Nea Imi. Apropo de domni!
mai 26, 2011 la 8:29 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | 2 comentariiEtichete: Braşov, Cipic, Emeric Ienei, nea Imi, Octavian Belu, Ploieşti
Am fost ieri la Braşov, la finala Cupei României, împreună cu Cipic. Ne-am dus mai mult, aşa, de pamplezir (vorba Ziţii). Fie vorba între noi, Cipic a insistat să mergem. Şi asta pentru că vroia să dea ochi cu Emeric Ienei. Sunt prieteni buni. Dar cu cine nu e prieten Cipic? Şi uite aşa, am stat la masă, preţ de vreo două ore, cu omul care a cucerit Cupa Campionilor Europeni în 1986 cu Steaua!
Îmi place să cred că am o relaţie specială cu acest om. Şi nu de azi. Dintre toţi steliştii, pe el îl respect cel mai mult. E unul dintre puţinii, foarte puţinii, OAMENI din fotbalul românesc. Îi spuneam şi ieri: “Domnule Ienei, d-stră aţi putea antrena şi Dinamo. Nimeni nu v-ar fluiera în Ştefan cel Mare”. A început să râdă.
Nea Imi, aşa cum îi spune toată lumea, iar el nu se supără, e un om de o educaţie aleasă. E prietenos, jovial, nu ştie să refuze. De multe ori nici nu îi cunoaşte pe cei care îi salută. Şi ieri, în holul hotelului Aro din Braşov, nea Imi era asaltat de fel de fel de indivizi. După ce s-a îmbrăţişat cu doi tipi, care l-au luat pe nepregătite, nea Imi mă întreabă: “Adi, cine-s oamenii?”.
Şi, ca să îl descriu în doar câteva fraze pe nea Imi, vă povestesc o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Se întâmpla pe vremea când FRF-ul avea sediul al hotel Turist, acolo unde se află şi Flora (actualul Crowne Plaza) şi Parcul, lângă Expoziţie, sediul Evenimentului zilei era la Casa Scînteii, iar eu eram un june jurnalist, dornic de afirmare, deja cunoscut, de unii respectat, de alţii hulit.
Venisem cu metrolul până la Aviatorilor, acolo de unde luam de obicei orice autobuz ce mergea spre Piata Scînteii. Stăteam în staţie şi admiram un Mercedes care tocmai ieşise din Primăverii. La un moment dat, Mercedesul opreşte în dreptul meu şi claxonează. Mă uit în spatele meu, nimeni! Mă uit lângă mine, nimeni! Mercedesul trage şi mai aproape, se deschide geamul şi o voce cunoscută mă întreabă: “Unde mergeţi?”. Era nea Imi! “La serviciu”, zic. “Haideţi, urcaţi, vă rog”.
Iar nea Imi, care era selecţioner pe vremea aia, m-a dus la serviciu! Am dat mâna cu el. Nici nu m-am spălat pe mâini în ziua aia. Mai mult, am povestit tuturor ceea ce mi s-a întâmplat.
Ăsta e domnul Emeric Ienei!
PS: Eram student. Povestea e dinainte de 1989. Stăteam la o ocazie pe bulevard, în Ploieşti. Vroiam să ajung la facultate. La semnul meu de “ia-mă, nene”, opreşte o Dacie. Frumoasă, aranjată, nu era una obişnuită. La volan, stupoare, Octavian Belu, antrenorul lotului naţional de gimnastică! M-am urcat, iar maşina a pornit. La Gara de Sud, Belu a mai luat o femeie. Pe drum am intrat în vorbă cu el. I-am spus că sunt student la Agronomie, că am urmat cursurile Liceului Agroindustrial de la Valea Călugărească, acolo unde dânsul a fost profesor de educaţie fizică şi sport în tinereţe! I-am povestit de toţi profesorii, care încă mai erau liceu. La coborâre, i-am cerut un autograf. Îmi era ruşine să-i dau bani, chit că îmi făcuse un serviciu. Pe vremea aia la ocazie tariful era de 25 de lei. Am scos spăşit o bancnotă cu chipul lui Tudor Vladimirescu pe ea (de 25 de lei) şi i-am întins-o. Domul Belu a luat-o, a spus mulţumesc şi a plecat!
23 August
august 23, 2010 la 9:07 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | Un comentariu“Astăzi sărbătorim întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste! Insurecţia armată de la 23 August!”, suna anunţul oficial. Pe ăsta mi-l amintesc din şcoală.
23 August era pe vremuri una dintre puţinele zile libere ale românilor. Şi cu toate astea, erau mulţi români care înjurau ziua de 23 august. În primul rând pentru că erau obligaţi să participe la defilarea din centrul oraşului, acolo unde, în cele din urmă tot cu happy-end o dădeai la pace. Participanţii sfârşeau prin a fi vedete locale. Dacă te mai vedeau şi rudele la televizor, chiar erai cineva! Uitai de chinul repetiţiilor şi de banalitatea evenimentului în sine.
Repetiţiile pentru sărbătoarea de 23 august reprezentau angoasa acelor vremuri. Zile în şir de repetiţii, chiar şi pentru simpla defilare (parcă mai aud şi acum zbierătul agitatorilor: “stângul pe toba mare, stângul pe toba mare, ţine cadenţa!”). Am defilat şi eu o dată, cu echipa de juniori a Petrolului, în grupa fratelui meu, Edi, care îl avea antrenor pe regretatul Gheorghe Florea. Aveam o minge în braţe şi aşa am defilat. Cred că era prin 1975 sau 76.
În provincie, defilarea de 23 august, era, în mare, o imensă caterincă. În Bucureşti era nasol. Defilarea din Bucureşti, care de regulă avea loc pe Bulevardul Aviatorilor, era transmisă în toată ţara, la televiziunea şi la radioul public. Din auzite, ştiam că se muncea pe brânci pentru ca totul să iasă bine. Mai ales în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu, când dictatorul înnebunise, iar cultul personalităţii atinsese culmi inimaginabile.
De altfel, însăşi insurecţia armată din copilărie nu mai era aceeaşi spre sfârşitul anilor 80. Comuniştii confiscaseră toate sărbătorile. Ei făcuseră tot. Şi 23 august şi 1 mai, până şi ziua femeii!
După defilare, românul pleca la iarbă verde. Noi tot la iarbă verde, pe terenul de fotbal. Cu părinţii! Jucam contra lor, de multe ori reuşind să-i batem.
Am prins, copil fiind, defilările adevărate, cu armată, cu tot tacâmul. Mama ne trezea devreme, defilarea de la Bucureşti începea pe la 8.00-8.30 parcă, iar noi ne instalam în faţa televizorului. Aşa ne-am petrecut multe zile de 23 august. Rar mergeam în oraş. Tata găsea întotdeauna un motiv să-i prostească pe cei de la serviciu şi se fofila. Era forma lui de protest.
“În acest moment, prin dreptul tribunei oficiale, trec sportivii clubului Dinamo Bucureşti”, se auzea vocea crainicului TV, după care începea o înşiruire a marilor performanţe realizate, sub atenta grijă a PCR, de fotbaliştii, canotorii, gimnaştii, luptătorii, pugiliştii clubului Dinamo. Am dat un exemplu aiurea. Auzeam ceva mai târziu: “Iată-i şi pe sportivii clubului Metalul Bucureşti” sau “Mecanică fină”, etc. Pe la final veneau şi muncitorii. Nu se mai ţinea “stângul pe tobă”, ci se mergea în turmă, în haos!
Îmi amintesc şi acum ultima defilare de 23 august sub privirile lui Nicolae Ceauşescu. În 1989, fireşte. Eram deja student. Pentru prima oară, defilarea a avut loc pe “Ştirbei Vodă”, cu sensul spre Academia Militară. Ceauşescu a luat loc la balconul “Muzeului de Istorie”, încă nefinalizat, dar, în linii mari, gata. “Muzeul de Istorie” e clădirea de pe Splai, de la Eroilor, care imediat după Revoluţie i-a fost agăţată o pancartă pe care scria “Casa Radio”! Acum s-a ales praful de acea clădire, care în 1989 era aproape gata…
Aceea a fost ultima Sărbătoare de 23 august. Una tristă, mulţi români defilând pe burta goală. Asta cu burta goală era valabilă mai ales în provinicie. În Bucureşti lumea se mai descurca.
În seara asta, înainte de somn, le-am explicat fetelor cum stă treaba cu 23 august. Sau, mai degrabă, cum stătea. Nu ştiu ce au înţeles, mai ales că eu sunt omul amănuntelor. Am pornit de la defilarea de 23 august şi am ajuns la Tratatul de la Bucureşti din 1812, când Rusia ne-a luat Moldova dintre Prut şi Nistru, botezată de ei Basarabia. Şi le-am povestit fetelor de Antonescu, de Mihai, de Carol al II-lea. Când vor creşte vor înţelege, iar numele, datele pe care eu le spun azi nu vor părea străine. Pentru că, indiferent ce vor spune alţii, eu vreau ca fetele mele să ştie istoria adevărată a României. Nu aia alternativă prezentată în şcoli astăzi.
Mulţi se întreabă de ce aşteptau totuşi românii cu interes 23 august, ori 1 mai. În condiţiile în care săptămâna de lucru era de 6 zile, nu de 5 sau 4 şi 1/2 ca azi, o jumătate de zi liberă după defilare era aur. Erau unii care iubeau aceste zile, pentru că, deşi munceau la repetiţii, erau scoşi din producţie. De 23 august şi de 1 mai, după 1982, în magazine se mai aducea câte ceva. Ce trist era să vezi cum se călca lumea în picioare pentru un pui sau pentru un salam…
Cenaclul Flacăra
iunie 15, 2010 la 9:51 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | 6 comentariiÎn urmă cu exact 25 de ani, pe 15 iunie 1985, chefuiam la banchetul care marca sfârşitul liceului. Cantina internatului Liceului Agroindustrial din Valea Călugărească, acolo unde îmi petrecusem 4 ani frumoşi, chinuitori de frumoşi, o mână de tineri, care habar nu avea ce avea să îi rezerve viitorul, se distra.
“Frate, e prima oară când lipsesc de la Cenaclul Flacăra în ultimii ani. Ce distracţie o fi acolo! Auzi ceva, zău dacă îmi pare rău”, i-am şoptit lui Dan Iordache, alias Jordache, fratele meu de cruce din liceu. La un moment dat, puţin după miezul nopţii, o furtună iscată din senin s-a abătut asupra Ploieştiului şi a zonelor limitrofe. A plouat şi la Valea, dar nu foarte tare.
Ne-am distrat în noaptea aia până ne-am rupt pantofii. Ţin minte că, la un moment dat, am evadat cu o colegă destul de darnică, dar n-am reuşit mare lucru. Eram prea fraier!
La 6.30, alături de Jordache am ieşit la şosea şi am plecat spre Ploieşti. Am mers la mine, pe Găgeni 88. “Adi, dormim două ore şi mergem la meci”, zice Jordache. Pe vremea aia două ore era suficiente pentru odihna unui puşti de nici 18 ani, care credea că e în stare să mute munţii din loc.
Am dormit două ore, cât spusese Jordache, ne-am trezit şi am plecat alături de tata la stadionul “Petrolul”. Frate-miu, Edi, era în armată. Ceilalţi băieţi dormeau, fuseseră la Cenaclu. Când am ajuns la stadion am văzut porţile de la tribuna I rupte, dar n-am cerut amănunte. Lume nu era prea multă. La ce să te aştepţi de la un meci cu Partizanul Bacău, încheiat cu victoria Petrolului, scor 3-1, mai ales când echipa merge bine? Era şi duminică. Plouase, aerul era curat, numai bun de o ieşire la iarbă verde. Pentru noi, petroliştii, iarba verde era stadionul “Petrolul”. Nimic nu se compara cu un meci al echipei favorite.
Am bătut aşadar Partizanul Bacău şi am revenit acasă, unde, după masa de prânz, am încins meciul nostru. Jipe, George al lui Codin de la etajul I, ne zice: “Aţi auzit ce a fost aseară la Cenaclu?”. “Nu”, îi răspund. “Să mori tu”, zice el. “Să mor eu”, vine replica şi, odată cu ea, un val ciudat de curiozitate. “Păi, a ieşit nasol. Staţi să vă povestesc”. Şi Jipe ne povesteşte clipele de coşmar prin care au trecut miile de spectatori prezenţi în noaptea de 15 spre 16 iunie 1985 la Cenaclul Flacăra, spectacol susţinut pe stadionul “Petrolul”.
A fost ultima reprezentaţie a Cenaclului lui Adrian Păunescu. O manifestare care reuşise să atragă tineretul ca un magnet. Un tineret, şi asta spun în dreptul meu şi al celor apropiaţi, care reuşea să discearnă, să facă diferenţa între propaganda ceauşistă a lui Adrian Păunescu, una deloc deşănţată din câte îmi mai aduc eu aminte, şi actul de cultură în sine.
Ulterior am auzit poveştile celor implicaţi în evenimentele din noaptea de 15 spre 16 iunie 1985, oameni care şi-au pierdut pe cineva drag în busculada iscată odată cu declanşarea furtunii. Lumea s-a călcat în picioare, iar Adrian Păunescu a fost făcut răspunzător pentru faptul că nu a îndemnat oamenii să plece la casele lor atunci când a început să plouă. La câte manifestări de acest gen nu stătusem în ploaie şi nu se întâmplase nimic.
Am rămas îngrozit. A fost finalul unei ere extrem de interesante a acelor ani. Sunt convins că se vor găsi şi oameni care mă vor contrazice, ori mă vor acuza din nou de nostalgie, d’aia de culoare roşie. Nu are nicio legătură.
Tocmai de aceea am propus la ziar, încă de acum vreo 2-3 luni un subiect pe tema asta. Ceva de genul: “25 de ani de la moartea Cenaclului Flacăra”. Am fost luat însă la mişto. De oameni care nu ştiu decât din auzite despre Cenaclul Flacăra. Recunosc, nici mie nu îmi plăceau anumite aspecte ale Cenaclului, dar încercam să iau ceea ce îmi era folositor, ceea ce era frumos. Şi slavă Domnului, chiar aveam ce alege.
Cam asta a fost povestea acelei nopţi de 15 iunie 1985.
Mulţi ani după Revoluţie, am avut ocazia să stau de vorbă cu Adrian Păunescu. Nu l-am întrebat însă nimic despre acea noapte. Ştia că sunt din Ploieşti. Poate dacă aş fi demarat un reportaj, un material, pe această temă, l-aş fi abordat cu siguranţă. Aşa, am lăsat-o moartă. Cine mai are nevoie de amintiri? Sunt altele mult mai importante în ziua de astăzi.
IANB
martie 25, 2010 la 10:51 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | 2 comentariiEtichete: Agronomie, Biserica Caşin, Centrul de Hematologie, doamna Ceauşescu, generalul Nuţă, Horticultură, IANB, Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, Mozăceanu, nomenclaturişti, Pedologie, Piaţa Victoriei, Romeo
Zilele trecute am dat o fugă la IANB. Adică Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu! Ştiu că nu îi mai zice aşa, dar, eu unul, nu vreau să-i spun altfel, mai ales că pe frontispiciul clădirii prinicipale, a Facultăţii de Agricultură, încă mai scrie, mare, Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu. Măcar până când se vor finaliza lucrările de reabilitare, de consolidare sau cum se mai numesc.
Am mai fost în ultimii ani prin Agronomie, dar rar şi întotdeauna pe fugă. Acum n-a mai fost cazul. Am luat la rând toate etajele clădirii principale, am fost şi la subsol, căutând să redescopăr imagini, oameni, frânturi, toate din trecutul meu acolo, la Agronomie. S-au schimbat multe în ultimii ani, Doamne ce repede au trecut, 18 ani, de când am absolvit! Pe culoarele laboratoarelor am revăzut însă aceleaşi planşe, machete, vitrine pline ochi cu material didactic de cea mai bună calitate. Cu ele mi-am omorât şi eu zeci de ore! Şi uite ce fac acum!
La parter, imediat în dreapta, e şi acum catedra de Pedologie. Am făcut cu profesorul Puiu. Nu cred că mai trăieşte. Laboratorul cu Toma. Nici el nu cred că mai e în viaţă. Tomiţă era o figură aparte. Foc de inteligent, le mai trăgea uneori, cam des (!), la măsea. Nu-l voi uita toată viaţa când, cu câteva minute înainte de finalul orei, o dădea pe politică. Îl ascultam ca nebunul. Spre sfârşitul anului 1989, Tomiţă, ca un adevărat prooroc, a prezis sfârşitul lui Ceauşescu. “Băieţi, aţi auzit ce e la nemţi? Dar la polonezi? Ascultaţi la mine: la cehi e chestie de zile, la noi de săptămâni”. Am îngheţat!
În spatele Facultăţii de Agricultură e o zonă verde, aflată în drumul spre Horticultură. Acolo era odată un avizier, la care, în vara anului 1987, am văzut, la lumina unui bec slab, listele de la examenul de admitere. Pe trotuarul de lângă acel părculeţ parca mereu doamna Ceauşescu, cumnata lui nea Nicu, cea cu agricultura. 1 B 196 parcă avea la maşină. O Dacie cu bord de CN, superelegantă, mereu spălată. Nu ştiu dacă am văzut-o de două ori pe femeia asta. În schimb circulau fel de fel de poveşti. Nici una nu cred că era adevărată.
Era să uit. La câteva case de IANB, pe aceeaşi parte, cum mergi spre Biserica Caşin (scuzaţi cacofonia), e o casă cu gardul de beton rupt. Mă rog, crăpat, chiar şi acum la 20 de ani de la Revoluţie. Acolo a locuit celebrul general Nuţă. Înainte de 1989, la poarta lui era mereu pază. Crăpătura din zid e din timpul evenimentelor din decembrie, când nişte “revoluţionari” au tras cu o Rabă de gard, ca să-l doboare! Eram acolo. N-au putut să-l rupă. Până la urmă au sărit gardul!
Am fost şi la secretariat. La etajul I. Am vrut să intru, dar m-am răzgândit. Îmi amintesc şi acum de secretara facultăţii noastre. Doamna Sanda parcă o chema. Rea femeie. Nu cu mine însă. Întotdeauna am ştiut să vorbesc cu femeile, astfel încât să nu le devin duşman. Mai ales cu cele mai în vârstă! La doamna Sanda veneam cu hârtia de la Centrul de Hematologie (e şi acum pe lângă Piaţa Victoriei) ca să ne motiveze absenţele. De câte ori donam sânge primeam o hârtie prin care puteam motiva până la 12 absenţe. Adică 12 ore, adică două zile de cursuri. Cei de la Hematologie ne mai dădeau un bon cu care ar fi trebuit să mergem şi să mâncăm un prânz la o cârciumă aflată undeva pe la Piaţa Unirii. Cârciuma cu pricina era însă de mult demolată la ordinul lui Ceauşescu. Cum cartela i-o vândusem bunului meu prieten Romeo, mergeam în cameră şi îmi făceam un cartof prăjit la spirtieră.
Apropo de cartela vândută lui Romeo. Bursier fiind, facultatea îmi achita costul cazării (am înţeles că era undeva la 60 de lei) şi pe cel al cartelei de masă (parcă era 600 de lei). Aşa cum am spus, îi vindeam cartela lui Romeo, cu 300. Avantajul meu era că rămâneam cu 300 de lei în buzunar. Bani, nu glumă! Romeo al meu câştiga şi el. Primea de la părinţi 650 de lei pentru cartelă, cheltuia 300 şi rămânea cu restul! Romeo, despre care am să povestesc separat altădată, era recunoscut pentru altruismul său, astfel încât nu mă lăsa niciodată să flămânzesc. Pe lângă faptul că mergeam împreună la masă şi împărţeam porţia de mâncare, aveam acces nelimitat la “cămara” sa. Mama lui, şefă de magazin la Râmnicu Sărat, îl aproviziona constant.
Romeo a rămas în IANB. E cadru universitar. Marţi am mers împreună, ca pe vremuri, la masă, la cantină. Cantina de la IANB nu mai e însă de mult o cantină. E împărţită în mai multe părţi. Există acolo un restaurant mare, unde Romeo şi-a botezat băiatul acum o lună, o cârciumioară rustică şi o alta pentru studenţi.
Pe aleile din Agronomie, dacă nu eşti atent, rişti să sfârşeşti sub roţile unei maşini. E adevărat, un Golf 5, un Audi, un BMW. Nu te calcă orice marcă. Pe vremea noastră, doar străinii aveau maşini şi câţiva fii de nomenclaturişti. De la noi din an doar un student venea cu autoturismul. Era un băiat din Argeş, jur că-mi scapă numele, mult mai mare decât noi. Cu “M”, parcă. Îmi amintesc eu. Omul avea treabă, avea familie. Avea nevoie de maşină să fugă acasă.
Am vizitat şi IANB-ul! Sunt multe spus despre cele trăite în cei 4 ani de facultate. Doi în comunism, doi în neocomunism. Era să uit. M-am revăzut şi cu o figură dragă mie, chiar foarte dragă, din perioada de început a facultăţii! De fapt a admiterii. Şi vă jur, arată aproape la fel ca acum 23 de ani! La fel de frumoasă! Cel puţin aşa am văzut-o eu, neschimbată!
PS: Cred că Mozăceanu îl chema pe colegul din Argeş cu maşina. Un superbăiat. Am şi cu el o poveste!
În armată
martie 15, 2010 la 10:35 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | 4 comentariiDe câte ori mă duc cu fetele la Auchan, ne oprim preţ de o oră la Humanitas. Fetele lu’ tata au deja tabieturile lor. Îşi iau câte o carte din rafturi şi se aşează tacticos pe unul dintre cele patru scaune aflate în librărie. Sunt şi două mese, aşa, ca într-un colţ de lectură. Poţi chiar să bei un suc, ori o cafea. Eu, de obicei, ma bag în colţul în care găsesc de toate. Librăria e destul de mică. Astă seară am citit din Coran. Mă rog, mai mult chestii introductive, despre Profet, etc. Eram curios să văd dacă cele două cărţi, scrise de autori diferiţi, se deosebesc din punct de vedere al traducerii. Nu sunt foarte multe deosebiri. De obicei, la traduceri intervine interpretarea fiecărui autor. Dar, în mare, cele două cărţi sunt identice.
Chiar la intrare în librărie e o masă pe care sunt aşezate mai multe cărţi. De obicei nu mă opresc la ele. Nu pot uita că mă aflu totuşi într-un hypermarket, iar taxa de raft e sfântă! Chiar şi la cărţi. Totuşi, în acest domeniu, oamenii sunt mai cu bun simţ. Nu vând ouă sau cereale. Vând cărţi! Cu câteva titluri diferite, la loc central se află Radu Paraschivescu. Doamne, ce mi-ar fi plăcut să am talentului omuleţului ăstuia! Îmi place foarte mult Radu Paraschivescu. În primul rând că are ce povesti. Apoi, pentru că are talent cu adevărat. Îşi găseşte cu uşurinţă cuvintele. Asta, spre deosebire de alţii. “Ghidul nesimţitului” e o capodoperă! Prima oară am citit cartea în Germania, la Christian, prietenul meu. Încă! Încă, prietenul meu! Astă seară am lecturat, aşa, pe sărite, o altă carte a lui Radu, despre cătănie. Şi mi-am amintit de vremurile când armata era obligatorie. Mi-am amintit de vizitele medicale premergătoare stagiului militar, de anii, 2 la număr, în care mi-am amânat armata, de gafa care m-a costat … armata, de drumul până la Piteşti, acolo unde am stat 9 luni militar, de rândurile nesfârşite de porumb, de frizura “zero”, de caporalul Sandu, de plutonierul adjutant Costache, de căpitanul Ungureanu, comandantul Companiei a 2-a Pompieri Piteşti, de focurile din Combinatul Petrochimic, de Stelu Enache, bunul meu prieten, de cele peste 100 de scrisori primite în cele 9 luni de armată (un adevărat record), de zilele în care ieşeam cu “sanitarul” să fac un moldamin şi ne opream direct în cârciumă la “Zimbru”, ori la “Minerva”, în centrul Piteştiului, de concertul celor de la Compact (ăla adevăratul cu Paul Ciuci, Vladi Cnejevici, Adi Ordean, Teo Peter), de mirosul de mercaptan, de scrisoarea de adio a Mihaelei, iubita mea, de ţigările “Vek” şi “Vikend” cerşite prin baruri, de conserva de carne şi de ţigara Kent care ajunseseră un ritual în fiecare duminică, de ziua plecării, de masa din Trivale, de drumul spre casă, o casă care nu mai există astăzi, aşa cum nu mai există multe în viaţa mea.
Mi-am propus să încep un serial despre perioada 15 septembrie 1987 – 15 iunie 1988, una dintre cele mai grele, mai urâte, dar, paradoxal, una dintre cele mai iubite din viaţa mea! Perioada cătăniei! 9 luni, aici nu sunt de acord cu Radu, pe care nu le consider chiar pierdere de timp. Am învăţat multe în cele 9 luni de armată! Şi nu armată, ci ARMATĂ! Închipuiţi-vă 22 de TR-işti într-o companie de trupeţi. Cum credeţi că ne-au privit cei care fuseseră înregimentaţi în mai 1987 şi care se eliberau în septembrie 1988. Adică fuseseră încorporaţi cu 4 luni înaintea noastră şi erau liberaţi după noi! Ăştia erau cei mai frustraţi!
Aşa că, promit, cât de curând, că mă voi apuca să scriu, aşa, un jurnal de front, cu trăirile tânărului Adi Dobre la 20 de ani! Atât aveam când am plecat în armată. Şi tot mi-a fost greu.
Cenaclul Flacăra
ianuarie 28, 2010 la 10:07 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | 2 comentarii
L-am ascultat aproape o oră pe Grigore Leşe. Cu ale sale câtece de cătănie, cu ale sale strigături, ori hori din Ţara Lăpuşului, locul unde am izvorul pe linie maternă. Am ajuns apoi la Cenaclul Flacăra şi, brusc, mi-am amintit de adolescenţă.
Erau vremuri grele, în care o manifestaţie de genul Cenaclului Flacăra însemna aer. Însemna gura de oxigen necesară vârstei şi fereastra deschisă spre frumos. Era mai mult decât discurile de vinil cu Mondial, Phoenix sau Roşu şi Negru. Mergeam la Sala Sporturilor, iarna, sau pe stadionul “Petrolul”, vara. Până când să avem voie să mergem la spectacole, ascultam. Îl ascultam pe Dan Andrei Aldea, pe ceilalţi. Ani în şir am ascultat melodiile care au dat tonusul unei generaţii. În seara asta mi-am reamintit până şi drumul de la Sala Sporturilor până acasă, pe Găgeni 88. Băteam practic oraşul de la un capăta la celălalt. Un oraş cufundat în beznă în ultimii ani ai Cenaclului, dar în care nu existau câini vagabonzi ori vagabonzi bipezi care să-ţi facă vreun rău.
Pentru că am deschis acest subiect, promit ca zilele următoare să scriu mai mult despre Cenaclul Flacăra. Voi scrie şi care a fost motivul pentru care nu am spus prezent la ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, din iunie 1985, ţinut pe stadionul “Petrolul” din Ploieşti.
Până atunci, ascultaţi această melodie, dar mai ales versurile lui Adrian Păunescu!
comunism vs. capitalism
ianuarie 5, 2010 la 11:27 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | 5 comentariiÎncerc să demarez în acesată seară o discuţie mai amplă despre comunism şi capitalism. Cu mijloacele de care dispun: cunoştinţe generale, amintiri din copilărie, impresii din ecapadele în lumea aşa zis liberă, povestiri povestite de alţii (scuzaţi expresia!). Scriu asta şi pentru acei puşti care dau lecţii de democraţie, dau sentinţe sau scriu despre comunism în necunoştinţă de cauză. Habar n-au despre ceea ce a însemnat comunismul pentru că sunt prea tineri, iar tinereţea de multe ori e şi un alibi pentru violenţa verbală şi nu cunosc foarte multe nici despre capitalism pentru că nu trebuie să confundăm această stare nedefinită în care ne zbatem de 20 de ani cu ceea ce unii numesc capitalism. Pentru noi, românii, ar trebui inventat un alt termen.
Astă seară m-am procopsit cu o avalanşă de jigniri, aparent nevinovate, dar spuse cu mare patimă, şi am fost făcut de căcat de un tânăr coleg pe care, sincer, nu-l credeam în stare de aşa ceva. Cum nu sunt de fel supărăcios, ci mai degrabă îngăduitor (a nu se înţelege că sunt prost) am zâmbit şi am plecat. Totul a pornit de la o remarcă, a mea, nevinovată (Doamna Anişoara mi-ar zice, dacă ar auzi: “Aşa îţi trebuie, fraiere, că te bagi unde nu îţi fierbe oala): “Chávez, băiat adevărat”. Mă refeream la preşedintele Venezuelei, ăla de îi înjură cu tupeu pe americani ori de câte ori are prilejul. Iar băieţii de la Casa Alba umblă să-l mătrăşească pe Hugo Chávez, aşa cum încearcă de mai bine de jumătate de secol, fără succes, să-l şmecherească pe Fidel Castro.
Bun motiv să fiu luat la înjurături, nu? Evenimentele din decembrie 1989 au reuşit să schimbe total, pentru mulţi, percepţia despre istorie, despre viaţă, fără, însă, un fundament raţional. După principiul “dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră” (motto folosit atât de comunişti după ce au pus mâna pe putere, cât şi de emanaţi după 22 decembrie 1989), eşti etichetat imediat şi ţi se strigă: “Comunistule”. Dacă nu în faţă, atunci pe la spate, aşa cum îi şade bine românului, neam sincer şi extrem de corect! Mi-am adus aminte de alt episod, petrecut în redacţie, în campania electorală. “Cum, nu votezi cu Băse? Comunistule!”. La revedere! În România de astăzi, a avea o părere, alta decât majoritatea, e un păcat capital. Lumea a luat-o razna, îndobitocită de politică, de dorinţa implicării cât mai mari în viaţa politică de orice fel. Şi, vă jur, am votat cu Băse. Sau, mă rog, nu l-am votat pe Geoană. Oricum nu mai conteză…
Toată lumea condamnă comunismul. Şi, pe bună dreptate, e de condamnat. Cei care au făcut şcoala după 1989 au învăţat că regimul comunist a fost răul cel mai … rău din istoria omenirii. În schimb, capitalismul (ca să nu mai vorbim de fascism), cel reprezentat invariabil de Statele Unite ale Americii, e Alba ca Zăpada, e Zîna cea Bună, e Grădina Eden. Nimic nu se întâmplă rău în capitalism sau, mă rog, ce e rău e din afară. De vină sunt comuniştii, teroriştii, Al Qaeda, adică alţii.
Am simţit comunismul pe propria piele. Şi eu, şi familia mea, şi mulţi dintre prietenii mei, multe dintre rudele mele. Îi ascultam pe bătrâni povestindu-ne fel de fel de grozăvii. Şi, tocmai de aceea, am ieşit în stradă şi am plâns de bucurie când Ceauşescu a fost debarcat.
Înainte de 1989, la şcoală învăţam că sistemul capitalist e unul care se bazează pe exploatarea omului de către om. Că lumea va înţelege asta şi va trece la comunism în cele din urmă. N-am fost îndoctrinat însă cu poveşti despre crimele de pe tot globul săvârşite de americani şi de aliaţii lor în numele democraţiei. Pe astea le-am aflat singur. Din cărţi, din tratate, din documente secrete, din povestirile altora.
Concurenţa dintre cele două sisteme, cel comunist şi cel capitalist, dintre Uniunea Sovietică şi SUA, a însemnat în acelaşi timp o competiţie a morţii. Ştim multe despre crimele comunismului. A avut cine să ne ţină la curent. Demascarea ororilor perioadei comuniste, şi aici mă refer la toţi cei peste 70 de ani de comunism, a fost făcută cu lux de amănunte. În schimb, puţini vorbesc despre milioanele de morţi din America de Sud, Africa şi Asia, despre experimentele la cele mai diverse scări (oameni şi naţiuni pe post de cobai), toţi victime ale fricii că adversarul îşi va impune doctrina.
În ultimii 20 de ani, noi, românii, am fost ameninţaţi permanent cu fantoma comunismului. “Vedeţi, dacă nu sunteţi cuminţi, îl chemăm pe Bau-Bau!”. Şi ne cuminţeam. Că aşa am fost învăţaţi. Capitalismul, în schimb, e modelul de urmat neabătut. Un fel de crede şi nu cerceta.
Cam asta a fost prima mea divagaţie pe teme politico-istorice. Al dracului de mult mă pricep! Poate şi din cauza aceastei inculturi politice, mult mai tânărul meu coleg (am coechipieri din liceu care au copii mari, cât el) m-a înjurat. Sau, mă rog, m-a jignit. Mi-am mai adus aminte de ceva. Tot azi s-a întâmplat, incredibil! Tot o remarcă a fost, dar-ar dracu’ în ele de remarci. Îi văzusem faţa lui Pacepa, pe un site. “Morţii mătii de trădător”, am spus, aşa, doar pentru mine. Un coleg, la fel de tânăr ca cel care m-a înjurat, s-a uitat la mine lung şi mi-a zis: “Tati, cum poţi să zici aşa ceva?”. Am încercat să-i explic în ce fel înţeleg eu trădarea lui Pacepa faţă de ţara asta. În zadar…
Noapte bună!
30 decembrie
decembrie 30, 2009 la 11:50 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | Un comentariuEtichete: 1982, 30 decembrie, Găgeni 88, Miodrag Belodedici, Moldova Nouă, Ploieşti, Regele Mihai, Revelion, Steaua, Ziua Republicii
Pe vremuri, adică înainte de 1989, pe 30 decembrie sărbătoream Ziua Republicii. Era ziua în care Regele Mihai abdicase (1947), monarhia în România dându-şi astfel obştescul sfârşit după mai puţin de un secol de existenţă. Înghesuită între Crăciun şi Revelion, Ziua Republicii nu s-a bucurat niciodată de trecere la români, în ciuda faptului că autorităţile comuniste organizau fel de fel de manifestări, iar radioul şi televiziunea aveau programele conectate la eveniment. De ieşit în stradă n-avea cine să iasă. Toată lumea era în vacanţă. Ghinion pentru conducători. Dacă ar fi ştiut, l-ar fi dat jos pe Rege vara sau măcar primăvara ori toamna.
Ţin minte că, la fotbal, deşi echipele abia intrau în vacanţă, se organiza Cupa 30 decembrie. Meciurile, cele mai multe dintre ele, erau plictisitoare şi se disputau în condiţii dintre cele mai grele: frig, terenuri îngheţate, asistenţă redusă. Inutil să vă spun că eu, cu frate-miu şi cu ceilalţi băieţi din blocul de pe Găgeni 88 din Ploieşti, nu pierdeam nici un meci dintre cele care se disputau pe stadionul “Petrolul” în “celebra” Cupă 30 decembrie sau Cupa Republicii.
Ne preocupau mai degrabă fotbaliştii noi decât vedetele echipelor care jucau. Pe ăia îi ştiam. Făceam pariuri, evident cu mize simbolice, în privinţa aspiranţilor. “De ăsta vom mai auzi. De ăsta nu”. Cert e că, la un meci al Stelei, cu toţii am rămas impresionaţi de un tânăr de o eleganţă în joc ieşită din comun. Cu un fizic plăcut, foarte curajos, sigur pe el, omul, puţin mai mare decât majoritatea cârcotaşilor de pe Găgeni 88, ne-a lăsat cu gura căscată. Habar n-aveam cum îl cheamă. Nici măcar omul de la staţia de amplificare nu ştia cine e acel fundaş încercat în premieră de Steaua. Am aflat abia după meci, când unul dintre noi, mai cu tupeu, s-a dus la autobuzul Stelei să întrebe. “Auziţi, bă! E un băiat venit de la Moldova Nouă. L-au luat ăştia militar. Îl cheamă Belodedici. Miodrag Belodedici. E sârb. Adică român-sârb. Înţelegeţi voi”, a sunat informarea. Era decembrie 1982.
Şi mai ţin minte că, la Radio Europa Liberă, seara, pe 30 decembrie, în ultimii ani ai dictaturii, ascultam mesajul Regelui Mihai. Eram impresionaţi, chiar dacă, unele fraze ale majestăţii sale nu erau pe înţelesul nostru. “Auziţi, tată, e Regele”, ne spunea tata, după care urmau întrebările legitime ale unor puşti dornici să afle despre istoria ţării lor şi din alte surse decât manualele comuniste. Şi tot de la Europa Liberă, din gura prietenului Mihai Rusu, am aflat în 1988, la şase ani de la debutul la Steaua, la Cupa 30 decembrie, la Ploieşti, de fuga lui Miodrag Belodedici.
Cam aşa sărbătoream noi Ziua Republicii. Cu meciuri, cu sarmale, cu Europa Liberă, cu puţină istorie predată de părinţi. Astăzi, în ziua de 30 decembrie, lumea e cu gândul doar la petrecerea Revelionului. A uitat de istorie.
1 Decembrie vs. 23 August
decembrie 1, 2009 la 11:10 pm | Postat in Amintiri din Epoca de Aur | Un comentariuEtichete: 23 August, Academia Militară, Arcul de Triumf, Bucov, Bucureşti, Ceauşescu, Constantin Cernăianu, Gică Florea, Muzeul de Istorie, Paltinu, Petrolul, Păuleşti, România, Snagov, Ştirbei Vodă
De 23 august măcar era cald. Uneori prea cald. Istoria ne decretase 23 august drept zi naţională. Nu mai ţin minte când am fost prima oară la o defilare, dar ştiu că ai mei nu se prea omorau să sărbătorească ziua în care “armata română a întors armele împotriva Germaniei naziste”. În schimb ne uitam la televizor, la parada care se ţinea la Bucureşti.
Bucureştiul era Mecca pentru noi, provincialii, chiar dacă ploieştenii numai provinciali nu puteau fi numiţi. Pe ecranul televizorului nostru “Tem 6″, parcă aşa se numea, vedeam, în alb şi negru, defilarea armatei, a oamenilor muncii, a sportivilor. Urmăream entuziasmaţi spectacolul oferit de tinerii care, asta am aflat mai târziu, pregăteau săptămâni în şir coregrafia.
Până la paranoia în care avea să se înece cârmaciul, 23 August era una dintre puţinele zile libere de care beneficia românul. Pentru cei care au uitat sau nu ştiu, înainte de 1989, în România se muncea. Şi se învăţa. De luni, până sâmbătă. Noroc cu acele zile, gen 1 Mai, ori 23 August. Parcă auzeam: “Ce faci de 23 august?”. “Mă duc la Snagov sau la Păuleşti şi mă fac praf. Punem nişte mititei la grătar, o bere, un şpriţ, asta fac”, venea răspunsul. Alţii se duceau la Paltinu, la baraj, ori la Bucov. Cei mai ghinionişti trebuiau să meargă la defilare. Ai mei, repet, n-au avut treabă cu astfel de zile, aşa că intram în cealaltă categorie, a celor care se bucurau de o zi liberă. Era şi asta o formă de dizidenţă, refuzul de a participa la parada de 23 August. Din acea perioadă, românii au rămas cu chestia asta, “berea şi micul”, caracteristică pentru poporul nostru. Ajunsesem să îndrăgesc această zi, făcând abstracţie în mintea mea de copil de legătură istorică a evenimentului.
Îmi amintesc, era prin ’76, pînă în peritonita mea, că am făcut pregătirile pentru 23 August cu frate-miu, Edi, care juca atunci la Petrolul, în grupa regretatului Gică Florea, fostul mare fotbalist al găzarilor şi, printre altele, cumnatul lui Constantin Cernăianu. Florea şi cu profesorul Cernăianu au ţinut două surori. Nea Florică a murit, săracul. Şi, cum spuneam, mergeam şi eu la pregătirile pentru 23 August. Cu mingea în braţe, păşeam ţanţoş pe bulevardul din Ploieşti, pe băncile căruia, 10-11-12 ani mai târziu îmi învineţeam buzele pupând fetele! Eram cel mai mic din grupa lui Florea, dar cel mai tare. Aveam însă o problemă: nu puteam ţine stângul pe toba mare a fanfarei militare şi pierdeam ritmul.
Ţin minte ultima defilare a lui Ceauşescu. Eram student. Un student care asculta “Europa liberă” şi care căuta, împreună cu alţii, soluţii. Ultima defilare de 23 August s-a desfăşurat pe Ştirbei Vodă, în sensul spre Academia Militară, sper să nu greşesc. Muzeul de Istorie, care era aproape gata, s-a deschis pentru a-i permite lui Ceauşescu să urce la balcon. O construcţie care, la 20 de ani de la căderea comunismului, zace în paragină…
“Tati, de ce îşi pun oamenii la balcon steagul României”. “Pentru că îşi iubesc ţara, iar de ziua ţării, dar şi în alte situaţii, oamenii scot steagul pe fereastră, aşa din patriotism”. “Noi ne iubim ţara?”. “Cred că da. Încă ne mai iubim ţara asta de căcat. Altfel n-am mai fi stat aici, tati, plecam de mult. Da, o iubim”. “Atunci d’aia mergem la defilare? Că ne iubim ţara? Ne cumperi şi nouă steag?”. Acest dialog a avut loc în această dimineaţă între mine şi fetele mele, destul de mari ca să înţeleagă ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara, încă mici pentru a realiza că nici măcar dragostea de ţară nu mai e ce-a fost odată.
Azi dimineaţă, din cauza unui reflex rămas probabil de pe vremea comuniştilor, m-am trezit fetele şi le-am dus la paradă. Am ajuns la Arcul de Triumf pe la 8.30. Ştiam că pe vremuri defilarea începea la ora asta, nu la 11.00, ca acum. Politicienii din ziua de astăzi sînt mai puturoşi decât cei de dinainte de 1989. Îngheţate, după mai bine de două ore de aşteptare, fetele mele au asistat la prima lecţie adevărată de istorie din viaţa lor. Şi asta în ciuda faptului că Alexandra şi Larisa cunosc, pentru vârsta lor, destul de bine istoria României. Au plecat încântate, în pas de defilare, fluturând steagurile tricolore cumpărate de subsemnatul de la un ţigan extrem de inspirat.
După ce duminică le-am dus la Chiajna, unde au asistat la primul lor meci în calitate de fani ai Petrolului, fetele mele au mers şi la prima lor paradă militară în calitate de cetăţeni ai acestei ţări.
Păcat de frigul de afară. De 23 August măcar era cald.
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Intrări şi comentarii feeds.
