Generalul Stanculescu

Nu va mint cu nimic. Aproape de fiecare data cind merg mai tirziu spre serviciu, sa zicem orele 12.00-13.00, il vad in Metrou, pe magistrala IMGB-Pipera, pe generalul Victor Atanasie Stanculescu. Si azi am stat la doar citeva scaune de el. Coboara mereu la “Aurel Vlaicu”. N-am fost curios sa stiu unde se duce, dar parca ar merge la serviciu. Dar ce serviciu sa aiba un om de calibrul sau? Si, in plus, mai are si o virsta… Prima oara cind l-am zarit, am crezut ca ma insel. Dar era chiar el. Mi-am propus sa-l inoportunez, cit de curind. Omul asta este un pion in istoria acestei tari, unul dintre actorii evenimentelor din decembrie ‘89. Si merge cu Metroul. Mi se pare foarte tare. Va dati seama cite stie omul asta? Si, repet, merge cu Metroul. Multi, probabil, in locul lui si-ar fi cumparat elicopter, ca sa faca fata traficului din Bucuresti. Cred, insa, ca are rau de elicopter, din ziua de 22 decembrie 1989! As vrea sa-l intreb daca mai pastreaza gipsul care i-a salvat viata la “revolutie”. As vrea sa-l intreb de ce merge cu Metroul. As vrea sa-l intreb multe. Va promit ca va voi spune, daca, bine-nteles, m-a va baga in seama.

Monica Lovinescu

Nu am cunoscut-o personal pe doamna Monica Lovinescu. Nici nu am stiut, pina in 1990, foarte multe despre ea. Ne-a fost insa, paradoxal, prietena de familie zeci de ani. Pina duminica noapte, cind s-a stins. Vocea ei ragusita razbatea de dincolo, prin cortina de fier si bruiaj a regimului comunist, pe unde scurte. Asa am cunoscut-o pe doamna Monica Lovinescu. Asa am cunoscut si celelalte voci ale “Europei libere”, precum Virgil Ierunca, sotul doamnei Monica Lovinescu, Neculai C-tin Munteanu, Nestor Ratesh, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Ion Rusu-Sirianu, Serban Orescu sau Mihai Rusu. Pentru multi romani, relatia cu “Europa libera” a fost ceva de genul “invatamint de la distanta”. Printre altele, de la doamna Monica Lovinescu, si nu doar de la ea, iti puteai insusi inclusiv cunostinte despre o stiinta interzisa de comunisti, filosofia. De la Mihai Rusu, de exemplu, mai aflai ce face Marcel Raducanu. Cu Mihai Rusu am avut onoarea sa si colaborez peste ani, iar acum sa ma numesc printre prietenii sai. Intr-o zi, Mihai Rusu mi-a vorbit despre viata sa. Una in care cuvinte precum “catuse”, “securitate”, “inchisoare” erau rostite si la un deceniu si jumatate de la caderea regimului comunist cu o oarecare teama. Sau asa mi s-a parut. In timpul povestirilor sale, ma faceam mic, mic de tot, ca atunci cind legam antena radioului de calorifer ca sa ascult mai bine emisiunile de la “Europa libera”. Si la indemnul “Europei libere” am iesit in strada in decembrie 1989, cu haina rupta de o mama disperata ce incerca din rasputeri sa-si tina fiul departe de mersul istoriei. Fara certifiat de revolutionar, umilit chiar si acum, uneori zilnic, de profitorii noii orinduiri, incerc, ca un mizantrop ordinar ce sint, sa inteleg de ce nu s-a schimbat mare lucru in constiinta romanilor in ultimii 19 ani. De ce ne aducem aminte de cei mai buni dintre noi, decit atunci cind ei nu mai sunt? Un raspuns ar fi acela ca am ignorat cu buna stiinta in toti acesti ani oameni precum doamna Monica Lovinescu. Gabriel Liiceanu spunea aseara ca “Monica Lovinescu a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră”. Cit adevar… Cred insa ca trecerea in nefiinta a doamnei Monica Lovinescu in chiar primele clipe al Saptaminii Patimilor nu este intimplatoare. Si asta pentru ca nu se moare intimplator in Postul Pastelui.

PS: Aseara, tirziu, televiziunea publica a difuzat un material, “In Memoriam”, despre doamna Monica Lovinescu. Chiar daca documentarul a mai avut si hibe, a fost, in cele din urma, unul mai mult decit interesant.

Fenomenul Pitesti

Citesc de citeva zile “Experimentul Pitesti”, o carte cutremuratoare scrisa de Traian Popescu, fost detinut politic pe vremea comunistilor, ultimul in viata dintre cei care au cunoscut pe pielea lor procesul “reeducarii” in temuta inchisoare argeseana, dupa cum povesteste colegul si prietenul Andrei Craciun. Cartea o citesc in metrou, in tramvai, in general in mijloacele de transport in comun pentru ca acolo gasesc timp, incercind totodata, tinind uneori coperta la vedere, sa-i fac reclama. Sa-i fac reclama pentru ca este trist sa constati aproape in permanenta ca romanii nu-si cunosc istoria. Relatarile lui Traian Popescu sunt uluitoare. Nu am fost socat, pentru ca am mai citit carti pe seama acestui subiect. Pot spune ca am plins atunci cind, imediat dupa 1989, mi-a cazut in mina “Fenomenul Pitesti”, al lui Virgil Ierunca. Dincolo de sentimentul de revolta care m-a incercat firesc, un complex de inferioritate m-a chinuit mult timp. Un complex de inferioritate fata de toti cei care au supravietuit puscariilor comuniste sau care au evoluat, ca actori, in aceasta oribila piesa de teatru. Alin Savu, fostul mare baschetbalist si ziarist, imi povestea ca nici la cei 65 de ani ai sai nu poate uita zornaitul lanturilor de la picioarele tatalui sau atunci cind acesta era adus in sala de judecata. Nu am trait direct asemenea grozavii, dar am incercat, in constiinta mea, sa contracarez, amintindu-mi de cele 9 luni petrecute ca militar in termen la Compania a II-a Pompieri Pitesti (ce coincidenta), intre 15 septembrie 1987 si 15 iunie 1988. Parca il si vedeam pe celebrul personaj Turcanu, reincarnat in soldatul Secareanu, spaima tuturor in perioada militariei mele. Dar oare cine dintre noi nu a avut un Turcanu, fie la scoala, fie pe scara blocului, fie in casa? Si atunci, de ce ma mai chinui sa raspund la intrebari de genul: De ce multi dintre romanii sunt parsivi si lasi? De ce a prins comunismul radacini in Romania atit de bine, daca Partidul Comunist Roman era cel mai slab organizat si cel mai putin numeros din intregul viitor lagar socialist? Cum unii dintre romani pot adula si acum, la peste 50 de ani de la invazia rosie, doua cluburi departamentale, infiintate de hoardele ruse?