adi dobre’s blog

Săptămâna mare

Nici boicotarea buletinelor de ştiri nu e bună. Din când în când e bine să te mai uiţi, chiar dacă nu mai ai încredere nici măcar în Romica Jurca. Altfel rişti să pleci îmbrăcat subţire deşi până şi Busu a răguşit atenţionându-ne că va fi rece, dar cine îl mai ascultă. De asemenea te trezeşti în mijlocul vreunei demonstraţii autorizată de zile bune. Sau, mai rău, te uiţi ca nărodul la ceas şi nu înţelegi ce se întâmplă. Te prinzi abia după mai mult timp că ora s-a dat înainte!

Am intrat în săptămâna mare. Săptămâna patimilor. Toată lumea se pregăteşte de Paşte, deşi un procent tot mai mare din populaţia României nu mai dă doi bani pe sărbătoarea în sine. Dă pe cele 2-3 zile libere, în care românul se înscrie voluntar la concursul de halit la foc automat. Românul nu mai e de mult credincios. Se bate însă cu pumnul în piept când aduce vorba de credinţă, de Dumnezeu, de sfinţi, dar tot cu “să moara mama” se jură la nevoie. Goale tot timpul anului, bisericile devin neîncăpătoare în noaptea de Înviere, ca şi de Crăciun ori în alte zile cu cruce roşie în calendarul ortodox.

“Ştii, eu postesc! Da, da, postesc”, îi auzi pe credincioşii de ocazie lăudându-se cu ceva ce ar fi trebuit să rămână doar în inima şi în mintea lor, bine înţeles dacă omul posedă aşa ceva. Şi, deşi postesc, îşi sapă colegii, îşi bârfesc vecinii, înjură, fură, ţin duşmănie. În această perioadă a anului, bisericile sunt pline de “credincioşi”, care îşi aduc, în sfârşit, aminte de Dumnezeu.

Nu ştiu dacă am ţinut post vreodată. Şi mă refer aici la regimul alimentar din perioadele de post. Încerc în schimb să fiu altfel decât de obicei. Mai bun, mai cinstit, mai corect, mai altruist. Încerc să mă împac cu cei cu care nu mi-am mai vorbit de ceva vreme din diverse motive, îmi plătesc datoriile, le cer iertare celor cărora le-am greşit. Cam asta fac în post. Nu mă bat cu pumnul în piept, Doamne fereşte.

Am zis că nu scriu, dar nu mă pot abţine. Săptămâna patimilor a început pentru “întâiul credincios al ţării”, Gigi Becali, cu o apariţie alături de soţie pe prima pagină a ziarului Libertatea, şi cu o conferinţă de presă organizată, aşa cum e normal, la “palat”. Gigi şi-a dat azi doctoratul în prostie. Cred că e al cincilea doctorat pe care şi-l ia cu brio. Voi fi scurt, scurt de tot. Gigi a explodat când a citit azi dimineaţă pe prima pagină a ziarului amintit că i-a cerut voie unui preot din Buzău, unul dintre mulţii duhovnici ai analfabetului, să păcătuiască cu soţia sa în Vinerea Mare. Asta era anul trecut, în ziua în care Gigi fusese scos de Băsescu din puşcărie după câteva săptămâni de circ ieftin. Preotul cu pricina n-a avut altceva mai bun de făcut decât să-l dea în gât pe Gigi, povestind episodul unui ziarist! În prostia lui, Gigi nu s-a supărat pe preotul indiscret, care probabil a scăpat porumbelul din reflex profesional dobândit înainte de ’89 când feţele bisericeşti îşi turnau enoriaşii la Securitate, ci pe titlu. “Auzi, am făcut sex cu soţia”, a zis Gigi. “Eu nu fac sex cu soţia, eu mă împreunez cu ea, fac dragoste”. INCREDIBIL!

PS: Săptămâna patimilor a debutat şi cu o dispariţie, cea a lui Bebe Iovănsescu, fostul mare fotbalist al Argeşului. La doar 56 de ani. Mă bucur că l-am cunoscut personal. Dumnezeu să-l odihnească…

La mulţi ani, Floricelelor!

Au mai rămas 5 minute până la miezul nopţii. Vin Floriile peste noi! Au venit deja. Colegul şi prietenul Sorin Breazu, originar din Turnu Măgurele, m-a ţinut de vorbă pe mess. Atât cât să se facă 12 noaptea! Aşadar, LA MULŢI ANI, FLORICELELOR!

Şi cele cu nume de floare şi cele fără. Că până la urmă toate sunteţi flori. Diferite flori. Ştiţi, şi florile sunt de mai multe feluri, ca şi femeile. Îmi permit să vorbesc despre flori pentru că am absolvit Agronomia. La femei nu m-am priceput şi n-am să mă pricep vreodată. Am impresia uneori că indiferent de conjunctură, de destin, de ursitoare, de descânt, de orice, în relaţiile mele cu femeile aş fi făcut aceleaşi greşeli. Aş vrea să apuc ziua în care pe acest blog, sau în cartea aia pe care o tot scriu în gând, să pot povesti despre femeile din viaţa mea. Ce tare ar suna: “Femeile din viaţa lui Adi Dobre!” Cred că ar trebui să fie un volum separat!

Vorbeam despre flori şi încercam să le compar cu femeile. E greu, dar ideea m-a amuzat un pic, aşa că încerc.

Floarile, ca şi femeile, sunt de mai multe feluri. De casă, adică cele care stau cuminţi, îţi dau O2 şi care nu necesită prea multă atenţie. Le uzi când îţi aminteşti de ele, adică rar, iar dacă vrei să scapi şi de această “corvoadă”, le pui afară, la fereastră, unde le mai udă ploaia, ori vecina de la 7. În acest ultim caz, Floricica noastră mai poate gusta din când în când, pe lângă apă, un zaţ de cafea, o bucată de pâine uscată, o coajă de pepene, un ou stricat, o roşie stricată.

Există flori care trăiesc pe marginea drumului. Unele fac trotuarul, alte centura! Există flori de vilă! Dacă există flori de mină sau de piatră, de ce n-ar exista şi flori de vilă? Acestea au arealul de baştină în provincie, dar cel mai bine se simt în Pipera, la Izvorani, Snagov. Aici se deschid ele. Aici înfloresc. Necesită însă multă apă, cam o piscină, iar ca îngrăşământ, banii! Iar grădinarul, obligatoriu trebuie să fie bătrân. Pardon, cu experienţă! Floricelel de vilă sunt de obicei căţărătoare. Se urcă, aşa, peste tot. Fac repede un lăstar, iar, dacă se supără, trec gardul la vecin.

Sunt flori care se simt bine la ţară, altele la oraş. Unele sunt fiţoase, depinde şi cât de mult le răsfeţi. Altele sunt foarte independente. Da! Nu mai au nevoie de apă. Cică şi-o procură singure. Sunt frumoase, dar greu de abordat. Asta pentru că înţeapă. Şi înţeapă al naibii de rău atunci când vor să ţi-o tragă din diverse motive.

Există flori de suflet. Flori cu care poţi sta de vorbă. Da, da! Seara, atunci când te întorci de la serviciu. Nu dau ele cele mai bune sfaturi, că doar sunt flori, dar măcar încearcă să te ajute. Cam asta e treaba cu Florile. Aşa că, de Florii, pup toate florile din lume, şi pe cele cu nume de flori şi pe cele fără nume de flori. Am o problemă! Pe soacră-mea o cheamă Margareta!

Fotbal adevărat

Săptămâna trecută mi-am terminat treburile şi am dat fuga acasă. Tipicar cum sunt, îmi calculasem totul la secundă: la 19.45 sunt la Dristor, la 20.00 la Sălăjean. La 20.15 fetele sunt spălate cu laptele băut, la şi 25 o păcălesc cumva pe doamna Anişoara şi dau şi eu pe Antena 1 sau pe ceva ce-mi oferă UPC-ul şi mă uit la Dinamo- Steaua, că, vorba jurnaliştilor “adevăraţi”, e “derby de Românica”. Pardon, “de România”.

Surpriză! Meciul era pe alt canal. Nici nu mai contează care, unul pe care nu îl am în grila UPC. Mi-am schimbat programul din mers. I-am cedat telecomanda doamnei Anişoara, am culcat copiii, am intrat pe net (uitasem să spun, trebuia să ţin meciul live pe evz.ro) şi am dat drumul la radio. La Radio România Actualităţi ca să-l aud pe Ilie Dobre cum se bagă peste Robert Şişcă ca să strige gol, deşi nu era rândul lui! Apoi, de la ora 21:45 m-am uitat la Champions League. Barcelona – VfB Stuttgart. Era şi pe TVR şi pe nemţi. I-am preferat pe nemţi, chiar dacă nu sunt tare la limba germană.

Şi în timp ce Barcelona făcea spectacol, pe siteurile ziarelor de sport din România, îmi închipui ce era pe posturile tv de specialitate la acea oră, au început să apară declaraţiile “greilor”: gigi, borcea, turcu, dinu, etc, etc. Doamne, câtă diferenţă între România şi restul lumii. Habar nu avem că suntem uneori atât de penibili încât îmi vine să mă sinucid în semn de protest.

Am găsit în cele din urmă o declaraţie a unuia implicat în “derbyul de Românica”, pardon, România, adică jucător, antrenor, am dat copy şi paste, şi am publicat-o pe site. După care am continuat să mă uit la Barcelona – Stuttgart. Şi, pe cuvânt, după meci, toată noaptea l-am visat pe Messi!

Despre România

N-am să scriu depre armată, deşi am promis. N-am să vă povestesc nici despre “derbyul” dinamo-steaua, deşi îmi propusesem. Voi încerca să scriu câteva rânduri despre România. O ţară care devine din ce în ce mai mică. Mică de tot. Ca şi mulţi dintre oamenii săi. O ţară în care limba îşi pierde zilnic din cuvinte, din expresii. Folosim din ce în ce mai rar cuvinte precum bun, altruist, poftim, vă rog, dragoste, frumos, poftiţi, bună seara, la revedere, cu drag, fericire. Sau poate e doar mania mea. Nebunia mea de a critica într-una. Uneori cred că exagerez, dar alteori nu.

Zilele trecute am făcut o fotografie în metrou. Vroiam să mă folosesc de ea într-o dezbatere, în evz.ro, chit că nu e ceva nou. Ceva de genul: “Bunul simţ, la români”. În fotografia mea apăreau stând jos în metrou doar bărbaţi. În special tineri, în drum spre serviciu, spre un serviciu unde, cu siguranţă, aveau să stea pe scaun şi în următoarele 8 ore. În jurul acestor băieţi, se aflau femei, care probabil s-au obişnuit cu această formă de misoginism, şi care priveau cu un amestec de resemnare şi îngăduinţă. Scriam în dese rânduri că în drum spre serviciu sau în drum spre orice destinaţie, atunci când nu citesc mă uit şi studiez “natura” înconjurătoare. Privesc, mă îndrăgostesc, cântăresc, judec, dau verdicte, iert, încerc să mă fac înţeles, citesc gândurile oamenilor, expresiile de pe feţele lor. Uneori descopăr câte ceva. Alteori, toată această realitate cotidiană mă aruncă într-un ocean al deznădejdii, al pierzaniei, din care nu se zăreşte nici o limbă de pământ, nicio scăpare. În ultima vreme mi se întâmplă destul de des să navighez, aşa, fără ţintă, bazându-mă doar pe instinctele mele.

Şi, credeţi-mă, nu văd nicio scăpare. Văd doar bărbaţi stând pe scaune în metrou, oameni bătându-se pentru o bormaşină la preţ promoţional, mulţi, din ce în ce mai mulţi, gigii becalii, din ce în ce mai mulţi mitocani şi oameni certaţi cu bunul simţ.

Îmi e scârbă, vorba lui Cornel Dinu. Scârba lui Dinu are însă alte origini. Îmi e silă de toată această impostură, în care scara valorilor e inversată, în care spiritul de gaşcă e mai dezvoltat decât în orice altă societate, chiar şi decât în atât de mult hulitul comunism, iar criticile sunt luate drept jigniri. Îmi e silă de această lume în care nu ai drepturi pentru că ai nevoie de un loc de muncă, în care nimeni nu te apără, nimeni nu te reprezintă, nimeni nu te înţelege.

“Anticomuniştii”

De 20 de ani constat că cei mai mari anticomunişti sunt tot ăia care au dus-o bine înainte de 1989. Copii sau nepoţi de nomenclaturişti, de diverşi securişti, neamurile lor, toţi se bat cu pumnul în piept, dau lecţii de democraţie şi strigă în gura mare că sunt anticomunişti. Oameni care au stat pe sub paturi şi au urmărit la tv evenimentele din decembrie 1989, dar care au certificate de revoluţionar, mulţi dintre cei care l-au huiduit pe Coposu, l-au votat cu două mâini pe Iliescu şi au înjurat Piaţa Universităţii, toţi se bat cu pumnul în piept, dau lecţii de democraţie şi strigă în gura mare că sunt anticomunişti. Pentru ei nu mai contează nici măcar cei care au ieşit în stradă în decembrie 1989, atâta timp cât aceştia nu sunt de acord cu ideile lor, cu metalitatea lor bolnavă, o mentalitate care a adus România în halul în care e acum din punct de vedere moral.