Blogul meu. Gândurile mele
februarie 27, 2012 la 12:19 am | Postat in D'ale mele | 9 comentariiEtichete: blog, Gianna Nannini
Când am decis să deschid aces blog mi l-am închipuit exact aşa cum e el în acest moment. Un colţ apolitic de nebunia de zi cu zi în care să mă retrag şi să-mi las gândurile libere, aşa cum procedez atunci când mă duc cu fetele în parc. Să facă ce vor. Ele, gândurile. De gânduri vorbeam. Nu sunt şi ele copiii mei? Sunt! Uneori le-am cenzurat. Recunosc. Prea sunt proaste câteodată gândurile astea. Nu ştiu să mintă, nu ştiu să ţină un secret, nu ştiu multe. Sunt atât de sincere încât ar fi în stare să mă dea de gol în fiecare clipă. De exemplu, ar putea, chiar acum, să mă pârască vouă că o ascult pe Gianna Nannini. Cu “Bello E impossibile”, cu “Meravigliosa creatura”, de parcă ar mai conta. Uite că m-au şi dat de gol!
Ăsta e blogul meu. Nu prea are secrete. Noi, adică el şi cu mine, ne deschidem aşa, ca fraierii, să ne citească toţi cărora le stârnim un interes cât de mic. Ne place să fim citiţi. Unii zic că nu e bine, că astfel devii vulnerabil. Poate. Într-o viaţă atât de scurtă, pe cuvânt, parcă nici nu mai contează. Am încercat şi antonimul lui deschis. Nu mi-a plăcut. Nu e de mine. N-am rezistat mai mult de câteva zile. Mă întreb cum unii oameni pot fi atât de închişi în ei. Nu vorbesc, nu se exteriorizează, iar atunci când o fac, o fac, aşa, ca o furtună iscată din senin. Mai mult tună şi fulgeră.
De ce unii dintre noi sunt atât de buni prieteni cu supărarea? Îmi pun întrebarea asta aproape în fiecare zi. De ce nu comunică. Pentru că până la urmă esenţa relaţiilor interumane se limitează doar la atât, la comunicare. Vedeţi cât e de simplu? Dar ne place să ne complicăm existenţa. De cele mai multe inutil, doar aşa ca să ne satisfacem un capriciu. Orgolioşi mai suntem. Cum să lăsăm de la noi? Cum să cedăm? Nu! Să cedeze el mai întâi! Păi poate el nici nu ştie că trebuie să cedeze şi ce să cedeze. Pentru că tu ai rămas repetent la dialog. La materia aia simplă de care vorbeam mai devreme.
De câte ori nu am vrut să închid blogul ăsta… Am vrut să o fac doar pentru a le arăta unora că pot fi şi eu altfel. Că mă pot gândi şi eu numai la mine. Credeţi că am putut? Păi nu mă citiţi chiar acum?!
Şi promit, în primul rând mie îmi promit, că nu voi renunţa la a-mi deschide sufletul, nu voi renunţa nici la blog şi nici la felul meu de a fi. Aşa, ca să moară unii de ciudă! Sau poate vor deveni mai buni.
Am demisionat de la APS
februarie 26, 2012 la 11:04 pm | Postat in Jurnalistice | 2 comentariiEtichete: APS, Asociaţia Presei Sportive, Dobre, Nicu
“Îţi dai seama, în anul 2000, când, vorba cântecului, nu vom mai fi copii, o să am 33 de ani! Mamă, ce tare! 33 de ani! Iar tu 32! O să fim însuraţi, o să avem copii. O să fie frumos? Cine ştie?”, îi spuneam lui Bebe, un vechi prieten din copilărie, nici nu mai ştiu când. Cred că aveam vreo 10-12 ani. Poate mai mult, naiba mai ştie. “Dar dacă o să vină sfârşitul lumii, aşa cum se aude?”, venea răspunsul lui. Eeee, aici mă blocam. Nu prea credeam în chestia aia cu sfârşitul lumii, dar nici indiferent nu rămâneam când o auzeam.
Am trăit într-o lume a respectului. Poate prea mult respect, un respect dus uneori la graniţa umilinţei. Dar o umilinţă frumoasă, izvorâtă din dragoste, din frumos. Tata, de exemplu, a fost mereu domnul Dobre. Aşa îi zicea lumea. Îi mai spuneau unii şi nea Nicu, însă doar dintre apropiaţi. Tata şi-a câştigat respectul prin felul lui de a fi, prin rezultatele muncii lui, prin prestanţa sa. Uneori poate părea dur sau poate chiar aşa era. Eu nu l-am moştenit cu chestia asta. Poate era mai bine să mă fi născut şi eu cu ea. N-am fost niciodată un dur. De câte ori nu mi-au mâncat câinii mămăliga din mână? Altă dată am fugit, încercând prin felul ăsta să scap dintr-o situaţie neplăcută. Altădată am minţit. Da, am minţit. Dar cine nu a minţit? Dacă e să-mi reproşez ceva e faptul că nu am ştiut vreodată să refuz pe cineva. Şi mai e ceva. Că n-am spus de multe ori oamenilor în faţă ce cred cu adevărat despre ei. Am încercat să fiu diplomat, dacă asta e cumva vreun soi de diplomaţie.
Anul 2000 a trecut. Am ajuns, iată, în anul de graţie 2012. La vârsta mea, îmi place uneori să mă raportez la asta, tata avea un băiat la liceu, iar un altul se pregătea să devină liceean. Şi mai avea o fetiţă, de şase ani. Şi era domnul Dobre.
Dacă Papu, aşa cum îi spuneam eu, ar fi prins vremurile astea, ar fi fost Nicu sau Niculaie sau Nae, în niciun caz domnul Dobre, şi ar fi primit mail-uri de la colegi sau şefi în care ar fi fost făcut “ignorant” şi i s-ar fi vorbit pe un ton necuviincios, asta ca să nu zic nesimţit. Sunt convins însă că Nicu, adică domnul Dobre, ar fi reacţionat mai agresiv decât mine. Dar pentru că tata s-a dus de mult şi nu a prins vremurile în care un coleg de doar 20 de ani te dă în aia lui de 5-6 ori pe zi avertizându-te însă că o face din respect şi din dragoste, iar şeful are drept de viaţă şi de moarte asupra angajatului, nu îl mai bag în ecuaţie.
D’ia mi-am dat demisia de la APS.
PS: Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă APS, le spun pe scurt. APS înseamnă Asociaţia Presei Sportive. E o asociaţie care pe vremuri apăra drepturile jurnaliştilor sportivi. Îi reprezenta. Acum nu mai reprezintă, din păcate, pe nimeni. Sau aproape pe nimeni.
DN 1, drumul nesimţirii…
februarie 19, 2012 la 9:04 pm | Postat in D'ale mele | 4 comentariiAm fost iarăşi la Moeciu. Evadările astea sunt ca un balsam, chit că te întorci mai obosit decât ai plecat! Fără telefon, fără net, fără griji… Iar aerul! Vorba lui Toma Caragiu! Parcă nu inhalezi aer, ci algocalmin, carbaxin!
Fetele şi-au făcut de cap. Ca de obicei! “Tati, cât e ceasul? Unu jumate noaptea? Ce tare! Adică aproape două? Niciodată n-am stat până la ora asta. E super!”, mi-a zis Alexandra în timp ce o duceam la culcare, în cameră. Larisa, mult mai cerebrală, plecase la 12 noaptea, cu mustrări de conştiinţă! Bine că nu citeşte doamna Anişoara blogul, că altfel iar aş fi avut scandal.
După două zile şi două nopţi, a trebuit să ne întoarcem în Bucureştiul mult neiubit. Pe acelaşi etern DN1, cu interminabilele şi inepuizabilele lui probleme.
Pe vremuri, mă lăudam cu DN1 peste tot. Cum naiba să nu te lauzi, când DN1, adică drumul numărul 1 din România, îţi traversează judeţul de la un capăt la altul?
Am spus mereu că DN1 ar fi trebuit să fie primul din România transformat în autostradă după 1989. Bucureşti-Ploieşti-Braşov şi mai departe reprezintă cel mai important drum din România.
N-a făcut însă nimeni nimic. Prin anii 90, a fost reabilitat segmentul Comarnic – Sinaia. Doamne, ce haos a fost! Apoi, s-a lărgit drumul dintre Ploieşti şi Comarnic. Atât!
Astăzi, când m-am întors de la Moeciu, pe DN 1 s-a circulat binişor până în Sinaia. La un moment dat, în Buşteni, acolo unde se ştrangulează în principal circulaţia pe drumul spre munte, era liber. L-am sunat pe Cătălin Cârnu, care era în spatele meu la câteva minute. “Tati, incredibil se circulă!”. De la Sinaia, însă, nebunie. La ieşirea din oraș drumul se îngustează, apoi e podul din dreptul hotelului Mara, care, stricat fiind, îngreunează circulaţia.
Începând cu Azuga, am căutat o toaletă pe DN1. N-am găsit până la Bucureşti! Pe dreapta, cum cobori, n-ai nici măcar o benzinărie până la Comarnic. Acolo, coadă! 10 persoane. O iei din loc. Până la Ciolpani, pe dreapta, nu ai nimic. La Ciolpani, ca şi la Baloteşti ori Otopeni toaletele nu funcţionează. Cel puţin oficial. Abia la Mol, la Otopeni (tot ungurii!), poţi să faci un pipi!
Ăsta e DN1. Un drum al nesimţirii. Al nesimţirii autorităţilor, al celor care scriu pe uşile toaletelor “DEFECT”, ca să nu le folosească cineva, al şoferilor agresivi, al meltenilor care aruncă ambalajele şi resturile de mâncare pe fereastra automobilului… Acesta e DN1.
Falimentul Adevărului
februarie 19, 2012 la 8:45 pm | Postat in Jurnalistice | Scrie un comentariuEtichete: Evenimentul zilei, Adevărul, Partidul Comunist Român
Nişte băieţi forţoşi au intrat acum vreo patru zile în redacţia ziarului Adevărul şi au “umflat” una dintre imprimantele din redacţie. N-a protestat nimeni. Sau aproape nimeni. S-a găsit totuşi unul care să-i întrebe pe băieţi de sănătate. “Nene, vezi-ţi de treabă”, a venit, prompt, răspunsul. Pentru nişte oameni care în ultimele luni şi-au primit salariul la… la mişto, episodul n-a părut unul de SF, ci unul previzibil până la urmă.
Cică, miercuri, la Adevărul se stinge lumina. La propriu! Adică vin băieţii, tot ăia de au săltat imprimanta, şi întrerup curentul.
După părerea mea, de gazetar bătrân, falimentul Adevărului e cel mai spectaculos din istoria postdecembristă a presei româneşti. Mărturisesc că, la un moment dat, am fost un pic invidios pe cei care lucrau la mogul. Însă, am fost sigur în permanenţă că, mai devreme sau mai târziu, Adevărul se va duce în cap. Chiar şi atunci când la noi se dădea afară la greu, salariile erau înjumătăţite, iar multe vârfuri fugeau la Adevărul. Am eu, aşa, un fler al meu. Şi, jur, n-a dat greş niciodată. Flerul! Cu sute de şefi, cu salarii jignitor de mari, cu proiecte faraonice, care nu avean nici cea mai mică acoperire, nici măcar una teoretică, era clar, pentru cei care se pricep la fenomen, că Adevărul va eşua în cele din urmă. Nu uit nici ştirile răutăcioase la adresa Evenimentului zilei. Cum se întâmpla ceva în redacţia Evz, pac la Adevărul, acolo unde chiar foştii noştri colegi ne luau la mişto. Nu mai contează.
Într-un fel mă bucur că Adevărul s-a dus dracului. Cine e Adevărul până la urmă? E Scânteia, fraţilor! Pentru cei care au uitat poate, Adevărul e de fapt Scânteia. Cine a fost Scânteia? Ziarul Partidului Comunist Român!
Steaua – Twente 0-1. La ce v-aţi fi aşteptat?
februarie 17, 2012 la 1:02 am | Postat in Jurnalistice | 2 comentariiEtichete: Steaua, Twente
Steaua – Twente 0-1. Previzibil. La fel de previzibil, ambele ziare de sport din România îi dau cuvântul retardatului aflat în fruntea celui mai galonat club din istoria fotbalului românesc să-şi dea primul cu părerea. Ălora de le pasă de sport, poate prea mult, au chiar un interviu. Probabil conspect de la televiziuni. E jalnic…
N-am văzut meciul Steaua – Twente. La aceeaşi oră cu meciul de pe “Naţional Arena” am fost la Dolce. Udinese – PAOK. A fost 0-0 în Italia. Măcar la Bucureşti lumea a văzut un gol. Şi ce gol!
Înainte de meci, am dat o fugă la Dragoş, care stă chiar lângă “23 August”, la 100 de metri. Nu e prima oară când mă duc la el atunci când e meci pe cel mai mare stadion al ţării. Am eu traseul meu! Sălăjan, Delfinului, Electroaparataj, Vatra Luminoasă, prima la stânga şi, imediat, sunt în faţa stadionului! Fumul de la grătarul încins de Dragoş şi Cipic ajunsese, cred, la vestiarele stadionului “Naţional”! Am băgat doi mici, o aripioară, toate garnisite cu miştourile ieftine ale celor doi, după care am tăiat-o spre Pipera.
N-am avut un supermeci, dar cred că a ieşit bine. Ştiu, vorba lui Cipic, sunt prea stresat. Îmi fac prea multe griji. Aşa sunt eu, vreau ca toate să iasă bine. Nu reuşesc, din păcate, mereu ceea ce îmi propun. Asta e… Dar măcar încerc.
Sunt acasă. De mai bine de două ore, maşina mea de spălat se chinuie să încheie un program de 30 de minute. Nu ştiu ce mă-sa are. Aşa m-am săturat de ea. Am zis că nu deschid niciun ziar. Am zis că doar voi scrie ceva pe blog. Simţeam nevoia să scriu ceva la supărare. Ceva despre oamenii care m-au uitat. Care nu mi-au mai dat un telefon, un mesaj, de săptămâni, de luni, deşi, culmea, ştiu că nu străbat cel mai neted traseu al existenţei mele şi că, sincer, fără a cerşi, chiar am nevoie de un sfat, de un salut, de o înjurătură, de un mişto, de orice. Uneori e nevoie să treci prin momente grele, ca să vezi exact cine îţi e aproape. Şi doar atunci constaţi cu tristeţe pe cât de puţini îi doare-n fund de tine…
Până la urmă am ajuns să scriu despre un meci pe care nu l-am văzut. Nu sunt însă singurul. Nici pupicuriştii lui gigi becali nu l-au văzut. Au fost mult prea preocupaţi de soarta ciobanului.
Credeţi-mă pe cuvând şi nu mai accesaţi cele două site-uri, ca să nu le mai faceţi trafic: e jalnic. Pe gsp.ro, interviu cu ciobanul. Despre meci… NU SE POATE… Nici-un jucător, nici-un antrenor, nici-un fost jucător, nici-un fost antrenor, nici-un… Vai mama noastră…
Şi din nou la Dolce!
februarie 15, 2012 la 11:38 pm | Postat in Jurnalistice | Scrie un comentariuEtichete: Dolce sport, Emil Grădinescu, PAOK Salonik, Udinese
Emil Grădinescu m-a sunat zilele trecute. M-a întrebat dacă pot să comentez un meci la Dolce joi seară, de la 22.05, la aceeaşi oră cu Steaua – Twente. N-am putut să-l tratez cu refuz, aşa că, astă seară, de la ora 22.05, la Dolce Sport, bag un Udinese – PAOK Salonic.
Am să îmi iau şapca cu PAOK, cumpărată acum trei ani din Grecia. Dar n-am să ţin cu PAOK-ul lui Boloni şi Costin Lazăr şi nici cu Udinese, echipa lui Torje, ci cu Twente!
Vă pup!
Din nou la Moeciu
februarie 15, 2012 la 11:13 pm | Postat in D'ale mele | Un comentariuEtichete: Adi Dobre, Cipic, Moeciu
Aştept ca un copil să treacă ziua de mâine. De fapt de astăzi. E trecut de mult de ora 12.00 noaptea. Plecăm din nou la Moeciu. Pe lângă obişnuita gaşcă, de această dată l-am corupt şi pe comodul Cipic! Vine până şi Mariana! Mai vin Dragoş, Sorina, nevasta lui, a cărei aniversare e chiar sâmbătă, dacă nu greşesc. Aşadar avem şi un sărbătorit.
În rest suntem aceiaşi: Cârnu, Tomescu, Akebono, am auzit că vine şi Batonul. Păcat că s-au îndepărtat Mugurel şi Mariana. În sfârşit, nu vreau să-mi închipui cât de frumos poate fi la Moeciu zilele astea!
A devenit un obicei, nu foarte scump, de a evada din Bucureştiul stresant. Bine, nici Moeciu nu mai e cea a fost. Unde mergem noi, însă, chiar la capătul localităţii, e un pic altfel. Sau poate doar mi se pare, datorită anturajului. Mă bucur pentru fete, pentru că iarăşi se vor juca afară de dimineaţă până seară, fără să le bată careva la cap. Cineva mă întreba zilele trecute cum de mă descurc singur atunci când plec împreună cu fetele. Că, vorba aia, nu merg la bunici, la rude. I-am răspuns că nu am probleme. Fetele lui tata aveau trei ani şi jumătate când am plecat cu ele în Bulgaria. Doar noi trei. Era să uit, erau şi Christian şi Anne, dar ei erau cu ale lor. N-am avut niciodată probleme cu ele. Mă încurcam, adică nu ştiam ce să le spun exact, doar atunci când mă întrebau de ce nu merge cu noi şi mama lor, adică doamna Anişoara. Niciodată nu am găsit un răspuns.
La mulţi ani, Tommy Dobre!
februarie 13, 2012 la 10:46 pm | Postat in D'ale mele | Un comentariuEtichete: Tommy Dobre
La cererea publiculu, voi posta o fotografie recentă cu Tommy. Tommy Dobre! Proaspăt castrat… Bietul de el. Şi acum, e trecut bine de miezul nopţii, e 1 fără 20, iar Tommy e lângă mine. Îi place, probabil, să audă tastatura laptopului şi zgomotul maşinii de spălat.
Îl scarpin pe bărbie. Îi place al dracului de mult! Nu mai face aşa urât. De când l-am castrat, s-a liniştit. Îmi pare rău pentru el, dar n-am avut ce face. Mai miaună uneori, se mai tăvălăşte, de ai impresia că i-au mutat ăia, la veterinar, ouşoarele la cap!
Nu se lasă mângâiat de oricine şi oricând, nici măcar de fete, pe care le iubeşte enorm. În schimb, dacă, l-ai prins, stă ca tăntălăul, suportând laolaltă mângâieri, palme la fund, smotoceli!
De viţă nobilă, Tommy uluieşte prin comportament. Are o educaţie aleasă. Nu a stricat nimic de când a venit aici în casă, adică acum 10 luni şi două săptămâni.
Astăzi, 14 aprilie, Tommy Dobre împlineşte 1 an! La mulţi ani, Tommy Dobre!
Mitiţa
februarie 13, 2012 la 10:25 pm | Postat in Viata | Un comentariu
Mitiţa e fata lui nea Tomel, fratele tatei. Nea Tomel, Dumnezeu să-l odihnească, a avut o soră geamănă. Mitiţa, ca şi mine, ca şi soră-mea Lea, are gemeni. Doi băieţi. Mari deja! Aproape de 20 de ani. Mitiţa locuieşte undeva înspre Videle, la Angheleşti. Mitiţa, sau Cristina, cum îi zic cei care n-au copilărit cu ea, locuieşte alături de Cristi, soţul ei, un fost prieten din adolesecenţă, pe care l-a regăsit după mai bine de două decenii! Ce destin! Oamenii ăştia se pupă toată ziua! Dimineaţă, atunci când Cristi pleacă la Bucureşti la muncă, se pupă. Seara, când se revăd, se pupă!
Cristina a apărut în câteva reviste. “Femeia cu meserie de bărbat”, aşa scria despre ea. A lucrat aproape 20 de ani la CFR. A plecat în momentul în care şi-a dat seama că munca ei nu mai e apreciată.
Mitiţa şi Cristi locuiesc chiar lângă linia de tren Bucureşti – Craiova, într-o clădire construită de nemţi în timpul celui de-al doilea război mondial. Vara, la Angheleşti, e paradis. Iarna, infern. Oamenii însă sunt pregătiţi. Azi, am sunat-o. Chiar m-am întâlnit cu Cristi şi i-am trimis, printre altele, salutări. Îmi spunea că îi vine să spargă televizorul când vede ştirile despre sinistraţii din Moldova. La Angheleşti, vântul bate iarna ca în sudul Moldovei. Zăpada acoperă cele trei case din halta Angheleşţi aşa cum vedeţi la TV, de zece mii de ori pe zi, că se întâmplă în Vrancea şi Buzău.
“Adi, nu bag nimic în gură până nu dau de mâncare la animale”, îmi zice Mitiţa, care vorbeşte la telefon în reprize. Munca de Sisif la deszăpezire nu i-a afectat moralul. E a şasea sau a şaptea iarnă la Angheleşti. Când rămân fără curent, pornesc motoraşul din pivniţă! Oameni prevăzători. “Şapte căruţe de lemne am cumpărat astă-toamnă”, îmi spune ea. Şi nu îi dau banii afară din casă. Cămara e plină cu provizii. Oameni gospodari.
La TV, unul, din sudul Moldovei, mărturiseşte că de 8 zile n-a ieşit din casă să dea mâncare la animale. A trebuit să vină proteveul ca să iasă!
E ireal! Cea mai frumoasă iarnă!
februarie 13, 2012 la 10:03 pm | Postat in Amintiri din copilarie | 2 comentariiE ireal! Merg pe stradă şi nu se aude absolut nimic. Nici măcar paşii mei. Zăpada nu scârţâie. Doar pe ger scârţâie. Totul pare încremenit. Oameni, maşini. Totul! Timpul zboară înapoi cu o viteză incredibilă. Mă cuprinde ameţeala. Mă uit la mine. Nu mai sunt adultul cu părul albit, nu de nea, ci de vremuri, sunt doar un copil. Nu sunt nici pe Dimitrie Pompeiu, nici pe Şoseaua Iancului, nici în Pantelimon la Cipic, nici măcar pe B-dul Nicolae Grigorescu. Sunt pe Găgeni. Strada mea din Ploieşti, acolo unde m-am născut şi am copilărit. Ninge! Ninge ca în poveşti. Ce surpriză! Nimeni nu se uită la Meteo. Pe cine interesează? Pe nimeni. Nici măcar pe agricultori sau pe drumari. E un ciclu care se repetă la nesfârşit, aşa că nimeni nu e luat pe nepregătite.
E ireal! Totul e acoperit de zăpadă. Toţi sunt fericiţi. Chiar şi cei care năduşesc dând de zor la lopată. E bucuria iernii. Nu ai cum să te superi pe acest anotimp. Înseamnă că nu mai ai nimic bun în tine. Înseamnă că totul se rezumă la altceva decât la dorul de viaţă.
Tata strigă la mine: “Hai să batem covoarele, să le tăvălim prin zăpadă! Într-o oră trebuie să terminăm. Apoi mergem la meci”. Campionatul nu se întrerupea pe vremuri pentru o biată ninsoare. Pe strada Găgeni din Ploieşti liniştea începe să fie spartă de copiii care s-au trezit, s-au îmbrăcat pe fugă, au mutat micul dejul la prânz şi şi-au scos din pivniţe ori de prin debarale săniile.
Radu Năstase îşi admiră opera: cu o seară înainte a lăsat robinetul pompei din curte deschis. În curte e un patinoar în toată regula! Azi jucăm hochei!
Ce frumos e iarna! Doamne, cât e de frumos.
Foamea ne alungă în casă. E cald. Caloriferele ard. Ne băgăm şosetele, izmenele, căciulile şi mănuşile printre elemenţii caloriferului. Mama bombăne în timp ce ne pregăteşte mâncarea. Ne-am udat până şi chiloţii. Probabil d’aia e supărată. Zâmbeşte! Înseamnă că i-a trecut. Cine poate fi supărat pe iarnă? Doar un nebun.
Un claxon mă trezeşte din visare! Sunt în Pantelimon, vizavi de Biserica Capra, în anul de graţie 2012. E 13 februarie! Pentru cine o fi cu ghinion? Pentru mine în niciun caz. Tocmai ce am plecat de la Cipic. Maşina lui ştrangulează o bandă din drum. La ce haos e în Bucureşti… E ireal! Doamne ce frumos e! Zâmbesc, aşa cum n-am mai făcut-o de mult în ultima vreme. Merg prin ninsoare şi râd. Zăpada nu scârţâie! Nu e ger! Totul e acoperit de nea. E incredibil de frumos. Fetele nu merg mâine la şcoală. Eu sunt liber. A dracului conicidenţă! Mâine, când se vor trezi, am să le povestesc despre iernile de altădată. Iernile alea care m-au fermecat, care mi-au modelat starea sufletească atât de mult încât, cu timpul, am devenit un romantic incurabil. Ce fatalitate!
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Intrări şi comentarii feeds.
