spus că, înainte de 1989, în comunism adică, şi la noi lucrurile erau ca la ei. Adică normale. Măcar din acest punct de vedere. Nemţii mei nu au zis nimic. Ascultau şi se minunau. Credeau, probabil, că bag în ele.

Am văzut şi sâmbătă, de această dată n-am mai fost la fel de surprins ca anul trecut, cum, la un mare derby, poţi venii în mod civilizat, cu nevasta, cu copilul, cu soacra, chiar dacă echipa ta evoluează în deplasare. Fără frica de a fii măcelărit ori batjocorit. Am văzut sâmbătă, la Borussia – Schalke, respectul, bunul simţ şi disciplina nemţilor. Chiar dacă, uneori, înecate în aburii alcoolului, a berii care curge în valuri pe stadioane înainte, în timpul şi după terminarea meciului. Am văzut cum lumea benficiază, contra cost, de locuri de parcare civilizate, fără să calce spaţiile verzi, fără să blocheze sensuri de mers. Am văzut cum 80.000 de oameni crează o atmosferă aproape unică în Europa.

Germania

Ani în şir n-am văzut Germania decât noapte. Pe autostradă. Prima oară prin 1999, parcă. Mergeam la Campionatul Mondial de hochei pe gheaţă de la Eindhoven. Apoi cu Bogdan. Bogdan Lobonţ. Când ne întorceam din Olanda, într-o iarnă, acum vreo 9 ani. Ce vremuri! Oamenii erau oameni şi prietenii prieteni… Şi am mai traversat Germania, încă de câteva ori. Nu mai ţin minte exact de câte ori.

Prima vizită adevărată în Germania am făcut-o însă anul trecut, când, crezând mai întâi că e vorba de o glumă, am acceptat invitaţia lui Christian Clemens, bunul meu prieten, de a merge la un  meci al echipei sale favorite, Borussia Dortmund. Şi nu la orice meci, ci la un derby cu Schalke 04. Şi ce meci am văzut atunci: 3-3, după ce, la pauză, Shalke avea 3-0!!!

Anul acesta am repetat figura. Am văzut din nou Germania. Şi având-o ghid virtual pe Nana, mama lui Christian (în rest îl aveam pe el), am traversat Germania de la un capăt la altul, am aflat lucruri despre care habar n-aveam din istoria acestei ţări, dar mai ales despre cum funcţionează această uriaşă maşinărie care este chiar Germania. Era să uit. Am fost şi la alegeri! N-am votat, bine-nţeles, dar am fost acolo.

Germania nu mai e nici ea ce a fost odată. Şi mă refer aici la perioada din timpul războiului rece, când nemţii au renăscut din propria lor cenuşă. Cu ajutor american, e adevărat, în primii ani de după război.

RESPECTUL. Nana îmi povestea despre această calitate de bază a neamţului. Respectul. Neamţul, înainte de toate, îşi respectă semenii. Îi respectă pe cei din jurul său. Când ajungi să înţelegi asta cu adevărat, îţi dai seama că restul e poezie. E ca într-o relaţie. Dragostea nu e obligatorie. Ea poate dispărea. Respectul însă, obligatoriu, trebuie să fie nemuritor.

BUNUL SIMŢ. Puţine popoare pe lumea asta au un bun simţ atât de dezvoltat precum îl au nemţii. Şi tot de la respect pleacă. Bunul simţ îl vezi în Germania la tot pasul. Pe străzi, în case, în magazine, pe stadioane, în pădure, în restaurante. Iar acest bun simţ se traduce prin a zâmbii, a vorbii fără să ţipi şi fără să gesticulezi ca o maimuţă. Prin a fi amabil, cooperant, etc, etc.

DISCIPLINA. E greu, ca român, să înţelegi că există şi societăţi în care regulile chiar se respectă. Că nu poţi să faci ceea ce te taie capul invocând liberatatea. Că legea sau frica de aplicarea legii te determină să-ţi cumperi bilet de tren de la automatele din staţii, să-şi plăteşti impozitele sau să parchezi regulamentar.

Am amintit doar trei chestiuni străine nouă, românilor. Ştiu că mulţi vor aduce ca argumente împotriva a ceea ce am scris mai sus exemplele din cartierele sărace ale Germaniei, despre homosexuali şi despre narcomani. Ştiu despre toate acestea. Am constatat şi eu cu uimire că nemţii sunt cotropiţi, paşnic deocamdată, de cei care le-au fost secole de-a rândul slugi. Turcii, dar şi africanii ori asiaticii au o pondere din ce în ce mai mare. Nemţii nu mai fac copii. Asta o poate constata oricine merge în Germania. Actuala generaţie, mă refer aici la cei născuţi începând cu 1970, e mult prea ocupată, prea egoistă. În schimb, la tot pasul, întâlneşti persoane cu handicapuri dintre cele mai diverse. Nu cred că sunt mai mulţi ca la noi, dar nemţii nu îşi ascund handicapaţii. Mai mult, asistenţa socială de care beneficiază persoanele cu handicap, nu contează de care, te lasă fără cuvinte.

Asta e Germania. Nu ştiu cât de mult aţi înţeles din tot ceea ce am spus aici. Asta şi pentru că e greu să descrii în doar câteva cuvinte o societate precum cea germană. Peste tot există politicieni corupţi. Chiar şi în Germania. Peste tot există corupţie. Chiar şi în Germania. Peste tot există oi negre. Chiar şi în Germania. Peste tot există oameni nemulţumiţi. Chiar şi în Paradis.