La medic

În România, decât să ai nevoie de un medic, mai bine te duci direct la preot. Dar nici în ăştia văd nu mai poţi avea încredere. Dar, măcar, preotul îţi ia banul şi te-a rezolvat definitiv.

Eram în primăvara anului 1977, puţin după cutremur. Trecuseră câteva săptămâni de la nenorocire. Vacanţa de primăvară dura atunci două săptămâni. Chiar în duminica din mijlocul vacanţei, Petrolul juca acasă cu Minerul Gura Humorului. Era anul în care Petrolul meu reuşea să promoveze după patru ani în B. Am plecat de acasă cu frate-miu. Tata era în spital. Nu mai ţin minte exact din ce motiv. Am ajuns la stadion prin minutul 5 şi abia am găsit loc la una din peluze, sub tabelă. Scorul era deja 1-0 şi aşa avea să rămână pânăla final. Tot cu 1-0 bătusem şi în tur. Am mâncat nişte seminţe, de bostan parcă. După meci, ne-am oprit, conform ritualului pe “Latină”, unde se juca odată handbal. Pe zgură. Acolo le-am văzut prima oară pe fetele de la Dorobanţu, care aveau să promoveze la un moment dat. Tot pe terenul de pe strada Latină l-am văzut pe Puia, unul dintre cei mai buni handbalişti pe care i-a avut Ploieştiul vreodată şi care n-a vrut niciodată să trădeze Petrolul Teleajen. Şi a ajuns rău, din câte ştiu.

Încă de pe “Latină” mi s-a făcut rău. Abia m-a dus fratele meu, Edi, acasă. Mama nu era. Plecase la spital, la tata. Când s-a întors m-a găsit sub covor, chircit de o durere nebună în zona abdomenului şi chinuit de friguri. A încercat să mă facă bine, cu ce avea prin casă. N-a reuşit. M-a luat de mână şi m-a dus la “Boldescu”, la spitalul de copii, nu departe de noi, culmea, aflat pe drumul spre stadionul Petrolul. M-a consultat un doctor, care era de gardă. A zis că n-am nimic. La întoarcere, pe o străduţă din ţigănie, o babă mi-a dat de deochi. Nici n-a vrut să îi ia bani mamei. Dar nici bine nu m-a făcut.

Luni rău… Din nou la doctor. Consultaţii, dezbrăcat, îmbrăcat. “Copilul n-are nimic”, era replica dată mamei, care vedea cum copilul ei se stinge. Marţi la fel. Marţi seară, tata a ieşit din spital. Poate şi d’aia mi-am revenit puţin. “Ia uite-te la Prâslea. A înviat din morţi”, glumea tata. Joi după-amiază, mama şi cu tata m-au dus la Cina, la Policlinica nr. 3, aproape de Şcoala 23, unde învăţam. Un doctor, Milota se numea, le-a spus că am infecţie la rinichi şi că trebuie să mă interneze. În altă situaţie, mama nu m-ar fi internat, mai ales că era seară. M-a dus însă la “Boldescu”. Acolo, consult de rutină, la internare, făcut de medicul Valentin Sentenai. Se spunea atunci despre el că e cel mai bun chirurg din Prahova. Nici nu ştiu dacă mai trăieşte, dacă mai e în România. M-a trimis în salon, după care i-a băgat pe ai mei în cabinet şi le-a spus: “Unde aţi ţinut copilul ăsta până acum? Are peritonită! Apendicele e spart deja şi abdomenul lui e plin de infecţie”. Şi domnul doctor Sentenai a hotărât să mă opereze chiar atunci.

Eram în salon. Deja legasem prietenii şi îmi descoperisem un tovarăş de joacă, Dănuţ, vărul lui Marius şi al Roxanei Calalb, vecinii de la parter, care avea mâna ruptă. Nu găsise niciun copac prin Bucureşti, de unde era de fapt, şi a bătut drumul, doar era vacanţă, până la Ploieşti, ca să facă pe Tarzan. Spitalul era plin de Tarzani! Celebrul film, cu Johnny Weissmuller, tocmai ce rula la televiziunea română, iar toţii puştii României parcă înebuniseră. A venit o asistentă şi m-a zis că trebuie să facem o poză. Auzi, o poză! Când am intrat în sala de operaţii, mi-am dat seama. Deşi aveam doar 10 ani, nu eram un fraier. M-au dezbrăcat şi mi-au făcut o injecţie în spate. În câteva minute mi-a amorţit partea de jos a corpului. Nu mai avusesem până atunci senzaţia aia. Una de tot rahatul! După cinci minute, însă, amorţeala s-a dus. “E din cauza infecţiei”, am auzit o asistentă spunând. Şi, ca să nu mai intru în amănunte, pentru că oricum ele au fost povestite ulterior de mama şi de tata, uite aşa m-au tăiat în viu cum se spune. Sau, pe viu!

Mi-l amintesc pe doctorul Dragomirescu (ştiu că pare neverosimil că îmi aduc aminte toate astea, dar, dacă am o mulţime de defecte, măcar am o calitate, memoria foarte bună!). Era cel care îl ajuta pe Sentenai. Venea din când în când la mine şi îmi spunea: “Dacă nu taci, te bat”. Ce dracu să bată la un copil de zece ani, legat de masa de operaţii, tăiat pe viu, care leşina şi îşi revenea cu o viteză ce i-a uimit până şi pe medici?

M-am trezit la un moment dat la reanimare. Era prima oară în viaţa mea, exceptând perioada suptului, când aveam nevoie de ajutor. Mai ales pentru a merge la toaletă. A fost cumplit. Eram în rezervă cu mai multe femei, care aveau pruncii, de doar câteva luni, bolnavi. Chiar în noaptea de Paşte, la câteva zile de la operaţie, una dintre ele şi-a pierdut copilul. M-am trezit în ţipetele femeii, care striga după ajutor. O mai aud şi a stăzi uneori… A venit o asistenţă. A aprins o lumânare şi i-a spus femeii că nu mai e nimic de făcut. Băieţelul ei murise. Îl chema Cătălin…

În rezerva de la Reanimare, dar mai ales în salon, unde am fost mutat după două săptămâni, auzeam fel de fel de basme cu privire la spital. Un băiat din Vest povestea că la crematoriu, “uitaţi acolo, de unde iese fum”, erau arşi toţi cei care mureau în spital. Îmi doream al dracului de mult să mor acasă, să fiu îngopat creştineşte, aşa cum văzusem, cu câţiva ani înainte, la ţară, la Muru. Mă trezeam uneori noaptea, speriat de poveştile colegilor de salon, dar mai ales de strigătele mamei lui Cătălin.

Uşor, uşor mi-am revenit. Plângeam când ştiam că Petrolul joacă acasă şi eu nu pot merge la meci. Când ai mei evoluau acasă, ieşeam cu băieţii în curte. Îi puneam să facă linişte, ca să aud tribuna. Ştiam când Petrolul marca. Se auzea ca un vuiet. Iar eu strigam până mă apuca durerea de burtă. După meciuri, tata venea şi-mi povestea cum a dat Toporan gol, cum au ratat State şi Simaciu, ce deposedări a făcut Negoiţă, zis “Ţăranul”, cum a centrat Pantea sau cum a apărat Constantin (şeful CCA aflat acum la puşcărie). “Tată, la primul meci vin şi mănânc o pungă, dar ce o pungă, vorbesc prostii, două kilograme, un sac ce mai, de seminţe. Şi, ştii ceva? Le voi hali cu tot cu coajă. Mi-a spus mie domnul doctor că nu mai fac apendicită”, îi spuneam tatei. Şi m-am ţinut de cuvânt. Din 1977, mănânc seminţele cu totul. Cele obişnuite, ale nostre, de floare sau bostan. E o formă de protes faţă de toţi doctorii care m-au consultat şi n-au fost în stare să-mi dea un diagnostic simplu: APENDICITĂ!

Nu cred că aş fi povestit vreodată această întâmplare, dacă sâmbătă, care a trecut, nu aveam de a face din nou cu nepriceperea anumitor doctori. Acesta a fost şi motivul pentru care nu am mai scris de câteva zile pe blog. N-am mai fost în stare. O stare de oboseală, amestecată şi cu alte simptome, toate m-au trimis sâmătă la cardiolog.  La centrul medical unde avem asigurări. Aproape două ore i-au trebuit unei domnişoare doctoriţe să mă consulte, să-mi facă un EKG şi să întocmească un nenorocit de raport medical. În tot acest timp eram chinuit, suferinţa dura de vreo zece ore, şi de o mîncărime, pe absolut toată suprafaţa corpului, generată de o alergie la ceva, habar nu am la ce. După două ore am fost îndrumat spre Spitalul de Urgenţă, pentru nişte investigaţii mai amănunţite la inimă, dar şi pentru alergia mea. Şi cum la Spitalul de Urgenţă de vindeci de orice doar dacă ai intrat acolo, mi-am revenit. Am urmat sfatul surorii mele, Lea, cel mai bun medic din toată familia noastră, şi slavă Domnului că avem destui, şi m-am oprit la farmacie, unde o domnişoară frumoasă mi-a dat un antialergic. Bun, dar ce facem cu inima? De două zile caut relaţii, care să mă îndrepte spre un cardiolog bun. Până la urmă tot singur mă fac bine. Cu puţină muzică, la Gold FM bine înţeles, cu un tatru radiofonic, pe Trilulilu, cu o joacă alături de fetele mele, cu blogul meu, de care mi-a fost dor, cu o vizită în comuna Izvoarele, la prietenul Florin, cu un şpriţ la Triorio, barul nostru deschis de câteva săptămâni. Cam aşa cred că îmi voi reveni.

“Nu mai scrieţi pe blog. Dormiţi, odihniţi-vă”, mi-a zis un doctor. I-am răspuns că nonorocitul ăsta de blog e cel mai bun medicament al meu.

Unde faci Revelionul?

Unde faci Revelionul? Deja întrebarea asta a luat locul banalului salut de întâmpinare. Cel puţin în cercul meu de prieteni. Această întrebare, “Unde faci Revelionul?”, este atât de complexă, chiar dacă nu pare la prima vedere, încât merită abordată. Şi mai merită împănată şi cu o povestioară. Întrebarea e cu bătaie lungă. Regula de bază: întrebarea să vină de la tine! De cele mai multe ori te aştepţi ca interlocutorul să-ţi arunce un colac de salvare, care să-ţi folosească în oceanul de incertitudine. Incertitudinea cu privire la petrecerea Revelionului, bine înţeles. Doar, doar o zice omul: “Păi, uite îl facem la noi acasă, nu veniţi şi voi”. Sau: “Ştii, suntem invitaţi la o cabană. Nu veniţi şi voi?”. Nu ştiu de ce, dar am impresia că alegerea destinaţiei pentru petrecerea Revelionului e una dintre cele mai grele decizii din an. Mult mai uşor îţi alegi, să spunem, destinaţia de vacanţă. Iar când spun vacanţă, mă refer la concediul din vară.

Dacă stau bine şi mă gândesc, aşa era şi înainte. Când eram mici, n-aveam de ales. Mergeam cu părinţii. La naşi, la fini, la prieteni. Şi se chefuia zdravăn. Înainte de 89, românul ştia să se bucure de astfel de clipe. Crescuţi într-un astfel de mediu, am încercat să devenim independenţi, măcar o noapte pe an, mult mai devreme ca alţii. Şi aşa am petrecut Revelioane fără număr în uscătoriile de la diferitele etaje ale blocului în care ne-am născut, am copilărit şi am crescut, de pe Găgeni 88, din Ploieşti. Construit în 1967, ce coincidenţă, blocul nostru avea la fiecare etaj câte o încăpere numită uscătorie. Câte patru apartamente se foloseau de această cameră. În principal pentru uscat rufe. La fiecare etaj, obiceiurile erau însă diferite. De exemplu, la 1 (la parter nu era prevăzută), uscătoria ţinea loc şi de birou administrativ. La 2, unde noi am locuit până în 1977, mama chiar usca rufele, dar presta şi alte activităţi casnice. La trei şi la patru (aici ne-am mutat din 1977) uscătoriile mai ţineau loc şi de magazie.

Uscătoriile au fost primele noastre discoteci, locurile în care ne-am petrecut primele revelioane. Muzica o aduceau cei mari. De mâncat fiecare mânca la el acasă, aşa că mare combinaţie nu era. Ne băteam pe fete, v-am mai spus că erau în inferioritate în blocul nostru. Râdeam de stilul de dans al celuilalt. Şi uite aşa trecea noaptea de Revelion. Şi abia aşteptam să treacă anul ca să ne facem din nou de cap în altă uscătorie. Mult mai organizaţi, cu mai multe fete. Invitaţii părinţilor veneau şi ei cu copiii. Aceştia aflaseră ce bine de distraserăm noi şi erau şi ei curioşi să vadă cum e să petreci fără mama şi tata lângă tine.

Am petrecut mulţi ani în uscătoriile de pe Găgeni 88. Cred că au fost printre cele mai frumoase Revelioane din viaţa mea. Până pe 31 decembrie, aş vrea să mai trec în revistă câteva locuri în care am petrecut cumpăna dintre ani. Cum am urcat în pantofi la cabana Caraiman sau cum am plâns la Revelionul dintre 1986 şi 1987 promiţând că voi intra la facultate. Şi m-am ţinut de cuvânt!

Familia Tache, de pe Griviţei numărul 14

Nu mai ţin minte când şi unde s-au împrietenit părinţii mei cu familia Tache, nişte aromâni de treabă din Constanţa. Am impresia că a fost o pură întâmplare, aşa cum sunt multe în cotidianul nostru. Era prin ‘71 sau ‘72, parcă. Când mergeam la mare, stăteam la ei. Pe Griviţei numărul 14, în spatele magazinului Tomis din Constanţa. Era o casă veche, cu etaj. Ca să ajungem la familia Tache, trebuia să urcăm o scară, în spirală, din lemn, care scârţâia teribil. Parcă şi acum simt mirosul ăla de lemn vechi.

În vara anului 1973, n-am mai stat la ei. Pentru că nu aveau loc, ne-au trimis la Techirghiol, la nişte rude, tot aromâni. În fiecare dimineaţă luam autobuzul şi mergeam la Eforie Nord, la plajă. Îmi amintesc cum ai mei, care erau tineri şi tare frumoşi, îşi dădeau cu iaurt pe spate din cauza arsurilor. Nu existau creme ca acum! La plecare, ne-am luat la revedere de la aromânii noştrii, şi familia Tache venise să ne petreacă, iar tata le-a zis: “La anul ne vedem în efectiv mărit”. N-am înţeles prea bine, dar ştiu că peste şase luni, în ianuarie 1974, s-a născut Lea, sora cea mare. Mai mare decât Andreea, adică. Nu ne-am revăzut în vara următoare, ci abia peste alţi trei ani, în 1977, după cutremur.

Familia Tache, adică nenea John şi tanti Evantia, aveau doi băieţi, Gigi şi Petre, mai mari decît mine şi frate-miu, dar aceeaşi diferenţă de doi ani existentă între noi. Prietenia cu familia Tache a durat. Ţin minte că tata a avut grijă de Gigi în perioada când acesta a făcut armata la “dilibao”, pentru că ai lui Tache aveau ceva rude prin străinătate.

Familia Tache avea în acea perioadă, vorbesc de vara lui 1977, o cârciumă în Agigea. Unde exista şi un tonomat. Băgai un leu şi puneai ce melodie doreai. Acolo am văzut-o, la un televizor alb-negru, pe prima femeie care a sărit peste doi metri. Era o est-germancă, Rosemarie Akermann. Aş fi curios să aflu câţi îşi amintesc de ea.

Barul familiei Tache a dispărut după câţiva ani sub escavatoarele şi buldozerele care construiau canalul Dunăre-Marea Neagră în acea zonă.

Între 1977 şi 1984, n-am mai fost la mare. Sincer, nu îmi amintesc de ce. probabil şi din cauza plecărilor tatei la muncă, în Libia, nu mai ştiu.

Ştiu însă că, aflându-mă în vara anului 1984 în tabără la Năvodari, am dat o fugă la familia Tache. Trecuseră 7 ani. Am nimerit din prima, pe Griviţei numărul 14. I-am găsit acolo. Mai puţin pe Gigi care se însurase şi se mutase într-un apartament. Petre se însurase şi el, dar rămăsese cu părinţii. La Petre în cameră am văzut pentru prima oară în viaţa mea mai multe scule decât în toate discotecile din Ploieşti. Casetofoane, magnetofoane, pickupuri, toate deckuri şi toate marca Akai. Eram fascinat. Petre era Dj în Costineşti, în Ring. Mai imprima şi muzică. I-am promis că peste două sptămâni mă voi întoarce. Şi m-am ţinut de cuvânt. L-am luat şi pe frate-miu, Edi. A fost o vară de vis. Era vara în care Ringul închidea cu Zuppa Romana, a nemţilor de la Schrott naht! Era vara în care, într-o seară, când mergeam spre Ring, Petre a fost anunţat că e obligat să bage cîte o oră de muzică românească. Iar Petre a găsit rapid soluţia şi a pus Holograf. Şi Iris parcă.

Am mai ţinut legătura cu familia Tache, dar, la un moment dat, am pierdut-o. Ani în şir am bătut la uşa casei lor din Griviţei numărul 14, dar nu ne-a mai răspuns nimeni. Se mutaseră, dar nimeni nu ştia unde. I-am căutat prin intermediul altor aromâni, dar fără succes. De aproape 20 de ani, nu mai ştiam nimic de soarta lor.

Acum câteva zile, am găsit însă un post, din partea unui nepot al familiei Tache, Vasile Tivichi, intrat întâmplător pe blogul meu. Mi-a dat telefonul lui Gigi. “Trăiască internetul”, mi-am zis, eu care am urât toate aceste descoperiri ale tehnicii care ne-au simplificat viaţa, complicând-o totodată. Am sunat imediat, dar telefonul era închis. Oricum e un început. Mulţumesc Vasile.

PS: Şi acum am acasă o casetă audio, Sony, înregistrată de Petre şi care se aude perfect. Îmi amintesc de faptul că oamenii aveau casa plină de mărunţişuri aduse din străinătate: pastă de dinţi, de ras, deodorante, etc. Şi cum, din entuziasm, într-o dimineaţă, m-am spălat pe dinţi cu pastă de ras! Atât de frumos era tubul, încât nici nu mă mai uitasem să văd ce scrie pe el. Când m-a văzut nenea John, a râs două zile de mine!

Nea Tomel

Nea Tomiţă, nea Tomel sau tataia Tom. A fost unul şi acelaşi. A fost unchiul meu. Fratele lui tata. Şi-a găsit să moară acum două săptămâni, taman când decolam spre Germania. Aşa că n-am putut merge la înmormântare. Iar asta mă apasă. Aşa, ca o greutate care nu vrea să fugă cu nici un chip. E prima oară când chiulesc de la o înmormântare în familie.

Nea Tomiţă nu avea decât 71 de ani. Asta e vârstă? Să fim serioşi. E adevărat, nea Tomel se cam săturase de viaţă. Nu mai ţinea cont de sfaturile nimănui. Îl certam mereu pentru că, la vârsta lui, nu ţinea niciun fel de regim. Mânca fără restricţii, ţuiculiţa era ţuiculiţă, şpriţul-şpriţ, cafeaua era şi ea nelipsită, de pufăit ţigări, pufăia fără încetare. Cât să reziste şi organismul lui? Ultima oară când l-am zărit, şi l-am certat bine-nţeles, a fost astă-vară, la înmormântarea ţaţei, sora cea mai mare a tatei. “Auzi, bă, nepoate. Tactu a ţinut regim? A ţinut. Buuuun. Mai fuma? Nuuuu. Buuuun. Le trăgea la măsea? Nuuu. Buuun. Şi ce a păţit? A murit ca un câine la 67 de ani. D’aia nu ţin, bă, nepoate, regim. Într-o zi tot trebuie să crăp. Măcar să o fac cu burta plină. Plină cu o haleală bună, cu un şpriţ, nu cu medicamente. Mai lăsaţi-mă în pace. Ce ştiţi voi?”, bombănea nea Tomel.

Nea Tomel a muncit toată viaţa ca să-şi crească cei patru copii. A muncit pe brânci. Se lăuda mereu cu copiii, dar şi cu nepoţii lui. “Bă, voi ştiţi cine e ăsta de semnează aici? De unde dracului să ştiţi, bă, proştilor. E nepotu’ meu, Adi Dobre. E la Bucureşti şi scrie, uite aici, la ziar. Şi mai şi comentează”, se fălea nea Tomel. Tot timpul a fost mândru de noi. După moartea tatei, mergeam des la el, la Pantazi, un sat amărât de pe Valea Teleajenului, care aparţine de Valea Călugărească. “E o onoare să vă avem printre noi. Vă mulţumim că vă faceţi timp să veniţi pe aici, maică”, spunea adeseori, cu umilinţă, tanti Tuţa, nevasta lui nea Tomel. Şi o credeam.E o femeie sinceră.

Nea Tomel şi tanti Tuţa ne povesteau întâmplări din copilăria noastră, petrecută acolo, la Pantazi. Şi ce se mai amuzau. Ne amuzam şi noi. Îmi amintesc şi eu multe întâmplări din copilărie, de la Pantazi. Cum mă trezeam cu noaptea în cap ca să merg cu vaca la islaz, cum am învăţat să merg pe bicicletă, cum prindeam ţipari pe Teleajen şi câte şi mai câte.

În ultimii ani, cam din 1998 încoace, de la moartea mamei, tot îngropăm. Părinţi, veri, unchi, mătuşi, prieteni. Am obosit. Cu fiecare înmormântare, cu fiecare parastas, cu fiecare pomenire, mă simt mai sărac. Mai trist. Mă uit însă în urmă, la fetele mele, la copiii fraţilor mei, ai verilor şi prietenilor şi îmi dau seama că avem o misiune de îndeplinit.

Nea Tomel mai avea de trăit, cu siguranţă. Dar până la urmă cred că a plecat liniştit, cu conştiinţa împăcată că a făcut pentru copiii lui tot ce i-a stat în putinţă.

PS: Era să uit un amănunt. Nea Tomel a fost un mare petrolist. Nici nu se putea altfel. Când erau tineri, el şi tata mergeau împreună la meciurile Petrolului. De prin anii ‘80, a lăsat-o mai moale. Nu mai mergea la stadion, dar era la curent cu tot ce mişca la Petrolul. Vorbeam cu el despre Petrolul ore în şir. Cunoştea jucătorii, antrenorii, tot. Era nemaipomenit.

Nostalgie. Bucuresti – Ploiesti si retur. Cu trenu’

Ultima mea postare nu a fost una resita. Poate si pentru ca am ales sa scriu mult dupa miezul noptii, obosit, lipsit de inspiratie, doar cu entuziasmul revederii unui drum pe care multi ani l-am strabatut zilnic. As fi vrut sa pomenesc acolo de noaptea de iulie, 1987, cind m-am intors cu mama de la Bucuresti. Fusesem sa vedem listele de la IANB. Pun pariu ca multi au uitat ce inseamna aceste initiale. Institutul Agronomic Nicolae Balcescu, asa se numea pe vremuri actuala Universitate de Studii Agricole, parca asa ii zice acum. La lumina unui bec chior ma vazusem pe lista admisilor, cu 9,01. In noaptea aia am avut impresia ca trenul a zburat spre casa.

Inainte de a intra la facultate, in cei doi ani in care am lucrat (intre ‘85 si ‘87), fugeam din cind in cind la Bucuresti. La pregatire, dupa un salam, dupa o caseta cu muzica, dupa un fanion din LIpscani. Pentru moralul meu, alegeam sa plec la 12.00, cu personalul care venea de la Ciceu si in care se urcau studentii seralisti. Era o adevarata desfatare sa le asculti povestile. Dintre toti, Dragos Trestioreanu ma fascina. Cu ani in urma, Dragos imi publicase in programele de meci ale Petrolului citeva articole, de fapt niste traduceri despre fotbalisti celebri. Seara ma intorceam tot cu ei. Stringeam banii pentru nas. Cite un leu de caciula.

Desi tata lucra la abatorul de pasari de la Boldesti-Scaieni, uneori mai dadeam cite o fuga la Bucuresti. Pentru un salam, o bucata de carne, ceva brinza. Plecam cu noaptea in cap, din Vest, cu un personal ce avea mers de accelerat. Era pe la 6.17 daca nu ma insel. Intr-o ora eram la Bucuresti. Un bilet costa 15 lei. Nu era putin, dar nici mult. La ocazie, adica la ia-ma nene, plateai 25 de lei.

Si imi mai amintesc cu placere de primele luni ale anului 1990, cind nasul isi scotea chipiul in fata noastra doar cind auzea ca suntem studenti. “Voi ati facut Revolutia, tata. Sa va dea Dumnezeu sanatate”, zicea controlorul, care refuza sa ne ia banii. Asta pina in 13-15 iunie. Dupa aceasta data eram oamenii lui Ratiu si ai lui Cimpeanu. Nici nu mai spuneam ca suntem studenti. Ne dadeam muncitori.

Naveta Ploiesti – Bucuresti

Pentru o dupa amiaza am dat timpul inapoi vreo 20 si ceva de ani. Am fost la Ploiesti cu trenul. Nu mai fusesem de mult. Erau vremuri cind nu te puteai deplasa cu altceva. Stiu ca multora nu le vine sa creada, dar chiar asa a fost. Mai ales in iernile in care autoturismele erau trase pe dreapta mai multe luni. Dupa citeva ore de stat in frig la ia-ma nene, tot trenul era salvarea. Invatasem drumul asta pe de rost, fiecare curba, fiecare macaz. Si daca adormeam, n-aveam cum sa ratez coborirea. La Brazi iti intra in nari mirosul ala de gaze. Era cel mai bun desteptator. Gara de Nord. Apoi Triajul, Chitila, Buftea, Dirza, Peris, Scrovistea, Crivina, Prahova, Brazi, Triaj si, la alegere, Ploiesti Vest sau Sud.

Intotdeauna mi-a placut Gara de Vest. Pe vremuri avea un aer romantic. “Regele a facut-o”, ne povesteau batrinii nostri. E gara prin care trec trenurile care merg in Ardeal, adica spre Imperiu. In Sud opresc garniturile de Moldova. Diferenta este vizibila. Ca si trenurile.

Gara de Nord. Si-a schimbat putin culoarea. A mai aparut cite un fast food. In rest, e ca pe vremuri. Urc in tren. E Intercity. Asa ceva nu exista inainte. Pina azi nici n-am stiut ca trenurile au Bussines Class! Pe cuvint! E tare chestia asta. Imi lipsesc trenurile in care aveai voie sa fumezi si ale caror ferestre de multe ori nu se inchideau.

Fiecare localitate a traseului imi aminteste de cite ceva. La Triaj am vazut si azi aceiasi muncitori, parca, stind pe linie si bind bere. Din Chitila am luat, in toamna anului 1987, trenul spre Pitesti, unde am facut armata. De la Buftea, intr-o primavara, prin ‘93, m-am urcat in tren cu un porc. Lucram la Mogosoaia, la SMA (eram inginer sef), si cumparasem animalul de la un sofer care statea in Buftea, iar acum il duceam acasa la Ploiesti. Eram imbracat elegant si cu sacul in care se afla porcul linga mine. Din Dirza aveam un caporal in armata. Cind a auzit de unde sunt m-a intrebat: “Ba, daca zici ca esti din Ploiesti, spune-mi traseul pina la Bucurest, cu trenu”. Si am inceput sa trec in revista toate statiile. Cind am ajuns la Dirza, a strigat: “Baaaa. D’acolo sunt io, baaaa. Futu-va muma-n cur de bibani! Din Dirza, ba”. La Peris socoteam mereu ca e jumatatea distantei dintre Bucuresti si Ploiesti. Puteai sa stai legat la ochi, n-aveai cum sa ratezi Perisul. Mirosul de la ferma de porci te dobora. Dar ma obisnuisem cu el. Venea apoi Scrovistea. Ne uitam la caprioarele care veneau pina linga linie. Acum nu mai sunt. La Crivina, daca mergeam cu Personalul, coboram si il faceam pe Nas. Mergeam in vagonul in care controlase deja! La Prahova stiam, venea padurea aia deasa. A ramas in picioare. Telefonul mobil n-are semnal in zona asta. De abia la Brazi vine semnalul. La Brazi ma laudam tuturor ca tata a construit Combinatul. Tata, intr-adevar, lucrase cu multi ani inainte acolo, dar asa imi placea mie sa spun, ca el l-a construit. La Triaj ne ridicam in picioare si aglomeram zona usii, ca sa nu mai treaca nasul. Sau alergam prin tren!

Cit am urit si cit am iubit, in acelasi timp, drumul asta. In Gara de Vest veneam noaptea sa asteptam trenurile care veneau din strainatate, sa cumparam cafea si tigari. Dadeam banii pe geam si primeam marfa. N-aveai ce sa negociezi, trenul stationa un minut. Odata, un tigan a dat banii, vreo 800 de lei, iar omul din vagon a inchis geamul si nu s-a mai intors cu marfa. Dupa plecarea trenului, “polonezul” a iesit la geam si le-a strigat tiganilor: “Fraierilor, data viitoare nu mai dati banii ca prostii ca ramineti fara ei”, dupa care le-a aruncat banii. Sa fii vazut ce cautau tiganii banii pe intuneric.

Michael

Eram in 1985, parca, la nunta matusii Sanda, sora cea mica a mamei, intr-un separeu al restaurantului Bulevard din Ploiesti. Chiar linga Casa Casatoriilor. Nu a fost o nunta mare. 40 de invitati, ceva de genul asta. Si ne plictiseam de moarte. Intr-un alt separeu, ceva mai multa agitatie. Bagam capul pe dupa perdea si spionam. Muzica nu se dadea asa tare ca acum, asa ca o simpla draperie, d’aia veche insa, groasa, era suficienta pentru a gazdui mai multe evenimente in aceeasi incapere fara pereti despartitori. La un moment dat, la vecini isi face aparitia un video! E legat rapid la un Telecolor si incepe haosul. Muzica, tata. Nu doar ca o auzeai, dar o si vedeai. Adica pe ei, pe interpreti, toata spuma anilor ”80. Ne-am apropiat, nimeni nu ne-a zis nimic si, practic, ne-am mutat la vecini. ”Bai, gata, liniste, l-am adus pe Michael”, striga unul. Era  Thriller. Il aveam si eu acasa, pe un disc de vinil, adus de prietenul meu Laurentiu, de la parter, din Bulgaria. Scria pe el ”’Maical Djekson”! Traducere pe litere. Nu vazusem pina atunci nici un clip de pe Thriller, desi el fusese lansat prin ”82. Unde sa vezi, ca la video cind mergeam, aia nu bagau decit filme, rar muzica. ”Ce credeti ca e aici, filarmonica, Casa Sindicatelor’, ne luau la zor tiganii de pe Torcatori, unde mergeam sa mai vedem cite un film la minunea anilor ”80, ‘VIDEOUL’.’

Captivati de Michael, am uitat de nunta matusii Sanda, la care eu si fratele meu, Edi, reprezentam familia Dobre. Cind am realizat ca trecusera mai multe ore in care vazuseram pe Telecolorul instalat in separeul vecinilor si inceputurile carierei lui Michael, era prea tirziu. Spasiti, am dat draperia la o parte, si am revenit la locurile noastre. Mai erau doar apropiatii mirilor. Cei de virsta lor, se-ntelege. Am dat plicul, am spus poezia cu Casa de Piatra, vrajeala ieftina, si am dat sa plecam. “Ne pare rau ca n-am avut si noi Video”, a venit intepatura matusii. Pai cum sa ai video, cind costa 30-40 de mii de lei, cit jumatate de apartament sau de Dacie?!!! Ironia Sandei nu ne-a ajuns din urma. Si daca ne atingea, nu mai conta. Il vazusem pe Michael cu al sau diabolic Thriller. Restul nu mai conta.

Nostalgie!

E ora 02.05. Mai am putin si termin supa fetelor. In paralel cu gatitul am facut revista presei, am scris pe blog (scriu in continuare), iar in acest moment ascult Abba. Mai devreme mi-am rasfatat auzul cu Alison Moyet, dar si cu baietii de la A-Ha. Si uite asa imi amintesc de noptile in care o gaseam pe mama in bucatarie gatind, “pentru ca doar acum noaptea e, mama, presiune la gaze”, imi explica ea. In casa era frig. Cred ca acesta era si motivul pentru care ma trezeam. Caloriferele se dezmorteau o data pe zi. Probabil ca apa sa nu inghete in instalatie si sa nu se intimple cine stie ce alta nenorocire. Ma apropiam de aragaz si ma incalzeam. Apoi o tuleam in pat. Deschideam radioul si era imposibil sa nu prind un post strain care sa emita muzica buna. Tata, care tocmai se intorcea de la centrala blocului, unde, voluntar, facea adeseori focul pentru ca toti locatarii blocului sa nu se simta ca la Polul Nord sau ca in celelalte cartiere al Ploiestiului, baga capul pe usa. “Ce faci, ma? Nu dormi? Sa te prind eu miine dimineata ca nu esti drepti la ora 6.00. Pastele matii!”. Si pleca. Mama continua sa gateasca. Sau sa coaca cozonacii framintati uneori de mine. Iar la radio, ca si acum, cinta tot Abba, tot A-Ha, uneori Alison Moyet, dar si FR David sau Dionne Warwich, Queen, Boney M  sau Saragoza Band. Brrrrr, ce frig era!

Dor de ciresi si de cirese coapte

Am vazut pentru prima oara cirese la bunica din partea mamei, care locuia la Boldesti-Scaieni (la vreo 11 km de Ploiesti inspre Valenii de Munte). Adica cirese, asa, in pom, cum le sta bine cireselor. Mamaie, pentru ca bunica nu i-am zis niciodata, era o ardeleanca pur-singe, din Hodac de Mures, care fugise in Regat dupa dictatul de la Viena. Nu s-a mai intors acasa, pe Valea Gurghiului, niciodata. Cred insa ca a facut-o totusi, foarte rar, in vizita. La inceput n-am inteles de ce si-a abandonat rudele din Ardeal, asa din senin. Mamaia avea insa sa-si abandoneze si alte rude, mai apropiate din punct de vedere geografic. Pe mamaie am urit-o toata copilaria mea pentru ca nu a vrut sa ne duca acolo, unde cica aveam niste verisori si niste verisoare, pe care i-am cunoscut abia peste ani, pe rind. Si atunci, doar cu ocazia nuntilor, dar mai ales a inmormintarilor, cind oamenii ajung la concluzia ca daca vrei sa-ti gasesti putin timp liber, iti gasesti. Din pacate doar pentru obligatii, adica nunti si inmormintari. Mamaia nu iubea ciresii. Si nici ciresele. Spun asta pentru ca nu am vazut-o vreodata stind de vorba cu ciresii, iar cirese minca foarte rar. Asta in timp ce noi, copiii, nepotii ei (eu si fratele meu, Edi), stateam cu orele agatati de cracile pomilor. Faceam cite o scurta pauza doar atunci cind burta se revolta si trebuia sa fugim la wc-ul din fundul curtii. Aveam, adica mamaie avea, cinci ciresi. Doi timpurii, unul “intermediar”, sa-i spunem, si doi tirziori, asa ca aveam cirese tot inceputul verii. Cine mai era ca noi? Nimeni! Ciresii au fost prietenii nostri, iar ciresele erau modul lor de a ne arata ca le sintem la fel de dragi. In ei ne faceam casa, asa cum vazusem la Johnny Weissmuller, in Tarzan. De “intermediar” ne agatase tata un leagan. Inainte de plecarea spre Ploiesti, adunam cite o sacosa de cirese. Ajungeam acasa si nu ne lasam pina nu le haleam pina la ultima. La adapostul intunericului si de la inaltimea etajului 4, bombardam baraca de tabla in care familia Nastase, pocaitii plecati ulterior in State, uscau plante medicinale. Era senzational. Bombardamentele americanilor asupra rafinariilor din Ploiesti din timpul celui de-al doilea razboi mondial erau reinviate. Batrinii locatari traiau o senzatie de daja vu. Zgomotul produs de explozia proiectilelor “Made in Boldesti” trezeau intreg blocul, dar tot nu ne opream. Sunt cele mai frumoase amintiri despre ciresii si despre ciresele de la Boldesti-Scaieni. Sunt multe, mult mai multe. Prin scoala generala, l-am convins pe tataie, nea Stelica cum ii zicea mama si despre care am aflat mai tirziu ca nu era tatal ei bun, adica nici tataie al meu bun nu era, sa culegem ciresele si sa mergem sa le vindem la piata, in Ploiesti. La inceput, nea Stelica nu a vrut. Nici el nu prea iubea ciresii, nici ciresele. Deocamdata. Pina la urma a cedat. Sa nu credeti ca s-a lasat induplecat dupa citeva rugaminti. Nuuuuu. Dupa citeva saptamini. Tin minte ca oamenii, cumparatorii, formasera o coada la cosurile noastre chiar inainte ca tataie sa aduca cintarul de la administratia pietii. Le-am dat cu zece lei kilogramul. S-au strins citeva sute de lei. Bucuros, tataie mi-a dat si mie o suta! O suta! Stiti ce insemna o suta de lei pe vremea aia? Mama, mama! Tataie a dat instantaneu de gustul banilor si nu m-a mai luat niciodata cu el la piata. De ce sa-mi mai dea si mie o suta de lei?

Ciresele oferite in dar baietilor de la bloc ma transformau rapid intr-o vedeta. Fetele, putinele fete din blocul aflat pe strada Gageni nr.88 din Ploiesti, nu primeau cirese decit contra unui sarut. Am auzit ca, mai tirziu, una dintre putinele fete de pe strada Gageni nr. 88 din Ploiesti facea acelasi lucru cu studentii arabi de la Institutul de Petrol si Gaze. Dar nu primea cirese, ci blugi, cite un sapun Fa si un pachet de cafea Alvorada. Ma laudam la toata lumea cu cei cinci ciresi ai mei aflati pe tarimul magic de la Boldesti-Scaieni, un fel de Faritopia, tarisoara aia frumoasa a papusii Barbie, dupa care se topesc fetele mele. Zilele trecute, am cules din nou cirese. Nu la Boldesti-Scaieni. Nici nu conteaza unde. Macar de ar fi fost coapte. Si m-am trezit ca ma laud unui amic, dupa foarte multi ani, cu cei cinci ciresi ai mei, de fapt ai bunicii si ai lui nea Stelica: cei doi timpurii, cel “intermediar”, cum il alintam, si cei doi tirziori, si din care mincam tot inceputul verii. Nu stiu de ce am adus vorba de ei. Poate pentru ca atunci cind vad cirese imi aduc aminte de ei. Mie dor de ciresii mei. Nu mai stiu nimic de ei. Ultima oara am fost sa-i vad exact acum zece ani. De fapt era inmormintarea bunicii, dar, va spun sincer, pentru ei am mers mai mult. Era inceputul lui aprilie, iar ciresele ciresilor mei erau doar la stadiul de zarzare. Adica mici si verzi. Pe mamaia o uram din nou. Cu noua luni inainte refuzase sa o primeasca pe mama mea, adica pe fiica ei, sa stea la Boldesti-Scaieni, pentru ca se temea sa nu se molipseasca si ea de cancer. Mama nu a dat cancerul ei la nimeni si s-a stins la trei zile dupa inmormintarea bunicii. Am inteles ca acum, la Boldesti, sta un verisor, care, pentru ca nu si-a achitat nici o factura la utilitati, nu mai are nici apa, nici gaze, nici lumina. Cum s-or descurca ciresii mei fara toate astea? Mie dor citeodata de mor de ciresii mei si de ciresele lor coapte.

Pocaitii

Pocaitii au fost vecinii mei pina prin 1983, cind au plecat in America. Mama, tata, 8 copii, dintre care cel mai mare se casatorise deja si, la rindul lui, era parinte, formau familia Nastase, de pe strada Gageni 88, din Ploiesti. In total 12 suflete. In doar trei camere. Multa vreme m-am intrebat cum oare au stat atitia oameni intr-un apartament. Stefan, Sorin, Anca, Rodica, Radu, Ileana, Dragos si Silvan, in ordine descrescatoare virstei (sper sa nu fi gresit), erau cei opt copii ai familiei Nastase. Cresteau iepuri ca sa aiba ce minca, iar domnul Nastase, care isi chema odraslele la masa fluierind o melodie pe care o mai tin minte si azi, isi amenajase chiar sub balconul nostru o baraca mica, de tabla, in care usca plantele medicinale culese de pe cimpurile din nordul Ploiestiului. Vara, mincam cirese cu frate-miu si aruncam simburii pe baraca de la etajul 4, unde locuiam, iar tabla aia rasuna ca la balamuc. Ieseau vecinii afara, iar noi ne stricam de ris. Oaia neagra a familie Nastase, era Radu, care avea cu vreo patru ani mai mult ca mine. Era singurul din familie care nu mergea joia si duminica la adunari. De fapt nu mergea niciodata. Mergea in schimb la patinoar, la Sala Sporturilor, facea judo si reusise sa-i puna la respect pe toti tiganii de pe Gageni, Radu de la Afumati, Valeni si Nucilor. A fost eroul nostru in copilarie, chestiune cu care parintii nostri nu au fost niciodata de acord. Chiar si atunci cind Radu ne batea, nu ne plingeam. Ne batuse Radu! Pai, ce, Radu batea pe oricine? A fost primul din bloc care si-a cumparat semicursiera. Ca sa ti-o dea o tura, trebuia sa-i cistigi prietenia. Si era greu, credeti-ma. A avut o catea, o lupoaica, pe care o iubeam toti pentru ca era desteapta rau. O chema Marta. Intr-o zi a iesit pe strada si a calcat-o un autobuz. Radu i-a organizat funeralii, iar noi i-am fost alaturi. Radu ne-a invatat sa facem cazemate, sa tragem cu arcul, cu prastia, ne-a invatat sa jucam ping-pong pe masa din sufragerie, sa “uitam” pompa de apa din curte deschisa in noptile de iarna, pentru ca a doua zi sa mergem la patinoar gratis. Dupa ce a ajuns in America, Radu mi-a scris. Tin minte ca s-au strins toti baietii, Edi, fratele meu, fratii Barbu de la 3, Jipe, Razvan Policala, Lary, Puriu’, ca sa asculte ce scria Radu din America. Unii dintre noi aveam lacrimi in ochi. Imi trimisese si o poza cu el pe motocicleta. Sa te ti polemica. Unii sustineau ca nu era a lui. Eu eram convins ca Radu nu ma minte. I-am raspuns, dindu-i scrisorile matusii noastre, Violeta, maritata cu un profesor arab, pe care il chema Abdu. De cite ori Violeta pleca in strainatate, ii dadeam scrisorile , ca sa le puna la posta din Germania sau din Franta, sa nu ni le citeasca Securitatea. Ii scriam ca stam pe la cozi, ca treaba s-a nasolit prin Romania. Vorba tatei, Dumnezeu sa-l odihneasca, care prin ‘86-’88, zicea: “Ba, astia ai lui Nastase au plecat la tzanc. Daca mai ramineau, acu’ mureau de foame”. Dupa evenimentele din decembrie 1989, Radu mi-a promis ca ma chiama la Mondialul din America, din ‘94. Stia cit de mult iubesc fotbalul. Apoi, brusc, nu mi-a mai scris. Am auzit ca a fost prin tara, dar nu l-am vazut. Nu mai stiu nimic despre el. Uneori, imi e dor de bataile incasate de la el. Nu as vrea sa-i spun decit ca, dupa ce a plecat in America, am incercat sa-i continui politica. Cu tiganii a fost mai greu. I-am batut cit i-am batut, dar din ‘87 a trebuit sa plec. Mai intii in armata, apoi la facultate. Habar nu am cum a reactionat Radu cind, dupa ‘89, tiganii, aia la care batea ca la fasole, nu si-au mai spus tigani, ci rromi.