Scuze
octombrie 24, 2009 la 8:08 pm | Postat in D'ale mele | 2 comentariiAm să lipsesc de pe blogosferă în următoarea zile. Probleme personale. Sper să mă înţelegeţi şi să-mi acceptaţi tăcerea ca pe ceva normal, dar trecător. Dacă voi avea şansa să pot intra pe net, primul lucru pe care îl voi face va fi acela de a scrie pe blog şi de a intra pe evz.ro.
Acum, mărturisesc faptul că sunt un pic obosit, dar asta nu are legătură cu scrisul. E pur şi simplu o slăbiciune omenească. Vă mulţumesc.
„20 de ani scurşi degeaba”
octombrie 24, 2009 la 7:42 pm | Postat in EVZ | 2 comentarii
În urmă cu mai bine de 20 de ani, în timpul unei excursii prin judeţul Dolj, la un moment dat, şoferul a încetinit maşina şi ne-a şoptit: „Băieţi, aici locuieşte Tudor Gheorghe”.
Era, undeva, în apropiere de Craiova. Ne-am frânt cu toţii gâturile încercând să aruncăm o privire peste gardul curţii. „Casă de aristocrat”, a comentat cineva, fără umbră de răutate însă.
Născut într-o familie de ţărani, Tudor Gheorghe a fost, muzical vorbind, un aristocrat. Interzis la un moment dat de comunişti, „Menestrelul de la curţile dorului” a frământat, dospit şi copt o muzică pe care regimul de dinainte de 1989 nu avea cum să o înţeleagă. În schimb, în acele vremuri de restrişte, oamenii s-au hrănit cu muzica lui Tudor Gheorghe, scrisă pe versurile celor mai mari poeţi ai vremii. E greu să-l compari pe Tudor Gheorghe cu cineva. Ceea ce cântă el e marcă înregistrată. Diversitatea spectacolelor sale, pregătite, fără excepţie, cu o minuţiozitate demnă de alte sfere, îl fac pe pe Tudor Gheorghe unic.
„Sunt un artist de nişă”, îi place maestrului să-şi spună. Şi, într-adevăr, la concertele sale, desfăşurate cu casa închisă, vezi acelaşi public. Nu oricui îi place Tudor Gheorghe. Nu e complicat, ci noi, se pare, nu mai avem forţa şi educaţie necesare aplecării spre frumos, spre ceea ce a fost odată folclorul românesc. E mult mai uşor să asculţi o manea sau o melodie populară interpretată de un cântăreţ care, înainte de 1989, n-ar fi luat nici măcar menţiune la „Floarea din Grădină”.
Într-o galerie a marilor artişti ai acestui popor, l-aş pune pe Tudor Gheorghe în aceeaşi galerie cu Grigore Leşe, omul care n-ar înşela folclorul românesc pentru tot aurul din lume, artistul care n-a cântat în viaţa lui la nunţi sau la botezuri. Tudor Gheorghe ne anunţă că, în decembrie, ne va face zob cu un spectacol cum n-a mai fost altul. „Voi omagia, în felul meu, cei 20 de ani scurşi degeaba”, a mărturisit, simplu, maestrul Tudor Gheorghe.
Într-o lume clădită pe fals şi impostură, muzica lui Tudor Gheorghe e calea cea dreaptă, calea spre adevăr şi izbăvire.
> Editorial apărut în cotidianul Evenimentul zilei, ediţia de duminică, 25 octombrie 2009.
Editorialul, care a însoţit un interviu pe două pagini scris de Andreea Marinescu, era ceva mai consistent, dar a intrat la apă pentru că a trebuit să se ăncadreze într-un anumit număr de semne. Asta e diferenţa între print şi online. Sau vorba cuiva, care însă habar n-avea ce spunea: Online-ul e infinit!!!
Familia Tache, de pe Griviţei numărul 14
octombrie 23, 2009 la 7:23 am | Postat in Amintiri din copilarie | 7 comentariiNu mai ţin minte când şi unde s-au împrietenit părinţii mei cu familia Tache, nişte aromâni de treabă din Constanţa. Am impresia că a fost o pură întâmplare, aşa cum sunt multe în cotidianul nostru. Era prin ’71 sau ’72, parcă. Când mergeam la mare, stăteam la ei. Pe Griviţei numărul 14, în spatele magazinului Tomis din Constanţa. Era o casă veche, cu etaj. Ca să ajungem la familia Tache, trebuia să urcăm o scară, în spirală, din lemn, care scârţâia teribil. Parcă şi acum simt mirosul ăla de lemn vechi.
În vara anului 1973, n-am mai stat la ei. Pentru că nu aveau loc, ne-au trimis la Techirghiol, la nişte rude, tot aromâni. În fiecare dimineaţă luam autobuzul şi mergeam la Eforie Nord, la plajă. Îmi amintesc cum ai mei, care erau tineri şi tare frumoşi, îşi dădeau cu iaurt pe spate din cauza arsurilor. Nu existau creme ca acum! La plecare, ne-am luat la revedere de la aromânii noştrii, şi familia Tache venise să ne petreacă, iar tata le-a zis: “La anul ne vedem în efectiv mărit”. N-am înţeles prea bine, dar ştiu că peste şase luni, în ianuarie 1974, s-a născut Lea, sora cea mare. Mai mare decât Andreea, adică. Nu ne-am revăzut în vara următoare, ci abia peste alţi trei ani, în 1977, după cutremur.
Familia Tache, adică nenea John şi tanti Evantia, aveau doi băieţi, Gigi şi Petre, mai mari decît mine şi frate-miu, dar aceeaşi diferenţă de doi ani existentă între noi. Prietenia cu familia Tache a durat. Ţin minte că tata a avut grijă de Gigi în perioada când acesta a făcut armata la “dilibao”, pentru că ai lui Tache aveau ceva rude prin străinătate.
Familia Tache avea în acea perioadă, vorbesc de vara lui 1977, o cârciumă în Agigea. Unde exista şi un tonomat. Băgai un leu şi puneai ce melodie doreai. Acolo am văzut-o, la un televizor alb-negru, pe prima femeie care a sărit peste doi metri. Era o est-germancă, Rosemarie Akermann. Aş fi curios să aflu câţi îşi amintesc de ea.
Barul familiei Tache a dispărut după câţiva ani sub escavatoarele şi buldozerele care construiau canalul Dunăre-Marea Neagră în acea zonă.
Între 1977 şi 1984, n-am mai fost la mare. Sincer, nu îmi amintesc de ce. probabil şi din cauza plecărilor tatei la muncă, în Libia, nu mai ştiu.
Ştiu însă că, aflându-mă în vara anului 1984 în tabără la Năvodari, am dat o fugă la familia Tache. Trecuseră 7 ani. Am nimerit din prima, pe Griviţei numărul 14. I-am găsit acolo. Mai puţin pe Gigi care se însurase şi se mutase într-un apartament. Petre se însurase şi el, dar rămăsese cu părinţii. La Petre în cameră am văzut pentru prima oară în viaţa mea mai multe scule decât în toate discotecile din Ploieşti. Casetofoane, magnetofoane, pickupuri, toate deckuri şi toate marca Akai. Eram fascinat. Petre era Dj în Costineşti, în Ring. Mai imprima şi muzică. I-am promis că peste două sptămâni mă voi întoarce. Şi m-am ţinut de cuvânt. L-am luat şi pe frate-miu, Edi. A fost o vară de vis. Era vara în care Ringul închidea cu Zuppa Romana, a nemţilor de la Schrott naht! Era vara în care, într-o seară, când mergeam spre Ring, Petre a fost anunţat că e obligat să bage cîte o oră de muzică românească. Iar Petre a găsit rapid soluţia şi a pus Holograf. Şi Iris parcă.
Am mai ţinut legătura cu familia Tache, dar, la un moment dat, am pierdut-o. Ani în şir am bătut la uşa casei lor din Griviţei numărul 14, dar nu ne-a mai răspuns nimeni. Se mutaseră, dar nimeni nu ştia unde. I-am căutat prin intermediul altor aromâni, dar fără succes. De aproape 20 de ani, nu mai ştiam nimic de soarta lor.
Acum câteva zile, am găsit însă un post, din partea unui nepot al familiei Tache, Vasile Tivichi, intrat întâmplător pe blogul meu. Mi-a dat telefonul lui Gigi. “Trăiască internetul”, mi-am zis, eu care am urât toate aceste descoperiri ale tehnicii care ne-au simplificat viaţa, complicând-o totodată. Am sunat imediat, dar telefonul era închis. Oricum e un început. Mulţumesc Vasile.
PS: Şi acum am acasă o casetă audio, Sony, înregistrată de Petre şi care se aude perfect. Îmi amintesc de faptul că oamenii aveau casa plină de mărunţişuri aduse din străinătate: pastă de dinţi, de ras, deodorante, etc. Şi cum, din entuziasm, într-o dimineaţă, m-am spălat pe dinţi cu pastă de ras! Atât de frumos era tubul, încât nici nu mă mai uitasem să văd ce scrie pe el. Când m-a văzut nenea John, a râs două zile de mine!
Eu cu cine votez?
octombrie 22, 2009 la 11:21 pm | Postat in D'ale mele | 3 comentariiPrietenul Christian Clemens încearcă de mai multă vreme să mă convingă să merg să votez. Spune că dacă nu mă duc la vot, n-am dreptul să critic ulterior. Cred că are dreptate aici. Christian se pricepe la politică. Nu pierde nici o emisiune de profil, citeşte ziarele, discută cu alţi pasionaţi de politică. Eu nici n-aş avea timp pentru toate astea. Omul meu n-are însă drept de vot, fiind cetăţean german (calitate în care acum o lună a votat-o pe Angela Merkel cu a sa CDU). Şi din acest motiv, probabil, mă terorizează periodic.
Degeaba i-am spus că îmi e scârbă de toată lumea politică. Degeaba îi povestesc despre dezamăgirile mele zilnice, pe care el nu le înţelege. În zadar îi explic că nu contează votul meu. El spune să merg, că cică aşa e civic. I-am spus că voi merge şi îl voi vota pe Nati Meir, că oricum n-are nici o şansă. Mi l-au arestat însă pe Nati. Am zis că voi da buletinul alb. Nici una dintre variantele mele nu i-a convenit. În ultima vreme, Cristi încearcă să mă influenţeze, ridicându-mi-l în slăvi pe Băsescu. E, uite aici nu m-a nimerit! Băse e un fel de angoasă a vieţii mele în ultima vreme. Băse e peste tot. Pe toate posturile tv, de radio, în ziare. Mă enervează tot acest cult al personalităţii de care se bucură Băsescu. Christian al meu îmi explică faptul că şi ceilalţi contracandidaţi ai marinarului sunt la fel de mediatizaţi. Şi ne certăm pe chestia asta.
Sincer, în acest moment, chiar nu ştiu ce să fac. Şi ca mine sunt mulţi, de asta sunt sigur. Mulţi dezamăgiţi, suprasaturaţi, scârbiţi. Şi atunci, ce e de făcut? Eu cu cine votez?
A venit frigul
octombrie 22, 2009 la 10:55 pm | Postat in D'ale mele | 3 comentariiFrigul din ultimele zile mi-a amintit de anii ’80, ani în care agentul termic fusese executat de regimul comunist. Încerc de multe ori prin postările mele să le reamintesc celor care au uitat şi să le deschid ochii celor care habar nu au de greutăţile prin care au trecut părinţii lor.
În fiecare toamnă, mă apucă nostalgia. Asta până se hotărăşte doamna Mariana, administratorul blocului, să deschidă robinetul de căldură de la subsol. Şi uite aşa, îmi amintesc şi de anii în care căldura nu era o problemă pe vremea comunismului. Pe Găgeni 88, unde am copilărit, la parter aveam un calorifer mare. Iarna era locul nostru de întâlnire. “Unde te duci, mamă?”. “La calorifer”, venea răspunsul instantaneu. Sau “hai să ne întâlnim la calorifer, la 6″. Iarna, la calorifer, ne uscam mănuşile şi căciulile ude de la zăpadă. Şi chiar dacă făceam gălăgie, nici un părinte nu se supăra. Ne ştiau în siguranţă.
Începând cu 1982-1983, sper să nu greşesc, caloriferul nostru a devenit obiect de decor. E adevărat, crescusem. Nu ne mai întâlneam doar la caloriferul de pe Găgeni 88. Eu mai aveam câte un calorifer şi prin alte blocuri din cartier. Dar ce, numai eu, credeţi? Aproape toţi băieţii. Mai ales că noi duceam lipsă de fete. În generaţia noastră au fost doar trei fete. În schimb o armată de băieţi. Mamă, mamă ce concurenţă era!
În acea perioadă, regimul comunist ordonase unui întreg popor să facă economie. Aşa că, dacă la început căldura mai venea, raţionalizată, ca şi apa caldă ori mâncarea, la un moment dat n-a mai venit deloc. Nici nu ştiu cum am supravieţuit acelor vremuri. Dormeam îmbrăcaţi. Pentru că noi aveam totuşi un avantaj la bloc, exista centrală proprie, tata se trezea noaptea şi mai dezmorţea caloriferele. Pentru toţi locatarii.
Ţin minte că într-o iarnă, la cămin, la Agronomie, ne-a îngheţat apa în pahar. În cameră! Pare neverosimil, dar acestea au fost timpurile pe care le-am trăit. Erau atunci la modă sacii de dormit. Am avut unul pe care l-am folosit toată facultatea şi, după Revoluţie, l-am vândut într-un târg la Békéscsaba. N-am luat mare lucru pe el. Ştiu că îi pusesem o emblemă cu Petrolul şi asta se pare că l-a atras pe ungurul care mi l-a luat.
Dar parcă nicăieri n-am simţit mai tare frigul ca la Anca şi Sorin Hârjoghi, prietenii noştrii din acei ani de restrişte, de care capitalismul sălbatic ne-a despărţit. Nici de la ei nu mai am nicio veste de ani buni. După moartea părinţilor lor, Anca şi Sorin au rămas singuri în apartamentul de patru camere din Pajura. Iernile erau apocaliptice în Pajura. Pereţii neîncălziţi de ani de zile decât de soarele verii, transformaseră apartamentul într-o adevărată peşteră. Mai trăgeam câte o ţuică, un vin, ne mişcam în timp ce stăteam la câte o bârfă, dar degeaba. Nimeni nu vroia să meargă la culcare. Ne clănţeneau dinţii în gură sub maldărul de pături sub care ne băgam îmbrăcaţi. Doar bocancii lipseau!
Săptămâna trecută, când fetele au revnit acasă după aproape trei luni şi jumătate de exil, ba la Ciuc, ba la Falaştoaca, la tanti Steluţa (mai ales acolo), încă nu dăduseră drumul la căldură. Prima noapte a fost cumplită. Pentru noi mai puţin. Am luat fetele, le-am înghesuit în sufragerie, am închis uşile şi am dat drumul la aerul condiţionat. Aşa am stat câteva zile. Pe vremuri nu aveai alternativă. Mai dădeai drumul la aragaz, dar presiunea gazelor era scăzută şi, în plus, Doamne fereşte, te puteai intoxica.
Au fost vremuri grele. Vremuri care, paradoxal, ne-au întărit, nu ne-au înrăit. Ne-au înrăit atâta cât să facem o Revoluţie de pe urma căreia să profite alţii.
Unirea Urziceni
octombrie 20, 2009 la 9:27 pm | Postat in Divizia A | 7 comentariiSincer, n-am vrut să scriu despre victoria Unirii Urziceni pe “Ibrox Park” dintr-un motiv simplu. Au să vorbească specialiştii de au să răguşească. Da, da, specialiştii! Cum care? Ăia care zilnic fac specialuri şi speţiale, cu Iancu, cu Porumboiu, cu Turcu, cu Becaliii invitaţi permanenţi. Ăia care scriu zilnic doar ştiri de cancan, specialiştii în diversiuni şi în fonfleuri. Ăia care nu scriu o dată o cronică de meci ca lumea. Ăia pentru care faptul că Ienei a spus despre Gigi că e paranoic e mai important decât o afirmaţie a aceluiaşi Ienei, conform căreia fotbalul românesc nu are nicio strategie. Ăia care îi confundă pe Brandan cu Bruno Fernandez şi pe Bilaşco cu Arlauskis.
D’aia n-am vrut să scriu. Le-am văzut însă feţele fotbaliştilor de la Urziceni la final şi m-am răzgândit. Am zis să scriu măcar o propoziţie, două. Pentru Bilaşco, pe care îl ştiu de când era junior. Pentru portarul Tudor, pe care îl ştiu cu mult timp înainte să devină unul dintre favoriţii lui Gigi Neţoiu la echipele patronate sau sponsorizate de securist. Pentru Onofraş, alături de care am mers la Erevan, acum vreo 10-12 ani, când juca cu Braşovul în UEFA. Pentru Apostol, care pare un băiat cu capul pe umeri. Pentru Frunză, fotbalistul făcut vânzător de Porumboiu acum câţiva ani. Şi nu în ultimul rând pentru Meme Stoica, ăla de acum mulţi ani, de la Galaţi, care venea lângă mine la masă şi mă întreba: “Domnu’ Adi, şpriţ sau sec?”.
Mănăstirea Dealu
octombrie 20, 2009 la 9:04 pm | Postat in D'ale mele | 5 comentariiDe câte ori mă duc la Târgovişte să fac revizia Bambinei, urc şi la Mănăstirea Dealu. O las pe Bambina în Service la prietenul Marcel Ghergu, fostul fotbalist al Argeşului şi al Braşovului, şi urc dealul. Ca să aprind o lumânare la mănăstirea unde “odihneşte” capul domnitorului Mihai Viteazul. Sus pe deal, acolo unde urca nea Gicu Dobrin înaintea meciurilor CS-ului din Târgovişte ca să vadă stadionul plin ochi cu două ore înainte de start.
Nu ştiu cum se face, dar de vreo doi ani încoace, de fiecare dată plouă. Şi asta chiar dacă mă duc în aprilie ori în octombrie. De obicei, la mănăstire e linişte. Câte un cerşător cu planul nerealizat zace înfipt parcă pe caldarâmul de la intrarea în curtea bisericii. Am asistat, odată, la o slujbă la care participau doar două sau trei persoane.
Sâmbătă, însă, era lume multă. Câteva autocare debarcaseră grămezi de copii, îmbrăcaţi pestriţ. După bugetul fiecărei familii. Printre autobuzele parcate în faţa lăcaşului de cult, o nuntă de câini. Vreo 6-7 maidanezi îşi disputau o amărâtă de căţea, udă fleaşcă din cauza ploii mocăneşti.
Şi tot după buget, copiii mâncau, unii o banană sau un sendviş cu salam de Sibiu, iar alţii un ou ochi pus între două felii de pâine sau câte un covrig scofâlcit, scos de pe fundul rucsacului. Au intrat pe rând în biserică. Au ascultat istoria locului, au aprins lumânări şi au rostit “Tatăl Nostru” în cor. “De unde sunteţi, copii”, am întrebat o fetiţă care făcea fotografii cu telefonul. “Din Bucureşti”, mi-a răspuns ea scurt, după care mi-a întors spatele. Puteam să jur că sunt de undeva, din provincie, nici nu mai conta de unde. Ei erau însă din Buucreşti. Şi nu strigau, nu fluierau în biserică, băieţii nu le ridicau fustele fetelor, învăţătoarele şi ele mi s-au părut normale.
M-am uitat lung la ei şi le-am spus, în gând: “Bravo, copii”.
Gigi, Iancu, Mureşan şi meseria de jurnalist
octombrie 15, 2009 la 9:53 pm | Postat in Jurnalistice | 2 comentariiL-am sunat astăzi pe Gigi Becali. Mi-a venit mie, aşa. Vroiam să-l întreb ce părere are despre ceea ce se întâmplă în viaţa politică românească, având în vedere criza guvernamentală prin care trece ţara. Nu ştiu dacă l-am sunat pe omul ăsta de două ori de când a intrat în fotbal. Ultima oară, acum 5-6 ani, parcă. O explicaţie logică ar fi aceea că nu am răspuns de Steaua în ultimii zece ani. Aşa că, nici măcar numărul lui de telefon nu îl aveam. Mi l-a dat Delcea. Şi l-am sunat pe Gigi. De pe un fix. Nu mi-a răspuns. Nici nu mă aşteptam, sincer.
După nici 5 minute, telefonul de pe birou sună. Era Gigi. Ceea ce a urmat, e în evz.ro (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/871825/Gigi-Becali-Suntem-pacalicii-Zeului-Basescu/).
Am vrut să scriu de mult despre o problemă care mă intrigă şi pe care o înţeleg doar pînă la un anumit punct. Şi nu degeaba am adus vorba despre Gigi. Am vrut să scriu despre cât de greu e să-ţi faci meseria asta ingrată în ultimii ani, de când televiziunile, mai ales, le-au luat minţile fotbaliştilor şi conducătorilor de cluburi. Oameni care înainte îţi răspundeau amabil la telefon, iar aici mă refer incusiv la vremurile când nu existau telefoane mobile, acum se dau loviţi. Şi-au selectat în telefon numerele favorite, ale colindătorilor, iar la restul apelurilor nici nu mai catadicsesc să răspundă.
Şi uite aşa, de mai bine de un an, poate şi mai mult, Iuliu Mureşan, Marian Iancu, dar şi alţi conducători, pe fotbalişti nici nu-i mai amintesc (până la urmă tot dau două nume, pentru că sunt în vogă, Mutu şi Chivu), nu mai răspund la telefoane decât în funcţie de simpatii, de interese. Suni, suni şi, peste câteva minute, îi auzi la sport.ro, telesport, la gsp.tv şi, mai nou, la digi sport. Şi stau acolo la şuetă cu orele. Parcă n-ar avea altă treabă. Şi cred că nu au.
În tot acest timp, încercând să-ţi faci meseria, te enervezi, te consumi şi, înfrânt, iei o declaraţie şi citezi sursa, făcându-i reclamă!
Dintre toate “vedetele” televiziunilor care găzduiesc acele telenovele de emisiuni, Gigi e singurul care acceptă să vorbească aproape cu oricine. Condiţie obligatorie: să fie în toane bune. Dacă nu e el în apele lui, te-ai ras!
Cam asta am vrut să spun. În ceea ce îl priveşte pe Gigi, probabil că îl voi suna din nou. După alţi 5-6 ani.
MA-RA-DO-NA
octombrie 15, 2009 la 8:34 pm | Postat in EVZ | 3 comentariiAm urmărit cu inima cât un purice desfăşurarea meciului Uruguay – Argentina, de azi noapte. Pe net. Fără imagini. Mai întâi am văzut doar echipele. Apoi schimbările şi cartonaşele galben. Apoi un “roşu” şi un gol cât o calificare.
M-am bucurat în primul rând pentru nebunul de Maradona. Ar fi fost păcat că una dintre cele mai frumoase echipe din lume să nu fie prezentă în Africa de Sud. Până la urmă a ajuns. Nici nu mai contează cum. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu Maradona, dacă Argentina nu s-ar fi calificat.
Maradona nu e un mare antrenor. Nici măcar un selecţioner mediocru nu e. Maradona are însă pe cineva, acolo, sus, care îl iubeşte. Al dracului de mult. Iartă-mă, Doamne! Cineva care i-a spus în ultimele două meciuri, cu Peru şi Uruguay, cum să mute pentru victorie. Cu Palermo şi cu Bolatti.
Cu două meciuri înainte de finalul preliminariilor, puţini erau aceia care mai credeau în calificarea directă a Argentinei lui Maradona la Mondiale. Tăvălit de o mare parte a presei de la Buenos Aires, chiar şi în ziua meciului de pe “Centenario” din Montevideo, Maradona a explodat la finalul meciului cu Uruguay. I-a înjurat pe ziarişti până s-a plictisit şi a dedicat calificarea familiei şi poporului argentinian. Şi, pe cuvânt, dacă nu l-am înţeles.
Deliciosu’ şi Voinicu’
octombrie 15, 2009 la 5:50 am | Postat in EVZ | 5 comentariiEvenimentul zilei a mai pierdut doi oameni buni. În limbaj fotbalistic, aş putea spune că Evz a pierdut două tinere speranţe, doi jucători de mare perspectivă. Cristian Delcea şi Mihai Voinea, ambii de la secţia Sport, au plecat liberi de contract la Chelsea, adică la mogul, la Adevărul. După bunul lor prieten Andrei Crăciun şi după mentorul meu, Alin Paicu. Voi încerca să nu comentez plecarea lor, aşa, ca să nu fiu interpretat greşit. Ca în cazul dezertării lui Andrei Crăciun. Şi asta în ciuda faptului că acest blog e al meu, “propriu şi personal”. Scuzaţi, a fost doar un joc de cuvinte.
Ştiu. N-au putut fi opriţi, oferta de la mogul nu putea fi refuzată, ne pare rău pentru pierderea acestor două elemente tinere, de perspectivă, bla, bla, bla. Cert e că Evenimentul zilei a pierdut alţi doi oameni buni, doi oameni care vorbesc şi scriu corect în limba română. Nu râdeţi! Pentru că asta e o calitate pe cale de dispariţie la români, în presă, în orice domeniu de activitate. Oamenii, mulţi dintre ei formatori de opinie, ca şi jurnaliştii, nu mai vorbesc limba română corect. O siluiesc zilnic, o terfelesc, o supun la perversiuni sexuale. De la simple păreri, declaraţii sau cuvântări, la promouri şi spoturi publicitare, limba română a ajuns o bătaie de joc. Nu trebuie să vin cu exemple.
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Intrări şi comentarii feeds.
