Madonna

În seara asta, pentru că e trecut de miezul nopţii, mergem la spectacol, la Madonna. N-am fost un fan al ei, dar trebuie să recunosc că Madonna m-a fermecat în unele momente cu melodiile ei. Le ascultam la început la “Europa liberă”, sîmbătă noaptea, dar şi la “Deutsche welle”. Îi înregistram melodiile, aşa bruiate cum erau, şi apoi le ascultam. Melodia “True Blue” am ascultat-o prima oară în armată. Eram de planton, într-o noapte. Mi-a rămas la inimă de atunci. Sunt mult prea multe amintirile cu Madonna ca să nu merg să o văd şi să o ascult.

Liga Campionilor la TVR

A doua săptămână de Liga Campionilor la TVR. Mi se pare deja prea mult. Şi nici măcar nu a început faza grupelor… Îmi e dor de ProTV. Îmi pare rău să recunosc asta, dar n-am încotro. Vorbeam mai de mult cu un prieten, mare microbist, despre guvernarea protv în Ligă. Comentam greşelile pe care ăi din Pache le făceau, chiar dacă, vorba aia, cine nu munceşte, nu greşeşte. Cum confundă ei echipele la rezumate, cum comentează în genunchi meciurile Stelei, cum nu sunt în stare să recunoască fotbalişti celebri. Încercam să fac comparaţie, dar nu prea aveam cu ce. Şi asta pentru că, fie vorba între noi, la celelalte posturi, cu mici excepţii, comentariile sunt penibile. Stau şi mă gândesc acum la faptul că uneori am fost cam dur în aprecieri la adresa proteveului. Poate am fost şi subiectiv din cauza unor nemulţumiri pe care le port de mai mulţi ani în suflet. Dar n-am cum să nu recunosc valoarea unor oameni ca Felix Drăghici, Costi Mocanu, Mihai Mironică, Bogdan Pasăre sau Andrei Rădulescu (ultimii doi sunt copiii mei).

Acum o săptămână am vrut să-mi schimb telefonul. Am luat o listă cu aparatele disponibile şi le-am notat preţurile celor pe care le ochisem. Habar n-aveam că erau în euro. Tot timpul am crezut că sunt în lei. Când am realizat, mi-am dat brusc seama ce telefon bun am şi n-am mai vrut în ruptul capului să îl schimb cu unul nou. Şi uite aşa apreciezi adevăratele valori.

Din păcate, nu pot face acelaşi lucu şi în cazul Ligii Campionilor. Nu mai am de ales, dar am curajul să o spun, îmi e dor de protv.

Sfânţii Adrian şi Natalia

Mi-am pus ABBA pe youtube şi mi-am propus să scriu ceva pe blog. Îmi era dor să scriu, acesta e adevărul. Gata cu parchetul, gata cu zugraveala. După o săptămână de spălat pereţi, de dat cu amorsă (uite că am învăţat un cuvânt nou, amorsă!), de văruit, de făcut curat şi de aranjat lucrurile prin casă, viaţa mea şi-a reluat cursul normal. Acum cântă Lepa Brena. Îmi place la nebunia femeia asta. Şi cum cântă şi cum arată la vârsta ei. Atâtea poveşti am auzit despre Lepa, încât am îndrăgit-o iremediabil.

Am făcut o pauză. Tocmai ce am primit un mesaj de la sora mea, Lea. A stat până după miezul nopţii ca să-mi ureze La Mulţi Ani de Sfinţii Adrian şi Natalia, doi martiri pomeniţi în calendarul ortodox în fiecare an, pe 26 august. Mărturisesc că fără Lea uneori aş uita şi de ziua mea de naştere. Ea nu uită niciodată nici una din aniversările familiei. Şi nu e vorba doar despre fraţii ei. Aşa e cu toată lumea. Şi ea are gemeni. Fată şi băiat. Poate şi asta ne-a apropiat mai mult în ultimii ani.

La Mulţi Ani tuturor celor care poartă aceste două frumoase nume, Adrian şi Natalia.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/august/august26.htm

Drumul lui Melinte din Albina în Serie A

Adi Dobre

Evz.ro vă prezintă povestea lui Cristian Melinte, fotbalistul considerat rebut în România, dar care a ajuns într-unul dintre cele mai puternice campionate din lume.

“Este un băiat cu un bun-simţ ieşit din comun. E un fotbalist de mare viitor, în care eu am crezut mereu. L-am adus până aici, acum totul depinde de el”, aceasta e scurta caracterizare pe care Ionuţ Chirilă i-a făcut-o lui Cristian Melinte, un fotbalist practic necunoscut în România, dar  care, în această vară, a dat lovitura transferându-se în Serie A, la Palermo, formaţie pregătită de tandemul Walter Zenga – Massimo Pedrazzini.

Melinte are o poveste interesantă, în ciuda vârstei sale fragede, doar 21 de ani. Fost antrenor la UTA, acum impresar, Ionuţ Chirilă a fost singurul care a crezut în steaua lui Melinte.

“Puştiul are stofă”

Fiul regretatului Ioan Chirilă l-a luat pe fotbalist sub aripa sa, l-a plimbat prin Europa, l-a trimis să se antreneze cu Şahtior Doneţk şi l-a prezentat la Palermo. “Acolo l-a văzut Walter Sabatini, directorul sportiv, recunoscut pentru flerul său în ceea ce priveşte jucătorii tineri. Are o experienţă fantastică în acest domeniu. L-a văzut pe Melinte şi a intuit imediat faptul că puştiul are stofă”, a dezvăluit, pentru evz.ro, Ionuţ Chirilă, cel care i-a crescut, printre alţii pe Florentin Petre, Nicolae Mitea, Andrei Mărgăritescu şi pe regretatul Cătălin Hâldan.

“Va ajunge mare”

“L-am dus iniţial la AS Monaco. Ştiu că s-a spus că Melinte n-a reuşit în Principat. A reuşit, dar a avut ghinion. Antrenorul Ricardo l-a plăcut, l-a luat la echipă, dar, după două înfrângeri, acesta a fost dat afară, iar transferul a căzut. S-a antrenat cu Şahtior la Interlaken, în Elveţia, unde a stat alături de fotbalişti adevăraţi. Asta l-a ambiţionat. Veţi vedea, va ajunge mare. E un fundaş cu reale calităţi. Ştie să iasă din apărare cu mingea la picior, transformându-se în mijlocaş şi creând astfel superioritate. Acum, mingea e la el. Trebuie să le arate celor de la Palermo că nu s-au înşelat atunci când l-au legitimat”.

“Nu ştiu ce s-a întâmplat la Dinamo”

Ionuţ Chirilă, omul care a realizat transferul lui Melinte la Palermo, nu îşi poate explica cum fotbalistul ajuns în Serie A a fost considerat rebut la Dinamo.

“Nu ştiu ce s-a întâmplat la Dinamo. Nu sunt angajatul clubului. Am demonstrat însă că un jucător care nu a fost băgat în seamă în România, retrogradat, a ajuns în cel mai puternic campionat din lume. Faptul că un copil de 20 de ani e la Palermo, dovedeşte lipsa de cultură fotbalistică a oamenilor de fotbal din România. Sunt convins că dacă Messi, îmbrăcat modest, ar veni în probe în România, el ar fi trimis la plimbare”, spune Chirilă. Omul de fotbal e convins că grupările occidentale investesc în structura jucătorilor români fără să fie interesate de la ce cluburi provin aceştia.

“Şi asta pentru că imaginea cluburilor din România e foarte proastă în străinătate. Atunci când străinii transferă un jucător tânăr, ei sunt convinşi că acesta poate fi transformat din perspectivă în certitudine”, a mai spus Chirilă.

Cristian Melinte este coechipier la Palermo cu Dorin Goian, fostul fundaş de la Steaua.
Melinte: “Vreau să fiu mare”

evz.ro: Cristian, cum e în Italia?
Cristian Melinte: Parcă visez. Am fost ieri (n.r. – duminică) la primul meci al echipei mele, Palermo, în actualul sezon din Serie A. Am stat în tribună. În primele zece minute după intrarea pe stadion am crezut că mă aflu pe altă lume. În viaţa mea n-am văzut o asemenea atmosferă. Să tot joci fotbal cu aşa suporteri. Cred că ceea ce am văzut acum e cea mai bună motivaţie pentru un jucător ca să îşi facă treaba la echipa sa de  club.

Palermo?
O echipă bună. O spune şi scorul, 2-1 cu Napoli. Era important să debutăm cu dreptul în noul sezon.

Cine eşti tu, Cristian Melinte?
Sunt un băiat în vârstă de 21 de ani, din Albina, o micuţă localitate cu doar 130 de case de lângă Timişoara, şi vreau să ajung un fotbalist cunoscut. Am avut şansa să ajung la Palermo şi vreau să profit de această oportunitate. E visul oricărui copil care se apucă de fotbal şi vrea să facă ceva în viaţa lui.

“Ionuţ Chirilă mi-a dat încredere”

Unde ai început fotbalul?
La Şcoala Sportivă din Timişoara, chiar din clasa I. Apoi, prin clasa a X-a, m-am transferat la Giroc. Acolo am câştigat şi primii mei bani din  fotbal. Ţin minte că aveam patru milioane de lei vechi pe lună şi eram mândru de asta. Strângeam banii, nu îi cheltuiam. După mai multe luni am reuşit să-mi cumpărat un calculator. Mi-l doream foarte mult. A urmat un transfer la Auxerre Lugoj, iar după jumătate de an am dat probe la UTA. Domnul Marius Lăcătuş, care era antrenor la Arad, m-a oprit în lot. Am jucat însă foarte puţin. Asta până la venirea domnului Ionuţ Chirilă.

Şi ai ajuns la Dinamo.
Aşa e. În iarnă am ajuns la Dinamo. Am făcut pregătirea, am fost oprit în lotul echipei pentru prima etapă din retur, cu Pandurii, după care am fost  trimis la echipa a doua. Nu m-am supărat. Am muncit, m-am pregătit cum trebuie, n-am făcut fiţe. Cu toate acestea, a trebuit să-mi reziliez contractul. Mi-a părut rău atunci. Acum, nu. A fost, cum se spune, un şut în fund care s-a dovedit a fi până la urmă un pas înainte.

Ai avut momente în care ai vrut să renunţi la visul de a ajunge în fotbalul mare?
Am trecut prin momente grele. Însă atunci când eram supărat, domnul Ionuţ Chirilă îmi spunea să fiu tare, pentru că voi reuşi. El mi-a dat tot timpul încredere. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dânsul. Practic lui îi datorez transferul la Palermo, totul până la urmă.

Locuieşte la hotel

Ai tăi ce au spus când au auzit că te-ai tarnsferat în Italia?
S-au bucurat. Şi ei şi toţi cei care mă cunosc. Îmi amintesc de acele zile premergătoare transferului, când ţineam legătura cu Ionuţ Chirilă, care îmi spunea că totul se va rezolva. Apoi, a venit telefonul prin care m-a anunţat că trebuie să plec spre Italia. Îmi venea să plec pe jos. Nu mai aveam răbdare încă o zi până la avion.

Cum a fost vizita medicală la Palermo?
Grea, foarte grea. Coşmarul l-a reprezentat proba de alergare pe bandă rulantă, în timp ce eram conectat la o sumedenie de aparate. Au fost 20  de minute de chin. Am crezut că mor! A fost mai greu decât în timpul unui antrenament.

Unde locuieşti la Palermo?
Deocamdată la hotel, dar îmi caut un apartament. Tot la hotel stă şi Dorin Goian. Ţin aproape de el. E un jucător cu mare experienţă de la care am numai de învăţat. Are mare grijă de mine. Încerc să învăţ cât mai repede limba italiană. Deja înţeleg ceea ce antrenorul ne cere la antrenamente.

“La ce îmi trebuie maşină”

Cum ţi se pare Zenga?
Un antrenor foarte bun.

Cum ai fost primit de colechipieri?
Toţi m-au primit cu multă căldură chiar din momentul în care am sosit în probe. Am fost şocat. Poate şi pentru faptul că vin din România. Am rămas încântat de Fabrizio Miccoli, un mare fotbalist, de Fabio Liverani, de toţi. Sunt băieţi foarte buni.

Vei primi şi maşină la Palermo?
Ce să fac cu ea? N-am nici măcar carnet de conducere. Nu mi-am permis până acum luxul de a avea un automobil şi, sincer, nici că mă grăbesc!

“Sunt pregătit”

Ce îţi place să faci în timpul liber?
Mă retrag de obicei în cameră unde mă uit la un film sau ascult muzică. Orice fel de muzică. Uneori mă plimb.

Părinţii vor veni la tine?
Probabil, în vizită. Au de lucru. Mama e infirmieră la un spital din Timişoara, iar tata e agent de pază la un centru comercial. Şi ţin mult la serviciile lor. O aştept în schimb pe prietena mea. O cheamă Raluca şi e din Oradea. Am cunoscut-o la Bucureşti, în perioada în care eram la Dinamo. Faptul că am cunoscut-o a fost singura realizare din perioada cât am stat la Dinamo.

Cu ziariştii italieni cum te înţelegi?
Nu am vorbit cu ei decât la prezentarea oficială. Oricum, încă nu cunosc limba.

Când vei fi apt de Serie A?
Eu sunt pregătit şi acum. Nu îmi e frică.

> Material apărut în cotidianul “Evenimentul zile” – ediţia Online, marţi, 25 august 2009

Huzu: „Arbitrajul românesc va fi înmormântat”

Aron Huzu a demisionat din funcţia de preşedinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor (CCA), convins fiind că aducerea de „fluieraşi” străini este o mare greşeală.

„Lovitura de stat” regizată de clubul Dinamo a reuşit. Gruparea din Ştefan cel Mare, dar şi granzii Ligii I care au sprijinit puciul au obţinut dreptul de a beneficia de acum înainte de arbitri străini. Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, întrunit aseară, a decis reintroducerea în regulamente a unui paragraf privind posibilitatea aducerii arbitrilor străini la meciuri din Liga I. Respectiva prevedere fusese scoasă la investirea în funcţie a lui Aron Huzu, pe 15 iunie.

Sibianul a luat decizia de a părăsi conducerea CCA, simţindu-se trădat inclusiv de Mircea Sandu, preşedintele FRF, şi Dumitru Dragomir, preşedintele LPF. „E un moment trist în viaţa mea. Ascultaţi-mă! În momentul în care prima brigadă de arbitri străini va pune piciorul pe pământ românesc, arbitrajul nostru va fi înmormântat”, a mărturisit, astăzi, pentru evz.ro, Aron Huzu, care, după şedinţa Comitetului Executiv al FRF, a fugit în munţi, la Păltiniş, unde are o casă.

„N-au ales un moment prielnic”

evz.ro: Domnule Huzu, de ce credeţi că s-a ajuns la această situaţie?
Aron Huzu: Când am preluat Comisia Centrală a Arbitrilor, am avut ideea scoaterii din regulament a unui paragraf în care se preciza că jocurile oficiale pot fi arbitrate şi de arbitri străini. Domnul Mircea Sandu, preşedintele FRF, mi-a promis că va scoate acest paragraf. Este vorba despre paragraful 2, articolul 65. Ceea ce s-a şi întâmplat în primul Comitet Executiv ţinut după numirea mea. Ţin minte că s-au făcut şi atunci nişte comentarii şi sugestii în sensul că ar fi bine să rămână stipulat faptul ca, la dorinţa şefului CCA, să poată fi delegaţi totuşi, dacă e nevoie, arbitri străini. Am refuzat, iar paragraful a fost eliminat.

Şi ce s-a întâmplat?
La solicitarea scrisă a clubului Dinamo, paragraful a fost reintrodus. Dinamo a vrut arbitri străini. Nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu vreau să comentez. Spun doar că şi-au ales un moment neprielnic. Au trecut doar trei etape, iar din cele peste 3.000 de decizii luate de arbitrii români, doar 15-16 au fost greşite.

„Am primit foarte multe mesaje”

Propunerea a fost a dinamoviştilor şi totuşi a votat toată lumea.
Aşa este. Am fost singurul care am votat împotriva reintroducerii acestui paragraf.

Ce simţiţi?
O mare dezamăgire. Îmi pare foarte rău că am creat iluzii unor arbitri. Dacă vă citesc câteva mesaje pe care le-am primit de la unii arbitri din momentul în care am demisionat, veţi lăsa pixul din mână şi veţi pune mâna pe batistă. Mie mi s-au umezit ochii, vă rog să mă credeţi. Domnule, a fost pentru prima oară când un curs de arbitri a fost deschis de un preot. Oamenii au văzut că în fruntea lor sunt oameni cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă. A fost prima oară când a existat o apropiere reală între arbitri şi conducătorii lor. V-aş spune mai multe, dar, credeţi-mă, n-am starea necesară.

„Comisiile judeţene m-au făcut praf”

Aţi început o revoluţie la şefia CCA.
Am vrut să fac o revoluţie, îndepărtându-i pe arbitrii care nu mai aveau niciun fel de motivaţie, arbitrii care nu mai aveau o imagine de cavaler al fluierului. Prin toate aceste acţiuni ale mele mi-am atras multă antipatie. În primul rând din partea Comisiilor Judeţene. Am fost acum două-trei săptămâni, am şi uitat când, la o şedinţă a Comisiilor Judeţene. Nu vă pot spune ce am îndurat. Au şters cu mine pe jos. Mă uitam şi nu îmi venea să cred ceea ce vedeam.

Ce se va întâmpla de acum înainte?
În momentul în care prima brigadă de arbitri străini va pune piciorul pe pământ românesc, arbitrajul nostru va fi înmormântat. Unde vor fi bani, adică la echipele mari, vor fi arbitri străini. Iar elita arbitrajului românesc va oficia acolo unde nu sunt bani, la meciurile echipelor mici.

„Schimbul de arbitri, o utopie”

Sunteţi foarte supărat.
Sunt, pentru că nimeni nu a realizat că am preluat şefia Comisiei Centrale a Arbitrilor într-un moment foarte greu, foarte dificil. Toată lumea a crezut că putem face minuni peste noapte, că putem îndrepta greşeli care persistă de ani buni într-un timp record. Aveam nevoie de timp. Munca noastră s-ar fi văzut după un an, doi, trei, dar la noi nimeni nu are răbdare. În Spania, conducerea arbitrajului e aceeaşi de 17 ani! Fără continuitate nu se poate. Afară, preşedintele fotbalului sare în ajutorul şefului arbitrului, nu îl lasă singur la greu.

Mircea Sandu a spus că reuşise să vă determine să reveniţi asupra deciziei de a demisiona. Ce s-a întâmplat?
Am avut o discuţie, pot spune chiar bărbătească, cu domnul preşedinte. A încercat să mă facă să înţeleg câteva aspecte, pe care ulterior le-am considerat utopice. S-a vorbit de un eventual schimb de arbitri. Un schimb de experienţă. Adică, vin la noi italieni, iar la un Inter -Milan se duce să arbitreze Tudor sau Balaj. Ce credeţi că ar spune italienii? Nu că ai noştri n-ar fi în stare să arbitreze, nu asta e problema. Problema e că italienii n-ar fi acceptat. Şi nici francezii şi nici alţii. Nu se putea pune în aplicare o asemenea idee.

Posibilă revenire, dar fără arbitri străini

Mitică Dragomir v-a acuzat de laşitate.
Să nu vorbească dumnealui de laşitate pentru că nu mă cunoaşte de loc. Nu ştie ce fel de om sunt. Când am fost numit în funcţie, dânsul a făcut o declaraţie prin care îmi cerea să nu mă îndoi în faţa nimănui, să fiu liber. Acum şi-a schimbat poziţia şi spune despre mine că aş fi laş.

Cât de mult v-a consumat acest mandat?
Foarte mult. Sper din toată inima ca arbitrajul românesc să fi pierdut doar o luptă, nu un război. Am o vârstă, mi-am pus în aceste luni în slujba arbitrajului toată energia mea, toată puterea mea. Preşedintele CCA nu trebuie să fie nepărat un fost mare arbitru. Trebuie să fie un bun manager. Eu am vrut să-l aduc la Bucureşti pe Giuran de la Constanţa. Omul acela a reuşit să implementeze la el acolo toată convenţia UEFA. N-am putut să-l aduc pentru că Regulamentele nu îmi permiteau. Trebuia ca Giuran să fi fost arbitru de primă divizie.

Veţi mai accepta vreodată şefia CCA?
Doar în anumite condiţii. Iar condiţia principală e cea din cauza căreia mi-am dat demisia: fără arbitri străini. Nicăieri în Europa nu există o asemenea practică. Doar la noi.

Interviu apărut în ediţia online a cotidianului Evenimentul zilei, miercuri, 20 august 2009.

Mi s-a părut interesant acest interviu şi l-am postat aici. Vreau să fac un obicei din a posta materiale scrise în Evz.

Dundee Utd. – Hearts

Va astept diseara, de la ora 21.45, in direct la Sport1 cu Dundee-Hearts. Si vorbim miine. Promit. Am facut cit de cit ordine prin casa si a iesit la suprafata firul de net!

FC Porto, FC Barcelona

Scriu pe fuga. Imi pare rau ca n-am facut-o pina acum, dar n-am avut de unde. E duminca seara. Mai sunt 20 de minute si incepe Pacos – FC Porto! Imi era dor de Porto. Iar de la ora 23.00, Athletic Bilbao – FC Barcelona!

Dati-l dracului de Steaua – Urziceni. Comutati pe Sport1. E oferta tare!

Mai vorbim!

Scuze

Acum trei zile, doamna Anisoara s-a apucat sa schimbe parchetul din casa. Nu ea, se intelege, ci mesterii tocmiti pe bani grei in timp de criza. Initiativa doamnei Anisoara, inutila din punctul meu de vedere, pentru ca parchetul vechi era totusi in regula, mi-a bulversat universul. Un Bing Bang a aruncat in aer tot: sifonierul, camera copiiilor, sufrageria, debaraua, care, printr-o uimitoare vraja a doamnei Steliana de asta data, s-au inghesuit cu toate in bucatarie! Nici nu va puteti inchipui cit de multe lucruri intra intr-o bucatarie de bloc! Si uite asa, nu mai am televizor, nici nu-l mai gasesc, nu mai am acces la internet, la aragaz, la multe. Era sa uit, pungile cu chiloti si sosete abia le-am gasit, după eforturi supraomenesti. Am ascultat meciul Ungaria – Romania la radio, ca pe vremuri, in timp ce spalam peretii din sufragerie, ca deh, pofta vine mincind, iar doamna Anisoara s-a apucat de zugravit! Pentru aceasta lucrare nu a mai tocmit mesteri. O rezolvam in regie proprie, pe nervii mei. Tocmai de aceea vreau sa-mi cer scuze pentru faptul ca n-am mai scris. Acum o fac de la serviciu, si nu-mi place. Pe blog scriu doar de acasa, obligatoriu noaptea, pe micuta masa din bucatarie, mutata intre timp in hol si acoperita cu pensule, cirpe si cutii de vopsea.

Hai liberare!

Nostalgie. Bucuresti – Ploiesti si retur. Cu trenu’

Ultima mea postare nu a fost una resita. Poate si pentru ca am ales sa scriu mult dupa miezul noptii, obosit, lipsit de inspiratie, doar cu entuziasmul revederii unui drum pe care multi ani l-am strabatut zilnic. As fi vrut sa pomenesc acolo de noaptea de iulie, 1987, cind m-am intors cu mama de la Bucuresti. Fusesem sa vedem listele de la IANB. Pun pariu ca multi au uitat ce inseamna aceste initiale. Institutul Agronomic Nicolae Balcescu, asa se numea pe vremuri actuala Universitate de Studii Agricole, parca asa ii zice acum. La lumina unui bec chior ma vazusem pe lista admisilor, cu 9,01. In noaptea aia am avut impresia ca trenul a zburat spre casa.

Inainte de a intra la facultate, in cei doi ani in care am lucrat (intre ‘85 si ‘87), fugeam din cind in cind la Bucuresti. La pregatire, dupa un salam, dupa o caseta cu muzica, dupa un fanion din LIpscani. Pentru moralul meu, alegeam sa plec la 12.00, cu personalul care venea de la Ciceu si in care se urcau studentii seralisti. Era o adevarata desfatare sa le asculti povestile. Dintre toti, Dragos Trestioreanu ma fascina. Cu ani in urma, Dragos imi publicase in programele de meci ale Petrolului citeva articole, de fapt niste traduceri despre fotbalisti celebri. Seara ma intorceam tot cu ei. Stringeam banii pentru nas. Cite un leu de caciula.

Desi tata lucra la abatorul de pasari de la Boldesti-Scaieni, uneori mai dadeam cite o fuga la Bucuresti. Pentru un salam, o bucata de carne, ceva brinza. Plecam cu noaptea in cap, din Vest, cu un personal ce avea mers de accelerat. Era pe la 6.17 daca nu ma insel. Intr-o ora eram la Bucuresti. Un bilet costa 15 lei. Nu era putin, dar nici mult. La ocazie, adica la ia-ma nene, plateai 25 de lei.

Si imi mai amintesc cu placere de primele luni ale anului 1990, cind nasul isi scotea chipiul in fata noastra doar cind auzea ca suntem studenti. “Voi ati facut Revolutia, tata. Sa va dea Dumnezeu sanatate”, zicea controlorul, care refuza sa ne ia banii. Asta pina in 13-15 iunie. Dupa aceasta data eram oamenii lui Ratiu si ai lui Cimpeanu. Nici nu mai spuneam ca suntem studenti. Ne dadeam muncitori.

Naveta Ploiesti – Bucuresti

Pentru o dupa amiaza am dat timpul inapoi vreo 20 si ceva de ani. Am fost la Ploiesti cu trenul. Nu mai fusesem de mult. Erau vremuri cind nu te puteai deplasa cu altceva. Stiu ca multora nu le vine sa creada, dar chiar asa a fost. Mai ales in iernile in care autoturismele erau trase pe dreapta mai multe luni. Dupa citeva ore de stat in frig la ia-ma nene, tot trenul era salvarea. Invatasem drumul asta pe de rost, fiecare curba, fiecare macaz. Si daca adormeam, n-aveam cum sa ratez coborirea. La Brazi iti intra in nari mirosul ala de gaze. Era cel mai bun desteptator. Gara de Nord. Apoi Triajul, Chitila, Buftea, Dirza, Peris, Scrovistea, Crivina, Prahova, Brazi, Triaj si, la alegere, Ploiesti Vest sau Sud.

Intotdeauna mi-a placut Gara de Vest. Pe vremuri avea un aer romantic. “Regele a facut-o”, ne povesteau batrinii nostri. E gara prin care trec trenurile care merg in Ardeal, adica spre Imperiu. In Sud opresc garniturile de Moldova. Diferenta este vizibila. Ca si trenurile.

Gara de Nord. Si-a schimbat putin culoarea. A mai aparut cite un fast food. In rest, e ca pe vremuri. Urc in tren. E Intercity. Asa ceva nu exista inainte. Pina azi nici n-am stiut ca trenurile au Bussines Class! Pe cuvint! E tare chestia asta. Imi lipsesc trenurile in care aveai voie sa fumezi si ale caror ferestre de multe ori nu se inchideau.

Fiecare localitate a traseului imi aminteste de cite ceva. La Triaj am vazut si azi aceiasi muncitori, parca, stind pe linie si bind bere. Din Chitila am luat, in toamna anului 1987, trenul spre Pitesti, unde am facut armata. De la Buftea, intr-o primavara, prin ‘93, m-am urcat in tren cu un porc. Lucram la Mogosoaia, la SMA (eram inginer sef), si cumparasem animalul de la un sofer care statea in Buftea, iar acum il duceam acasa la Ploiesti. Eram imbracat elegant si cu sacul in care se afla porcul linga mine. Din Dirza aveam un caporal in armata. Cind a auzit de unde sunt m-a intrebat: “Ba, daca zici ca esti din Ploiesti, spune-mi traseul pina la Bucurest, cu trenu”. Si am inceput sa trec in revista toate statiile. Cind am ajuns la Dirza, a strigat: “Baaaa. D’acolo sunt io, baaaa. Futu-va muma-n cur de bibani! Din Dirza, ba”. La Peris socoteam mereu ca e jumatatea distantei dintre Bucuresti si Ploiesti. Puteai sa stai legat la ochi, n-aveai cum sa ratezi Perisul. Mirosul de la ferma de porci te dobora. Dar ma obisnuisem cu el. Venea apoi Scrovistea. Ne uitam la caprioarele care veneau pina linga linie. Acum nu mai sunt. La Crivina, daca mergeam cu Personalul, coboram si il faceam pe Nas. Mergeam in vagonul in care controlase deja! La Prahova stiam, venea padurea aia deasa. A ramas in picioare. Telefonul mobil n-are semnal in zona asta. De abia la Brazi vine semnalul. La Brazi ma laudam tuturor ca tata a construit Combinatul. Tata, intr-adevar, lucrase cu multi ani inainte acolo, dar asa imi placea mie sa spun, ca el l-a construit. La Triaj ne ridicam in picioare si aglomeram zona usii, ca sa nu mai treaca nasul. Sau alergam prin tren!

Cit am urit si cit am iubit, in acelasi timp, drumul asta. In Gara de Vest veneam noaptea sa asteptam trenurile care veneau din strainatate, sa cumparam cafea si tigari. Dadeam banii pe geam si primeam marfa. N-aveai ce sa negociezi, trenul stationa un minut. Odata, un tigan a dat banii, vreo 800 de lei, iar omul din vagon a inchis geamul si nu s-a mai intors cu marfa. Dupa plecarea trenului, “polonezul” a iesit la geam si le-a strigat tiganilor: “Fraierilor, data viitoare nu mai dati banii ca prostii ca ramineti fara ei”, dupa care le-a aruncat banii. Sa fii vazut ce cautau tiganii banii pe intuneric.