Generalul Stanculescu

Nu va mint cu nimic. Aproape de fiecare data cind merg mai tirziu spre serviciu, sa zicem orele 12.00-13.00, il vad in Metrou, pe magistrala IMGB-Pipera, pe generalul Victor Atanasie Stanculescu. Si azi am stat la doar citeva scaune de el. Coboara mereu la “Aurel Vlaicu”. N-am fost curios sa stiu unde se duce, dar parca ar merge la serviciu. Dar ce serviciu sa aiba un om de calibrul sau? Si, in plus, mai are si o virsta… Prima oara cind l-am zarit, am crezut ca ma insel. Dar era chiar el. Mi-am propus sa-l inoportunez, cit de curind. Omul asta este un pion in istoria acestei tari, unul dintre actorii evenimentelor din decembrie ‘89. Si merge cu Metroul. Mi se pare foarte tare. Va dati seama cite stie omul asta? Si, repet, merge cu Metroul. Multi, probabil, in locul lui si-ar fi cumparat elicopter, ca sa faca fata traficului din Bucuresti. Cred, insa, ca are rau de elicopter, din ziua de 22 decembrie 1989! As vrea sa-l intreb daca mai pastreaza gipsul care i-a salvat viata la “revolutie”. As vrea sa-l intreb de ce merge cu Metroul. As vrea sa-l intreb multe. Va promit ca va voi spune, daca, bine-nteles, m-a va baga in seama.

 

Fenomenul Pitesti

Citesc de citeva zile “Experimentul Pitesti”, o carte cutremuratoare scrisa de Traian Popescu, fost detinut politic pe vremea comunistilor, ultimul in viata dintre cei care au cunoscut pe pielea lor procesul “reeducarii” in temuta inchisoare argeseana, dupa cum povesteste colegul si prietenul Andrei Craciun. Cartea o citesc in metrou, in tramvai, in general in mijloacele de transport in comun pentru ca acolo gasesc timp, incercind totodata, tinind uneori coperta la vedere, sa-i fac reclama. Sa-i fac reclama pentru ca este trist sa constati aproape in permanenta ca romanii nu-si cunosc istoria. Relatarile lui Traian Popescu sunt uluitoare. Nu am fost socat, pentru ca am mai citit carti pe seama acestui subiect. Pot spune ca am plins atunci cind, imediat dupa 1989, mi-a cazut in mina “Fenomenul Pitesti”, al lui Virgil Ierunca. Dincolo de sentimentul de revolta care m-a incercat firesc, un complex de inferioritate m-a chinuit mult timp. Un complex de inferioritate fata de toti cei care au supravietuit puscariilor comuniste sau care au evoluat, ca actori, in aceasta oribila piesa de teatru. Alin Savu, fostul mare baschetbalist si ziarist, imi povestea ca nici la cei 65 de ani ai sai nu poate uita zornaitul lanturilor de la picioarele tatalui sau atunci cind acesta era adus in sala de judecata. Nu am trait direct asemenea grozavii, dar am incercat, in constiinta mea, sa contracarez, amintindu-mi de cele 9 luni petrecute ca militar in termen la Compania a II-a Pompieri Pitesti (ce coincidenta), intre 15 septembrie 1987 si 15 iunie 1988. Parca il si vedeam pe celebrul personaj Turcanu, reincarnat in soldatul Secareanu, spaima tuturor in perioada militariei mele. Dar oare cine dintre noi nu a avut un Turcanu, fie la scoala, fie pe scara blocului, fie in casa? Si atunci, de ce ma mai chinui sa raspund la intrebari de genul: De ce multi dintre romanii sunt parsivi si lasi? De ce a prins comunismul radacini in Romania atit de bine, daca Partidul Comunist Roman era cel mai slab organizat si cel mai putin numeros din intregul viitor lagar socialist? Cum unii dintre romani pot adula si acum, la peste 50 de ani de la invazia rosie, doua cluburi departamentale, infiintate de hoardele ruse?