Glasgow Rangers – Celtic Glasgow

Vă anunţ încă de pe acum. Să nu spuneţi că n-am făcut-o! Duminică, 4 octombrie, de la ora 14.30, Adi Dobre vă invită, în direct la Sport 1, la marele derby dintre Rangers şi Celtic!

Poftiţi la Old Firm!

BUNDESLIGA

Le povesteam unor nemţi, fani ai Borussiei şi ai rivalei Schalke, la o bere, că în România este de neconceput să vii pe stadionul “duşmanului” altfel decât păzit de poliţie, circulând pe un traseu bine stabilit, ca animalele. Le-am mai spus că, înainte de 1989, în comunism adică, şi la noi lucrurile erau ca la ei. Adică normale. Măcar din acest punct de vedere. Nemţii mei nu au zis nimic. Ascultau şi se minunau. Credeau, probabil, că bag în ele.

Am văzut şi sâmbătă, de această dată n-am mai fost la fel de surprins ca anul trecut, cum, la un mare derby, poţi venii în mod civilizat, cu nevasta, cu copilul, cu soacra, chiar dacă echipa ta evoluează în deplasare. Fără frica de a fii măcelărit ori batjocorit. Am văzut sâmbătă, la Borussia – Schalke, respectul, bunul simţ şi disciplina nemţilor. Chiar dacă, uneori, înecate în aburii alcoolului, a berii care curge în valuri pe stadioane înainte, în timpul şi după terminarea meciului. Am văzut cum lumea benficiază, contra cost, de locuri de parcare civilizate, fără să calce spaţiile verzi, fără să blocheze sensuri de mers. Am văzut cum 80.000 de oameni crează o atmosferă aproape unică în Europa.

Germania

Ani în şir n-am văzut Germania decât noapte. Pe autostradă. Prima oară prin 1999, parcă. Mergeam la Campionatul Mondial de hochei pe gheaţă de la Eindhoven. Apoi cu Bogdan. Bogdan Lobonţ. Când ne întorceam din Olanda, într-o iarnă, acum vreo 9 ani. Ce vremuri! Oamenii erau oameni şi prietenii prieteni… Şi am mai traversat Germania, încă de câteva ori. Nu mai ţin minte exact de câte ori.

Prima vizită adevărată în Germania am făcut-o însă anul trecut, când, crezând mai întâi că e vorba de o glumă, am acceptat invitaţia lui Christian Clemens, bunul meu prieten, de a merge la un  meci al echipei sale favorite, Borussia Dortmund. Şi nu la orice meci, ci la un derby cu Schalke 04. Şi ce meci am văzut atunci: 3-3, după ce, la pauză, Shalke avea 3-0!!!

Anul acesta am repetat figura. Am văzut din nou Germania. Şi având-o ghid virtual pe Nana, mama lui Christian (în rest îl aveam pe el), am traversat Germania de la un capăt la altul, am aflat lucruri despre care habar n-aveam din istoria acestei ţări, dar mai ales despre cum funcţionează această uriaşă maşinărie care este chiar Germania. Era să uit. Am fost şi la alegeri! N-am votat, bine-nţeles, dar am fost acolo.

Germania nu mai e nici ea ce a fost odată. Şi mă refer aici la perioada din timpul războiului rece, când nemţii au renăscut din propria lor cenuşă. Cu ajutor american, e adevărat, în primii ani de după război.

RESPECTUL. Nana îmi povestea despre această calitate de bază a neamţului. Respectul. Neamţul, înainte de toate, îşi respectă semenii. Îi respectă pe cei din jurul său. Când ajungi să înţelegi asta cu adevărat, îţi dai seama că restul e poezie. E ca într-o relaţie. Dragostea nu e obligatorie. Ea poate dispărea. Respectul însă, obligatoriu, trebuie să fie nemuritor.

BUNUL SIMŢ. Puţine popoare pe lumea asta au un bun simţ atât de dezvoltat precum îl au nemţii. Şi tot de la respect pleacă. Bunul simţ îl vezi în Germania la tot pasul. Pe străzi, în case, în magazine, pe stadioane, în pădure, în restaurante. Iar acest bun simţ se traduce prin a zâmbii, a vorbii fără să ţipi şi fără să gesticulezi ca o maimuţă. Prin a fi amabil, cooperant, etc, etc.

DISCIPLINA. E greu, ca român, să înţelegi că există şi societăţi în care regulile chiar se respectă. Că nu poţi să faci ceea ce te taie capul invocând liberatatea. Că legea sau frica de aplicarea legii te determină să-ţi cumperi bilet de tren de la automatele din staţii, să-şi plăteşti impozitele sau să parchezi regulamentar.

Am amintit doar trei chestiuni străine nouă, românilor. Ştiu că mulţi vor aduce ca argumente împotriva a ceea ce am scris mai sus exemplele din cartierele sărace ale Germaniei, despre homosexuali şi despre narcomani. Ştiu despre toate acestea. Am constatat şi eu cu uimire că nemţii sunt cotropiţi, paşnic deocamdată, de cei care le-au fost secole de-a rândul slugi. Turcii, dar şi africanii ori asiaticii au o pondere din ce în ce mai mare. Nemţii nu mai fac copii. Asta o poate constata oricine merge în Germania. Actuala generaţie, mă refer aici la cei născuţi începând cu 1970, e mult prea ocupată, prea egoistă. În schimb, la tot pasul, întâlneşti persoane cu handicapuri dintre cele mai diverse. Nu cred că sunt mai mulţi ca la noi, dar nemţii nu îşi ascund handicapaţii. Mai mult, asistenţa socială de care beneficiază persoanele cu handicap, nu contează de care, te lasă fără cuvinte.

Asta e Germania. Nu ştiu cât de mult aţi înţeles din tot ceea ce am spus aici. Asta şi pentru că e greu să descrii în doar câteva cuvinte o societate precum cea germană. Peste tot există politicieni corupţi. Chiar şi în Germania. Peste tot există corupţie. Chiar şi în Germania. Peste tot există oi negre. Chiar şi în Germania. Peste tot există oameni nemulţumiţi. Chiar şi în Paradis.

Borussia Dortmund – Schalke 04 0-1. Am fost acolo!

Am fost sâmbătă după amiază pe “Signal Iduna Park” din Dortmund la cel mai tare derby din fotbalul german. Acesta a fost şi motivul pentru care nu am scris nimic de o săptămână. M-am întors, însă. Mai bogat, mai fericit, cu mult mai mult dor de viaţă, ca după o cură la Herculane. Sunt multe de povestit. Având însă în vedere că sunt la serviciu (am reînceput lucrul), voi reveni de acasă, la noapte.

Fraţii Guşă

Prietenul Bogdan, cu al său www.rpsu.blogspot.com, mi-a făcut o nouă surpriză. Deşi tânăr, omul ăsta reuşeşte să mă uimească, scriind pe blogul său materiale despre foşti jucători ai Petrolului, echipa noastră de suflet. Azi, i-am redescoperit (puteţi să citiţi accesînd de pe blogrollul meu) pe fraţii Guşă. Doi băieţi amărâţi, aduşi de la Chimia Brazi de regretatul Petre Dragomir, fostul mare jucător al Petrolului. Nea Petre, cu ai cărui băieţi am fost colegi de generală, eu şi fratele meu Edi, la 23, la Cina, a jucat la Petrolul în cele trei meciuri cu FC Liverpool. Numit în iarna anului 1983 antrenor principal la Petrolul, Dragomir a fost la un pas de a salva echipa de la retrogradare, deşi, în momentul venirii sale, nimeni nu-i dădea vreo şansă. Tot în acea iarnă, de la IUPS Chitila, Petrolul a luat un atacant, Cîrlan. Ce jucător! La finalul sezonului a plecat la Rapid. N-a jucat mult, însă, pentru că i-a fost descoperită o problemă la inimă şi a fost nevoit să se lase de fotbal, deşi era tânăr.

Doamne, ce amintiri frumoase! Mulţumesc, Bogdan!

Fonfleul de la sport.ro

Sport.ro a anunţat ieri, în stilul inconfundabil, că trei, sau patru, jucători de la Levski Sofia, sau de la ŢSKA Sofia, nici n-am reţinut exact, au căzut victimele unei “intoxicări” a galeriei adverse. Cică, vă spun povestea pe scurt (chit că, probabil, o ştiţi), fanii uneia dintre cele două mari rivale au trimis un fax sau mail, nu mai ţin minte, la celălalt club, prin care informau că patru jucători sunt chemaţi la probe în Rusia, taman înaintea derbyului dintre cele două echipe. Cică băieţii, induşi în eroare de faxul “trimis” de clubul din Rusia, chiar s-au dus şi au ratat derbyul. Din această cauză, echipa lor, Levski sau ŢSKA, chiar nu ştiu, a pierdut.Şi, gata, ştirea! Sună frumos! Numai că e fonfleu. Unul mare cât clădirea din Pache!

Informaţia mi-a fost adusă la cunoştinţă de colegul Sorin Breazu. L-am întrebat care e sursa. “Sport.ro”, mi-a răspuns. I-am spus să stea liniştit. N-a stat! A căutat pe toate siteurile din lume. N-a găsit nimic. Cică nişte băieţi s-au dus în probe, aşa, ca Adrian Cristea la arabi, dar nu s-au înţeles. Asta a fost povestea.Dar de aici până la a inventa o ştire e cale lungă. Nu şi pentru ei!

Şi acum câteva explicaţii pe înţelesul tuturor. ProTvul a cumpărat de mai mulţi ani o staţie în Bulgaria. Ca şi în Ucraina. În Bulgaria au un post de sport. Unul atât de bun, încât audienţele din campionatul intern, al Bulgariei adică, sunt sub audienţele aceluiaşi campionat, adică al Bulgariei, în România!!! Nu ştiu dacă aţi înţeles…

Diversiunea de la Digi Sport

Nu am avut nici un dubiu cu privire la fonfleul la care au recurs cei de la Digi Sport în emisiunea lui Ivanovici. Nu am văzut emisiunea cu pricina. Am citit pe net, nu mai ţin minte exact unde. La gsp sau prosport, că aştia sar imediat când apare vreo pălitură. Am citit. Am vazut sursa şi, în momentul în care am aflat în cadrul cărei emisiuni s-a petrecut nenorocire, mi-am dat seama că totul nu e decât o cacialma. M-am uitat cu deznădejde cum majoritatea siteurilor au preluat minciuna, eu însumi fiind întrebat, la evz.ro, de ce nu scriu nimic despre acest subiect. Am încercat să le explic celor de la evz că totul nu e decât un nenorocit de fonfleu. Nu m-a crezut nimeni. Le-am venit cu argumente. Acum mă felicit că am avut puterea să mă ţin tare.

Îmi e însă ruşine că fac parte din aceeaşi tagmă cu cei care sunt în stare de aşa ceva. Cu cei care mediatizează dezinformarea. Cu cei care mint. Cu cei care şi-ar vinde şi sufletul şi părinţii pentru a face “reiting”, “reiting” care nu înseamnă decât bani. Bani, bani şi iar bani.

Oamenii care au născocit această această diversiune sunt aceiaşi care de ani buni nu fac altceva decât să-şi împacheteze minciunile şi dezinformările în ambalaje frumoase, pe care scriu: ştiri, reportaje, exclusiv, senzaţional. Aceleaşi personaje, care au inventat acum interviul cu jucătorul Stelei, au fost în stare acum, nu mai ţin minte exact câţi ani, să  fie 7-8-9 ani, să-şi trimită un reporter, pe Andrei Nourescu, în prezent la Prosport, să dea o fugă la Bagdad, în Irak, unde, odată ajuns, şi-a dat cu ceva bulion pe faţă şi a spus că a fost împuşcat. “Ni l-au împuşcat pe Nourescu”, a scris mare, pe prima pagină, Gazeta sporturilor, “patronată” de acelaşi Ivanovici. Iar asta e doar una dintre mîrşăviile fără număr ale acestui personaj care a compromis meseria de jurnalist.

Zilnic, la sport.ro, gsp.tv şi, mai nou, la digi sport (la un moment dat începuseră şi amărâţii ăia de la sportklub), e un concurs teribil. Între aceste posturi se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru “reiting”. Nici programe TV nu mai au, pentru că nimeni nu ştie, dar mai ales când se termină nenorocitele de “speciale”, de “directuri”, etc. Aceleaşi personaje, Iancu, Porumboiu, Gigi, Turcu, Borcea sau Mititelu, vorbesc non-stop. Fără noimă, împroşcându-i cu noroi sau acuzându-i de nenorociri pe cei cu care se împacă imediat după ce închid telefonul.

Lumea însă se uită. Mulţumesc bunului Dumnezeu că acasă nu prind decât sport.ro, post la care nu mă uit. Nu mă uit din simplu motiv că n-am ce vedea. Astăzi, în Gazeta sporturilor, domnul Radu Naum, fost director la gsp tv, unde avea (s-ar putea să aibă şi acum) un salariu lunar de 10.000 de euro pe lună, încerca să îmi explice,într-un editorial de toată jena, că de fapt asta vrem noi. Adică materiale cu Gigi şi cu toţi retardaţii care conduc fotbalul românesc. Cică ne “regăsim în ei”. Auzi, enormitate.

De-aş rămâne ultimul om de pe planetă şi n-a să mă uit vreodată la ştiri cu personajele amintite mai sus, la reportaje, la emisiuni la care analfabeţii sunt invitaţi.

Singur acasă

Deşi am adormit pe la 2.00-2.30 şi m-am trezit pe la 6.00 ca să văd cum “Dinamita” Marquez îl bate pe Mayweather, n-am somn. Şi oricum e târziu. Adică 8.46, trecute fix. “Cum dracului rezişti?”, mă întreabă, câteodată, Christian, bunul meu prieten. Şi, întotdeauna, spre dezamăgirea lui, îi dau acelaşi răspuns: “Voi dormi destul pe lumea cealaltă”.

Fetele au plecat la Ciuc, şi, de 24 de ore, sunt singur. Am fost la Sport 1, am auzit că Petrolul a luat bătaie la Suceava, că Gigi vrea să vândă Steaua. Câte motive pentru care nu pot să dorm!

“Dinamita” Marquez m-a trimis direct la bucătărie, aici unde scriu şi gătesc, în acelaşi timp, nişte cârnaţi cumpăraţi de la Piri Măcelaru’, de la noi din Sălăjan. Aici, se spune, că se fac cei mai buni mici şi cei mai gustoşi cârnaţi din Bucureşti.

“Cârnaţii? Ăia groşi? Marfă a-ntâia, domnu’ Adi. Să-i faceţi la foc mic”, mi-a şoptit Piri, cel care, în schimb când mă vede, strigă în gura mare în prăvălie: “Salutăm băieţii adevăraţi! Ştim noi de ce!”. Lumea întoarce capul şi se uită la mine. Cei care mă ştiu zâmbesc, ceilalţi mustăcesc, întrebându-se, probabil, “cine dracu mai e şi ăsta?”.

Atunci când sunt singur şi-mi gătesc, îmi aduc aminte de anii de liceu, când mama mă aştepta să vin acasă şi-mi arunca câte un pui în tuci. Până mă spălam, până mă schimbam de haine, puiul era gata. N-am mâncat niciodată pui mai bun decât cei făcuţi de mama. Pentru un băiat de oraş care învăţa la ţară, la Valea Călugărească, ca să se facă inginer agronom, prânzul însemna ora 15.00. Plecat de acasă la ora 6 dimineaţa, prânzul era deja o binecuvântare. La ora la care eu mâncam, foştii colegi de generală, care aleseseră un liceu din Ploieşti, nu contează că era “Mihai Viteazul”, “Caragiale” sau “Teleajen”, se trezeau după somnul de după-amiază. Îi invidiam pentru asta, chit că nimeni nu mă obligase să merg să învăţ la ţară îmtr-o vreme în care toţi ţăranii fugeau la oraş.

În  momentul în care neajunsurile au pus stăpânire pe România, asta prin 1983-1984, tata a plecat din construcţii şi s-a mutat la abatorul de păsări de la Scăieni, unul dintre cele mai mari din ţară. Tata a renunţat la apelativul de Domnul Dobre în favoarea celui de Nea Dobre doar ca să-şi hrănească cei patru copii. La abator, unde foametea uniformizase valorile, tata era tot şef, dar unul mai mic. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri, chiar şi povestite de cei apropiaţi, timpurile dinainte de ‘89 par neverosimile. Îmi amintesc la câte compromisuri erau dispuşi românii să facă doar pentru a pune ceva de mâncare pe masă. Am să vă povestesc odată. Mâncarea ajunsese principala preocupare a românului. La nimic nu se mai gândea. Nu îi mai trebuia nimic. Nici măcar televizor, care şi aşa ajunsese la două ore de program zilnic. Noroc cu fraţii bulgari, cu ruşii, cu sârbii şi cu ungurii. Însă în timp ce provincia făcea foamea, capitala se descurca. Cu buletinul în mână, mai găseai un salam, o brânză. Pâinea nu era pe cartelă. Poate şi d’aia bucureştenii nu sunt nici astăzi digeraţi în restul ţării. Pentru că au fost favorizaţi de toate regimurile aflate la putere în România de-a lungul istoriei recente.

Noi, ăştia, care azi mâncăm cârnaţi şi mici de la Piri sau de prin alte părţi, ştim ce înseamnă cuvântul “n-am”. Ajunsese pe vremuri ca o parolă. Când te vedeai cu cineva, în loc de bună ziua primeai un franc “n-am”. “Stai, vere, că nu îţi cer nimic!”. Degeaba, automatismul lucra!

Gata cu vorbele! Mă grăbesc să iau cârnaţii din cuptor. Nu de alta, dar se ard.

Mayweather

Mărturisesc faptul că nu l-am înghiţit niciodată pe Floyd Mayweather junior. Nu îmi plac oamenii aroganţi indiferent de valoarea lor. Tocmai de aceea, ca şi în multe alte dăţi, şi în această dimineaţă m-am rugat să-l văd pe încrezutul Mayweather la podea, cu faţa tăbăcită de pumnii adversarului. Am crezut că pentru un mexican, banii nu contează atunci când ţi se iveşte ocazia să-l faci praf pe Mayweather la el acasă, în America, şi într-un context favorabil. Arogantul a fost fluierat la Las Vegas (locaţie destul de aproape de Mexic) chiar şi în timp ce se intona imnul Statelor Unite, atunci când spectatorii din sală vedeau imagini cu acesta la vestiare.

Revenit după aproape doi ani de absenţă, Mayweather ne-a arătat nouă, tuturor, că e un mare campion, indiferent dacă lui Adi Dobre îi place sau nu. Cu un talent ieşit din comun şi cu o inteligenţă de care nu l-am bănuit vreodată, Mayweather m-a învins şi pe mine, odată cu Marquez. Pentru că, indiferent de şmecheriile care se fac şi de sforile care se trag în boxul profesionist, e greu să ţi-i treci pe răboj ca victime pe Genaro Hernandez, Diego “Chico” Corrales, Jesus Chavez, Jose Luis Castillo, Arturo Gatti, Carlos Manuel Baldomir, Oscar De La Hoya ori Juan Manuel Marquez. Toţi, şmecheri de şmecheri în boxul profesionist.

Şi, una peste alta, Mayweather are doar 32 de ani şi o tonă de creier în plus faţă de cel pe care îl consider cel mai mare pugilist al tutror timpurilor, dar şi numărul 1 la capitolul fraieri, Mike Iron Tyson.

PS: Nu cunosc motivul pentru care sport.ro a transmis gala de la MGM Grand Garden Arena cu comentariul original. Pentru mine a fost  o mare surpriză. Dacă aş fi ştiut, m-aş fi trezit mai devreme de main eventul galei. Oricare ar fi fost motivele, inclusiv tehnice, chiar dacă sunt sigur că nu acestea au fost, salut decizia celor din Pache. Pentru că atîta timp cât în România comentatorii, nu doar de box, se numără pe degetele de la mâini şi de la picioare, e preferabil să asculţi comentariul chiar şi în limba chineză sau în arabă. E o experienţă.

Cred că următorul meci al lui Mayweather nu poate fi decât împotriva lui Manny Pacquiao. Anul viitor, tot la Las Vegas, şi pe mulţi, foarte mulţi, bani.

Diversiunea lui Gigi

Supărat pe fani, Gigi Becali ameninţă că desfiinţează Steaua. “Doamne, ajută”, mi-a scris, într-un sms, un bun prieten. E ştirea pe care am citit-o în această seară în timpul unui comentariu, la Sport 1. N-am mers mai departe cu cititul. Titlul mi-a fost de ajuns ca să-mi dau seama de diversiune.

Nu e prima oară şi nici ultima când Gigi ameninţă că desfiinţează Steaua. E una şi aceeaşi gogoaşă pe care latifundiarul o aruncă în presă. Iar jurnaliştii, care ştiu foarte bine despre interminabila piesă de teatru în care joacă Gigi, tac, se fac că aud prima oară asta şi o servesc pe post de bombă, de exclusivitate. Aici e tot jocul. Gigi a ajuns unde e acum, adică cel mai mediatizat personaj din istoria României şi, cel mai grav, un model pentru mulţi, doar din cauza presei. Am mai spus-o în nenumărate rânduri.

Pe Steaua au ajuns-o blestemele. Altfel nu se poate explica starea de fapt din Ghencea. Cine s-o blesteme? Sunt destui, încă din 1947 care doresc desfiinţarea Stelei. Numai că ceea două regimuri politice nu au reuşit, adică să-şi bată joc de acest club încă departamental (spun asta pentru că foloseşte baza MApN în continuare), a reuşit Gigi. Şi presa română. O parte din ea!

PS: Tocmai ce-am frunzărit, aşa, un “supermaterial” despre ultimele ore ale lui Bergodi la Steaua! Dezvăluiri “senzaţionale”, dialoguri din culise! Ca unul bătrân în presă, mărturisesc faptul că mă distrez în ultimii ani, odată cu venirea noului val de jurnalişti (sau generaţia Pro-tv, cum îi numesc eu), de toate aceste “pălituri” de presă, cum zicea Cornel Nistorescu. Băieţii ăştia ori au microfoane şi scule cumpărate de la serviciile secrete, ori au imaginaţie. Eu merg pe a doua variantă, că doar fac parte din sistem! Am constatat că, în ultima vreme, criteriile de angajare în presă nu se mai referă la competenţă, la corectitudine. Nu! Una dintre calităţile unui jurnalist din ziua de azi o reprezintă imaginaţia. Imaginaţia de “a băga în ele”, de a inventa, de a răstălmăci cuvintele interlocutorului şi de a decupa din context. Fără aceste “calităţi”, eşti marginalizat.

Vă rog, pe voi, cei care citiţi acest blog, ca atunci când aveţi dubii asupra unui subiect de presă, să nu ezitaţi şi să mă întrebaţi. Să îmi cereţi părerea, fără a avea pretenţia că aş fi vreun lider spiritual al cuiva. De azi înainte, sub cuvânt de onoare, vă promit să voi da în cap oricărei “ştiri-bombă” sau “exclusivităţi” din presa română. La cele despre care ştiu că nu sînt decât ceea ce jargonul jurnalistic le numeşte fonfleuri. Şi sunt multe, credeţi-mă.

De azi, voi inaugura rubrica fonfleuri!