adi dobre’s blog

E ireal! Cea mai frumoasă iarnă!

E ireal! Merg pe stradă şi nu se aude absolut nimic. Nici măcar paşii mei. Zăpada nu scârţâie. Doar pe ger scârţâie. Totul pare încremenit. Oameni, maşini. Totul! Timpul zboară înapoi cu o viteză incredibilă. Mă cuprinde ameţeala. Mă uit la mine. Nu mai sunt adultul cu părul albit, nu de nea, ci de vremuri, sunt doar un copil. Nu sunt nici pe Dimitrie Pompeiu, nici pe  Şoseaua Iancului, nici în Pantelimon la Cipic, nici măcar pe B-dul Nicolae Grigorescu. Sunt pe Găgeni. Strada mea din Ploieşti,  acolo unde m-am născut şi am copilărit. Ninge! Ninge ca în poveşti. Ce surpriză! Nimeni nu se uită la Meteo. Pe cine interesează? Pe nimeni. Nici măcar pe agricultori sau pe drumari. E un ciclu care se repetă la nesfârşit, aşa că nimeni nu e luat pe nepregătite.
E ireal! Totul e acoperit de zăpadă. Toţi sunt fericiţi. Chiar şi cei care năduşesc dând de zor la lopată. E bucuria iernii. Nu ai cum să te superi pe acest anotimp. Înseamnă că nu mai ai nimic bun în tine. Înseamnă că totul se rezumă la altceva decât la dorul de viaţă.
Tata strigă la mine: “Hai să batem covoarele, să le tăvălim prin zăpadă! Într-o oră trebuie să terminăm. Apoi mergem la meci”. Campionatul nu se întrerupea pe vremuri pentru o biată ninsoare. Pe strada Găgeni din Ploieşti liniştea începe să fie spartă de copiii care s-au trezit, s-au îmbrăcat pe fugă, au mutat micul dejul la prânz şi şi-au scos din pivniţe ori de prin debarale săniile.
Radu Năstase îşi admiră opera: cu o seară înainte a lăsat robinetul pompei din curte deschis. În curte e un patinoar în toată regula! Azi jucăm hochei!
Ce frumos e iarna! Doamne, cât e de frumos.

Foamea ne alungă în casă. E cald. Caloriferele ard. Ne băgăm şosetele, izmenele, căciulile şi mănuşile printre elemenţii caloriferului. Mama bombăne în timp ce ne pregăteşte mâncarea. Ne-am udat până şi chiloţii. Probabil d’aia  e supărată. Zâmbeşte! Înseamnă că i-a trecut. Cine poate fi supărat pe iarnă? Doar un nebun.
Un claxon mă trezeşte din visare! Sunt în Pantelimon, vizavi de Biserica Capra, în anul de graţie 2012. E 13 februarie! Pentru cine o fi cu ghinion? Pentru mine în niciun caz. Tocmai ce am plecat de la Cipic. Maşina lui ştrangulează o bandă din drum. La ce haos e în Bucureşti… E ireal! Doamne ce frumos e! Zâmbesc, aşa cum n-am mai făcut-o de mult în ultima vreme. Merg prin ninsoare şi râd. Zăpada nu scârţâie! Nu e ger! Totul e acoperit de nea. E incredibil de frumos. Fetele nu merg mâine la şcoală. Eu sunt liber. A dracului conicidenţă! Mâine, când se vor trezi, am să le povestesc despre iernile de altădată. Iernile alea care m-au fermecat, care mi-au modelat starea sufletească atât de mult încât, cu timpul, am devenit un romantic incurabil. Ce fatalitate!

La cules

Am şi uitat cum e toamna la cules. M-am lăsat de sportul ăsta imediat după revoluţie. Nedispunând de vreo moşie, de vreo moştenire, n-am avut nici de unde culege, nici ce culege. Plus că mi-a ieşit pe nas câte campanii de toamnă am dus cap-coadă pe vremea împuşcatului.

Mai bine aşa. “Hai, nu mergi cu noi la cules”, îmi zice câte un prieten. “Ce să facem, tati? Uite venim de la Văleni, am cules prunele de pe terenul ăla lăsat de  soacră-mea”, îmi spune altul. Alteori primesc invitaţii. “Mergi cu noi la cules? Mergem la Vadu Părului, la Silviu. Hai, mă, că facem caterincă”. Nici măcar asta nu mă mai tentează. Auzi, caterincă! La cules…

Până să încep liceul la Valea Călugărească, habar nu aveam ce înseamnă campanie de toamnă. Până atunci, în 1981, credeam că totul se rezumă la a face piaţa sau la a da o mână de ajutor în grădină bunicii de la Boldeşti, ori lui nea Tomel, fratele tatei, la Pantazi.

Am debutat în clasa a IX-a la Valea Călugărească. La Liceul Agroindustrial. Mi-a plăcut mie agricultura. Toţi ţăranii fugeau la oraş, iar eu, ca să fac opinie separată, m-am dus la ţară. Primele două luni nici n-am văzut cartea. Doar găleţi, cuţite, râuri nesfârşite de rânduri de viţă de vie, remorci lăsate la celălalt capăt al pământului, o tovarăşă dirigintă care nu ne lăsa să scăpăm nici măcar o boabă neculeasă, colegi care aveau calităţile unei maşini de recoltat, degete tăiate, lacrimi de orăşean incapabil să se adapteze ritmului, umilinţe.

Şi pe unde n-am fost în acea nenorocită de toamnă. Pe toate dealurile din Valea Călugărească, unde descopeream câte un conac boieresc, devenit între timp sediu de fermă, ori dormitoare pentru sezonieri. Clădiri altădată superbe, care îşi mai păstrau din măreţie în ciuda unui avansat grad de degradare.

“Ăsta a fost conacul boierului cutărică. Ăsta a fost al lui cutare”, ne spuneau ţăranii bătrâni, care îi apucaseră pe “exploatatori”. Şi ce frumos vorbeau despre ei. Şi, uite aşa, mai învăţam ceva istorie. Aşa cum unii învaţă citind aceste rânduri (Scuzaţi! Mi-au murit lăudătorii). Iar acei ţărani erau printre cei mai harnici şi cei mai cu inimă, chiar dacă doar îşi schimbaseră stăpânul.

În fiecare dimneaţă, mergeam cu clasa la magazia de la grajduri, să luăm găleţi. Cuţitele nu ajungeau la toţi copiii, aşa că eram obligaţi să aducem ustensile de tăiat de acasă. Şi plecam. Ne luam rândul în primire, un elev pe o parte, altul pe cealaltă. Dădeam bine, să ţinem cât de cât ritmul. Nu reuşeam niciodată. Chestie de antrenament. Era unul, Badea Mihai, lucrează acum, dacă nu mă înşel, la Valea Călugărească, la Institut, aşa cum spuneam mai devreme, adevărată maşină de recoltat. Se mişca băieţelul ăla incredibil.

Cei mari, din clasele a XI-a şi a XII-a, fruntaşi la învăţătură şi la muncă, pontau. Făceau căsuţe, pătrăţele, pe care le închideau cu o diagonală. “Gata, 5 bucăţi! Haideţi că se poate!”, strigau către noi. Trecuseră şi ei prin acelaşi nenorociri. Din milă sau din simpatie, ne mai treceau câte o găleată-două. Nu mai ştiu cât era norma, dar nu am făcut-o niciodată. Badea al meu, însă, era dat exemplu mereu. Şi, vă jur, nu i-a ajutat la nimic.

Avem o pauză de prânz, în care mâncam pachetul adus de acasă. Singura bucurie la cules era aceea că mâncai struguri pe săturate. Şi mai luai un ciorchine acasă. Nu mai mult, că te controlau la plecare. Te deranjai de cele mai multe ori la stomac, dar parcă nu mai conta. Şi must, Doamne ce bun era. Se urcau cei mari în remorcă, de fapt benă se numea, şi călcau pe struguri, apoi băgam remorca cu una dintre roţi într-o groapă, pentru a se aduna mustul într-unul din colţuri. Şi aşa beam must!

Cât de mult mi-a plăcut mie agricultura, n-am să plâng şi nici n-am să regret vreodată că n-am unde să mă duc toamna la cules. Dacă vreau un vin bun, mă duc la Supermarket. Întotdeauna mi-a plăcut vinul de MAT, cum se zicea la cel de Combinat. Sau mă duc la Cipic şi la Dragoş şi beau un whisky. E mai bine aşa.

La film!

Am fugit la Mall ca să văd “Robin Hood”, cu Russell Crowe şi Cate Blanchett. Recunosc, nu mai fusesem de mult, astfel încât, printre obişnuiţii multiplexului păream un ţărănuş, venit la oraş duminică seară. Mi-am luat o apă şi, îndrumat, am ajuns în sală. Nu prea agreez floricelele la film, mai ales la comun, la cinema, aşa că mi-am pus pofta în cui. Şi, oricum, încerc să nu mai mănânc chestii care mi-ar dăuna ambiţiei de a mai scădea în greutate. Oricum, m-am săturat doar de la mirosul celor consumate de vecinii din sală. Iar la final, am văzut cum stăm cu civilizaţia. Nicio deosebire între stadion şi o sală ultramodernă de cinema. Poate doar că pe stadion se mănâncă seminţe, iar aici, la cinema, floricele. Mitocanii sunt peste tot, din păcate.

Nu asta vroiam să spun. În aşteptarea filmului, îmi aminteam despre cum era cinematograful în copilăria şi în adolescenţa mea. Doamne, cât de mult s-a schimbat totul.

Primul meu cinematograf a fost clubul de la TCM, din curtea blocului de pe Găgeni 88. Acolo, muncitorii care umpleau cele 5 sau 6 dormitoare uriaşe, parcă atâtea erau, beneficiau şi de un club. Acolo puteau să împrumute o carte de la o micuţă bibliotecă, să joace tenis de masă, să cânte ori să vizioneze filme. Ţin minte că de două ori pe săptămână, la club, venea câte un film. Biletul era 1 leu şi 50 de bani. La unul obişnuit. La cele în două serii, biletul costa, evident, 3 lei. Ştiu că mulţi vor zâmbi, dar chiar era o sumă. Pentru noi, cei mici, fără nici un fel de venit, 1 leu şi 50 reprezenta o mică avere. Îmi luam un scaun şi cotrobăiam pe frigider, acolo unde de obicei stăteau banii casei. Căutam mărunt, monede de 5, 10, 25 de bani. Era greu să aduni 1 leu 50.

Filmele veneau pe role, iar de cele mai multe ori erau rupte. Când îţi era lumea mai dragă, filmul se întrerupea. Băieţii fluierau şi strigau: “Filmu’, băăăăăă!”. N-am să uit cât de ciudat se vedea fumul de ţigară în lumina proiectorului! Eram fascinat. Erau filme bune. Asta cam până în anii ’80, când, din cauza economiei de orice fel, filmele fuseseră scoase din meniul clubului… John Wayne, cred că cel mai tare cow-boy care a existat vreodată, era unul dintre favoriţi. Erau şi multe filme româneşti. Acolo, la clubul TCM, de pe Găgeni 88 din Ploieşti, am învăţat să iubesc filmul. Era să uit, când nu făceam rost de bani, ne urcam pe fereastră, dar nu vedeam mare lucru.

Uşor, uşor, am început să mergem în oraş. Cu părinţii, cu băieţii mai mari, apoi singuri. Preferam “Cinemascopul”, căruia i se zice acum “Patria” parcă, din centru. Era cel mai tare. Înainte de film, în foaier, puteai mânca o prăjitură, puteai bea un suc. Bine înţeles că toată această desfătare a dispărut în anii ’80. Ca şi căldura din cinematografe. Odată, când am ieşit de la “Cinemascop”, am fost ţinuţi pe loc vreo oră. Se arunca în aer centrul vechi al Ploieştiului, Lipscaniul şi Piaţa 16 februarie, nişte clădiri superbe, pentru a le face loc celor două blocuri Unirea şi Mercur…

Megeam şi la “23 August”, nu mai ştiu cum îi zice acum, care avea şi o grădină de vară. Mai era “Victoria”, acolo am văzut “Oraşul fantomă”, cu Chuck Norris, undeva pe “Republicii”. A fost dărâmat, odată cu toate casele pentru a face loc bulevardului. Mai era “Progresul”, a fost dărâmat şi el. Ăsta era undeva în zona hotelului Prahova. Pe lângă tribunal, lângă şcoala sportivă era Cinema “Tineretului”. La ăsta mergeam rar. I se dusese vestea că era frecventat de ţigani. Ţigani care veneau în timpul filmului şi îi buzunăreau fără greţuri pe cei mici.

La un moment dat, la “Vest” s-a deschis cinemtograful “Modern”, care avea două săli de proiecţie. Era chiar tare!

Au fost perioade în care pe marile ecrane rulau filme bune. Apoi au dispărut. Costau bani. Îmi amintesc că, la un moment dat, la modă au fost filmele indiene. “Vagabondul”, “Articolul 420″ (cred că cifra asta era!), “Prietenii mei elefanţii”, “Vandana”. Pe “Vandana”, sincer, l-am văzut de 7 ori! Nu că mi-ar fi plăcut, ci pentru că de fiecare dată mergeam cu alţi copii. Ţiganii, mari amatori de filme indiene, ajunseseră să-şi boteze copiii cu nume din filme! Raj, de la celebrul Raj Kapoor, cel cu celebra melodie “Mera Joota Hai Japani”!!!

Întotdeauna, pe ultimele rânduri se aşezau perechile, care, de cum se stingea lumina doar pentru “jurnal”, se pupau fără încetare. Filmul era doar un pretext! Mai târziu, când am crescut, pupam şi noi la greu fetele pe ultimele rânduri. Ne mai plăcea ceva. Mergeam în gaşcă, băieţii de pe Găgeni 88, aproape toţi peste 1,80 metri, şi ne aşezam unul lângă celălalt. În spatele nostru nu mai vedea nimeni nimic.

Aşteptam câte o scenă în care apărea un picior, un decolteu, o mână pe un picior, şi recomandam filmul celorlalţi, care nu venisră cu noi. Filmele americane, care nu abundau în scene erotice atunci, dar oricum mai aveau câte ceva, erau uneori “tăiate”. Când se întrerupea filmul dintr-un asemenea motiv, sala înnebunea! Fluierături, huiduieli. Degeaba, scena era tăiată. Şi poate nu avea nimic necuviincios. Era tăiat preventiv!

Am venit de la Mall pe jos. 45 de minute, mersul meu. Tot drumul mi-am amintit de cinematografele copilăriei şi adolescenţei mele. Aveau acel aer romantic. Cineva mă certa că sunt nostalgic. Tocmai de aceea nu mai vreau să scriu, de exemplu despre politică, ori istorie, pentru că am constatat că sunt înţeles greşit. E adevărat, sunt un nostalgic, dar un nostalgic al copilăriei mele, al adolescenţei mele, al anilor de liceu şi de facultate, cu de toate, cu rele, cu bune. Şi, vă asigur, aş fi fost nostalgic şi dacă m-aş fi născut în Germania, Libia ori, nu ştiu, în Australia. Sunt anii mei. Ani în care, ştiu, celor tineri le e greu să creadă, eram privaţi de multe, de foarte multe. Ne lispeau multe.Chiar şi 1leu 50… Tocmai de aceea, ştiam să apreciem orice secundă de libertate, iar clipele de rebeliune erau gustate din plin.

Mere roşii

Chinuit de o durere la spate, m-am trezit pe la ora 3.00 şi n-a mai fost chip să închid un ochi. Am luat la butonat telecomanda. Am zăbovit vreo oră, cred, pe Discovery. Pe unul dintre multele Discovery. Apoi mi-am amintit că pregătisem încă de aseară un film, cumpărat acum câteva săptămâni de la un chioşc de ziare din Pipera, “Mere roşii”.

Am văzut “Mere roşii” prima oară acum vreo 25 de ani. La vremea respectivă mi-a plăcut foarte tare, dar nu mai reţineam minte exact acţiunea. Tocmai de aceea l-am revăzut cu interes. Un film absolut extraordinar. O lecţie de viaţă dată de regizorul Alexandru Tatos, despre care am citit că şi-a făcut debutul în cinematografie chiar cu acest film. Un film extrem de curajos, produs în 1976, într-o perioadă de oarecare relaxare a cenzurii comuniste. Un film despre curaj, demnitate, curăţenie sufletească, dar şi despre invidie şi mitocănie.

I-am revăzut cu plăcere pe Mircea Diaconu într-o interpretare extraordinară, pe Mitică Popescu (chiar dacă a jucat destul de puţin), pe Florin Zamfirescu, pe Carmen Galin, dar, mai ales, pe Angela Stoenescu. Frumoasa Angela Stoenescu, într-unul dintre puţinele sale roluri. De altfel, pe vremea aceea, o ştiam mai degrabă din postura de componentă a trioului “Expres”. “Expres” ăsta era format din trei fete (Carmen Mureşan, de îşi zice acum Carmen Hara, pe post de solistă) care s-au remarcat în anii ”70 şi ”80 prin faptul că interpretau în limba română orice piesă de succes din repertoriul internaţional.

Revenind la “Mere roşii”, vreau să spun doar un cuvânt: cumpăraţi-l. Sau, mă rog, descărcaţi-l. Şi uitaţi-vă la el. E mult mai bun şi mult mai curajos decât toate filmele postdecembriste care tratează subiecte asemănătoare.