Mutu

Onesti, decembrie 1999. “Domn general, ma scuzati, nu pot sa va dau tricoul. L-am promis”. Mutu a venit spre mine si mi l-a intins. “I-al, frate! E murdar de var de la cazatura aia. Ia uite ce am si pe pulpa. M-a ars nenorocitul ala de var”. A fost ultimul meci al lui Adrian Mutu in tricoul lui FC Arges. Un tricou pe care inca il mai am. E undeva in sifonier, alaturi de un altul de antrenament. Tot al lui Mutu. Plus un sort, amarit.

Ma lipisem de FC Arges. Era una dintre echipele de care raspundeam inca de prin ‘97. Si ce echipa avea Argesul. Cu Stanciu, Mogosanu, Cornel Cristescu, Vasile Popa, Nastase, Balasa, Sorin Radu, Sica Birdes, cu Jean Barbu. Mergeam cu ei si la meciurile amicale. Plecam din Bucuresti cu masina lui Cornel Cristescu. Cind ma vedeau nea Silviu Dumitrescu sau nea Gicu Dobrin, ma intrebau: “Bai, omule. N-ai stare?” Asa l-am cunoscut pe Mutu. Era cel mai mic, dar avea tupeu cit toata echipa. “Ba, daca nu te astimperi, ti-o iei”, ii striga enervat Sica Birdes lui Mutu atunci cind acesta sarea calul. Si Sica i-a tras-o intr-o zi.

Stiam ca va ajunge mare. Uneori ma intreb ce s-ar fi intimplat daca Mutu ar fi fost un fotbalist profesionist in adevaratul sens al cuvintului. Probabil ca astazi ar fi fost pe lista lui Florentino Perez, la Real.

Mutu si-a batut insa joc de talentul sau. “Adisor, te rog, fa-mi rost de numarul gagicii care a aparut la voi azi pe prima pagina”. Era deja la Dinamo. Evenimentul zilei avea in acea perioada cite o tipa sumar imbracata chiar pe pagina I. Atragea. Un fel de fata de la pagina 5. Nu vedeam nimic rau in a-l ajuta sa-si satisfaca astfel de mofturi. Uneori ii faceam rost de telefonul fetii, alteori nu.

Mutu s-a inconjurat de prieteni falsi. Care i-au cintat in struna, fara sa-i spuna unde a gresit si cind sa se opreasca din derapajele din ce in ce mai dese. Baiatul acela care il refuza pe “generalul” Constantin Stroe la Onesti a disparut de mult. A plecat, luindu-i cu el si pe Lobont, si pe Chivu, si pe multi altii care si-au irosit talentul si calitatile orbiti de banii cistigati atit de usor la prima vedere, dar totusi cu atitea sacrificii.

“Ce ma bucur ca i-au tras-o lui Mutu”, auzeam azi prin redactie. Nu am putut impartasi aceeasi bucurie cu cea a contestatarilor de ocazie ai lui Mutu. Mi-am amintit insa de baiatul ala cu tupeu, pe care Sica Birdes sau Jean Barbu il altoiau si il puneau la respect doar din dorinta de a nu-l lasa sa treaca peste treptele unei educatii numai de fotbalisti stiuta si care acum, poate, i-ar fi prins bine.

Sfatuit prost, Mutu a ajuns intr-o fundatura. Depinde insa numai de el sa iasa. Trecind, ca de altfel foarte multi fotbalisti, peste trepte vitale ale educatiei, Mutu nu va stii insa niciodata unde a gresit. Pentru asta ar trebui sa se intoarca in timp. Dar oameni ca el nu pleaca niodata in cautarea timpului pierdut.

Mutu n-a venit la inmormintarea lui Dobrin. Eu am stat patru zile linga Giscan, care de pe lumea cealalta m-a sfatuit sa ma las de fumat. Si m-am lasat, in timp ce stateam de vorba cu el intr-o noapte de octombrie. Doar noi doi. Eu in picioare, nebarbierit, lacrimind din cind in cind. El, stind intins in cosciugul ala scump, dar atit de inutil. L-am asteptat si pe Mutu. Tot Pitestiul l-a asteptat, dar el n-a mai venit.

Amintiri

Andrei Craciun, bunul meu prieten, face ce face si ma pacaleste. O data la citeva zile. Dar, fie vorba intre noi, imi place sa ma las pacalit de Andrei. Andrei ma obliga sa-i povestesc cite o patanie din adolescenta mea. Iar el se distreaza copios. E fascinat de vremurile apuse. De vremurile apuse, fara buton de “rev”. D’alea care nu se mai intorc vreodata. Ii plac lucrurile interzise sau, in aparenta, interzise. Simt ca si-ar fi dorit enorm sa fi trait acele vremuri in care o tigara fumata in wc-ul scolii era considerata o fapta eroica. Sau ca scosul in careu, in fata intregii unitati de invatamint, dupa un chiul, nu era o pedeapsa, ci mai degraba publicitate mascata.

Am pierdut in ultima vreme citeva nopti navigind prin blogosfera. La Andrei, unde l-am citit pe Delcea, la Voinicul, la Adi Georgescu, la multi, cunoscuti si necunoscuti, celebri sau anonimi. Si ma intrebam: “Doamne, ce s-ar fi intimplat daca aveam blog la 18 ani?”. Ma rog, si mai tirziu. Dar sa fi fost neaparat inainte de ‘89. As fi scris despre Carmen, despre Jipe, despre Lary, despre Petrolul, despre Cenaclul Flacara, despre Mihaela, despre vizitele prin Bucuresti, cind veneam fie sa cumparam un salam, fie sa mergem sa dirdiim in vreo sala de teatru. As fi scris despre viata de navetist la 14 ani, despre prietenul Dan Iordache, cel care m-a dus prima oara la femei, despre cum, dintr-o banala apendicita, era sa mor de peritonita. Si ce nu aveam curaj sa scriu pe blog, i-as fi povestit lui Andrei Craciun, pe care l-as fi vrut contemporan in acele vremuri. Ce Revolutie as mai fi tras cu Andrei. Cred ca ne-am fi luat si certificate de revolutionari.

Romania, te iubesc… 2

Mizerie la tot pasul. De tot felul. Chistoace, coji de seminte, hirtii, flegme, pungi de nailon, de hirtie, mobila veche scoasa de la subsol si aruncata in casa scarii, mizerie morala, legea pumnului, meciuri transmise pe gsp tv si digi tv in timp ce eu sunt cu upc pina la moarte, transpiratie, manele, carti proaste vindute la pret de bestseller, vecini nesimtiti, gigi becali, acelasi drum in fiecare zi, protv, oameni neseriosi.

Si cred ca nu m-as opri pina miine! “Cine nu iubeste America, sa plece”, spunea Tom Cruise in “Nascut pe 4 iulie”. Parafrazind, as vrea sa spun: “cine nu iubeste Romania, sa stea dacului cuminte”. Sa se adapteze. Nu la dragostea fata de patria lui Basescu, ci la modul in care putem supravietui in tara asta in care, din ce in ce mai mult, am impresia ca fiecare face ce vrea.

Aseara era sa fiu rupt in bataie de unul care imi ocupase locul de parcare. L-am abordat cu bunul simt care vreau sa cred ca ma caracterizeaza. Si am primit cele mai cumplite injuraturi si amenintari de care am avut parte in ultimii foarte multi ani, iar de bataie am scapat cu fuga. “A murit tata”, si-a motivat huliganul iesirea. Intr-o buna zi, probabil, cineva, poate chiar tipul din parcare, va intra la mine in casa. Si imi voi lua o mama de bataie pentru ca am indraznit  sa-l intreb ce cauta acolo.

Romania, te iubesc …

Romania, te iubesc…

Intre medalia de bronz a Cameliei Potec si egalul Timisoarei la Donetk as alege peformanta frumoasei inotatoare. Poate sunt subiectiv. Stiu cit de mult s-a chinuit Camelia sa ajunga aici, unde e acum, adica in cartea de istorie a natatiei mondiale. Nu romanesti. Pentru ca in Romania cei care se ocupa de destinele natatiei habar nu au cine a fost primul roman campion european. Si mai e ceva. Ii doare la basca de faptul ca la 23 August se pregatesc sau invata sa inoate cite 80-100 de copii pe un culoar!

Au trecut doua saptamini si jumatate de cind sint la Online. Evz online! E pentru a nu stiu cita oara in viata cind ma las in voia sortii, iar ea are grija de mine. Muncesc. Mai mult decit pina acum. Nu ma pling, Doamne fereste. Nu sunt singurul in tara asta. Dar parca cu mult mai mult chef. Mult mai putin stresat.

Stau citeodata si ma gindesc de ce drakului am iesit in strada pe 22 decembrie. Macar de mi-as fi luat certificat de revolutionar. Mergeam moca pe CFR. Doamne, ce monstrii a nascut Revolutia asta! Toti parvenitii se cred zei. Toti semianalfabetii si absolventii de Spiru Haret, sau alte institutii inrudite sau nici macar de d’astea, isi dau aere de sefi. Inainte de ‘89, multi dintre sefii de azi nu ar fi facut nici profesionala. Profitori ai unei selectii naturale de care chiar si lui Darwin i-ar fi sila au ajuns sefi. Nu mai exista reguli, nu mai exista “printzipii”.

Prietenul Narcis Barbu, pe care noi il alintam Bulgarul, imi povestea azi cum a stat mai multe zile fara apa pentru ca unei vecine i s-a spart o teava. Si ca, din cauza unor variatii de tensiune, a ramas fara toate aparatele electrice din casa. Ultima e ghinion curat.

Petrolul

Daca ar mai fi trait tata, sau macar mama, as fi avut pe cine sa intreb cind am fost prima oara la un meci al Petrolului. E posibil ca prima mea vizita pe stadionul “Petrolul” sa se fi petrecut chiar inainte de a ma naste, purtat de mama, in burta ei. Zic asta pentru ca mama imi povestea odata ca tata i-a dat prima intilnire in fata stadionului, dupa care au mers la meci! Scena, mai mult ca sigur, s-a repetat.

Am in memorie un meci al echipei noastre de suflet cu FC Braila. Sa fii fost prin “73-”74, nu mai stiu exact. Pe asta mi-l amintesc ca fiind cel mai vechi. Stateam pe genunchii cuiva, undeva la peluza din stinga tribunei cu copertina. Pe genunchii tatei n-as fi putut sta niciodata. “Papul”, cum il alintam, traia meciul mai intens decit Lascar Pana. Lovea mingea lui imaginara cu o fractiune de secunda inaintea atacantului. Iar mingea se ducea intotdeauna, cuminte, acolo unde isi dorea el. Adica in plasa adversa. Altfel nu-mi puteam explica dezamagirea lui atunci cind Toporan, Simaciu, Stefanescu, Bratosin, Ene (Cristi sau Aret), Bisca – asta ca sa-i enumar pe citiva dintre atacantii care mi-au marcat copilaria si adolescenta – ratau din situatii clare.

Pe strada Gageni din Ploiesti, dar nu numai, copiii de virsta mea, decreteii, dar si generatiile imediat urmatoare, au crescut cu Petrolul. Aceasta echipa a fost a doua noastra religie. Uneori chiar prima. Pasiunea pentru echipa locala era predata de parinti inca din copilarie, ca in Marea Britanie. Acum nu se mai face asta. N-am inteles niciodata cum poti sa fii fan al altei echipe, din alt oras decit cel natal, cind inclusiv la Miercurea Ciuc a existat pina de curind o echipa de fotbal. Le spuneam baietilor uneori: “Ba, daca m-as fi nascut la Gura Humorului, as fi tinut cu Minerul din localitate, in nici un caz cu Steaua sau cu Dinamo”.

Dupa moartea parintilor, pierderea Petrolului a fost o alta lovitura teribila. Ajunsa pe mina unor aventurieri, Petrolul a murit. Sau cel putin asa am crezut. Pina acum doua zile, cind, la Ploiesti, dusmanii au capitulat. Din pacate, conditionat. E prima oara, dupa citiva ani, cind simt totusi ca avem din nou echipa. Ca, noi, petrolistii adevarati, nascuti, nu facuti, avem din nou pentru ce trai. Sincer, n-as mai suporta o noua dezamagire.

Maradona si Dobrin

Ar fi nedrept sa consideram diferenta dintre filmul lui Emir Kusturica despre Maradona si DVD-ul despre Dobrin ca fiind aceeasi cu cea dintre cei doi mari fotbalisti. Pelicula lui Kusturica e o capodopera, ca de altfel toate filmele sale, de la “Sjećaš li se Dolly Bell”, la inca neterminatul “Seven Friends of Pancho Villa and the Woman with Six Fingers”. Documentarele romanesti, cu mici exceptii, sunt facute pe genunchi. Ca sa pacaleasca fraierul. Maradona lui Kusturica e, in acelasi timp, si relaxant, si educativ, si spumos. Sentimentele care te incearca pe toata durata filmului sunt dintre cele mai diferite. Admiratie, compasiune, mila, ura, revolta, toleranta, indignare. Sunt doar citeva dintre ingredientele gustate, voluntar sau nu, de privitor. “Maradona” seamana uluitor cu “Crna mačka, beli mačor” (adica “Pisica neagra, pisica alba”), unul dintre filmele cu greutate din CV-ul lui Emir Kusturica. Doar personajele sunt altele. Nu degeaba Kusturica chiar foloseste pentru ilustratie, in “Maradona” fragmente din ” Crna mačka, beli mačor”. La sfirsitul filmului am avut un sentiment extraordinar. De multumire. Ca la finalul oricarui film in care personajul principal, unul pozitiv, fireste, iese invingator.

La “Dobrin” e altfel. In primul rind pentru ca eroul e deja mort. De-adevaratelea. Din pacate… Si pentru ca el e mort, ne permitem orice derapaje, orice divagatii. D’aia Halagian si-a permis sa fabuleze. Daca ar mai fi trait, Dobrin l-ar fi pus la punct pe armean asa cum a facut-o mereu. Pentru ca, dupa cum imi povestea odata nea Gicu, “noi, fotbalistii, eu, in special, l-am facut mare pe Halagian, nu el pe noi”. Am avut

norocul sa-l vad pe Dobrin in cea mai buna perioda a carierei sale. A fost mare, mare de tot. E greu sa-l compari cu Maradona. Argentinianul a avut, si are in continuare, de partea lui o tara intreaga. Etichetat drept provincial, Dobrin a fost tratat ca atare chiar si in acest documentar. Asta a fost gustul pe care mi l-a lasat DVD-ul intitulat “Dobrin”.

Grecia

In ciuda ofertelor foarte avantajoase din Bulgaria stramoseasca, vara asta am ales Grecia. Am dorit o schimbare. In plus fetele, care au acum 5 ani, rezista mai mult in masina, asa ca 1.000 de kilometri, zic, nu-i ocolul pamintului. Mai ales ca cei mai multi kilometri ii faceam prin Bulgaria. Kallithea-Halkidiki-Grecia, asta a fost destinatia noastra de vacanta, la care s-a adaugat Kalampaka (doua zile) cu a sa incredibila Meteora. Autostrazi, politisti japcari-vinatori de masini cu numar de Romania, apa limpede, dar sarata, preturi mari, soare, smecheri, calamar si caracatita la cina (nu in fiecare seara insa), Amstel la 1 euro si 10 centi rece ca gheata in supermarket (la circiuma era 2,50 -3,00 euro sticla de jumate), tone de meduze pe faleza de la Thessaloniki, Muntele Athos vazut din barca, sirtaki, murdarie, ploaie in fiecare zi (de se inchinau grecii care nu mai vazusera asa ceva in iulie de ani de zile), polonezi, cehi, sirbi orfani de mare dupa decesul Iugoslaviei, turisti romani care negociau pretul cu negustorii africani scriind cu degetul pe nisipul plajei (asta nu ca africanii n-ar fi stiut engleza, aia chiar se descurcau!), palmieri, manele date la maxim, pisici, multe pisici, citeva blonde umflind cu gura saltelele de plaja (!) pina la epuizare, pesti care te ciupeau de picioare, fete frumoase (dar nu grecoaice), manastiri ridicate acum 1.000 de ani pe virfurile crestelor de la Meteora (acolo unde se avinta vulturii), ulei de masline, Valea Tembi (unde un popas la Sfinta Paraschiva e obligatoriu), graffiti cu PAOK, un spritz cu Yannis si Simona pe acoperisul hotelului Rex din Kalampaka, o rusoaica superba care n-a auzit de Doctor Zhivago al lui Boris Pasternak, rosii de la tanti Stelutza carate cu o Dacie care s-a comportat admirabil, ziua fetelor, senzationala pestera  de la Petralona, ghiros de pui sau de porc la 2,5 euro, caldura, statuia lui Alexandru cel Mare, leandrii (pentru 3 euro unul a aterizat in Salajan!), Larissa.

Si uite asa mi s-a facut dor de Bulgaria, de Albena, de Nisipuri, de Balcikul reginei Maria, de politistii corupti, dar drepti, de soselele inguste, de curatenia din statiuni, de ospitalitatea furata parca de la noi (din proverbe, ca in realitate n-am avut-o niciodata), de taxa de pod, de gropile din asfalt, de centralele eoliene si lanurile de floarea soarelui care le-au fascinat pe fetele mele, de modestia locuitorilor.

Un alt inceput

Am parasit “Evenimentul zilei” – editia print si m-am transferat pe Online. Azi a fost prima zi. De acomodare. Chiar ma gindeam, in timp ce imi mutam lucrurile din “noptiera” de sub birou, daca am facut bine sau rau trecind, dupa o viata pe print, la online. La bani am pierdut. E clar. Dar cine ma cunoaste stie ca la mine nu banii primeaza. Vorba “Profesorului” Valeriu Mihailescu (Dumnezeu sa-l odihneasca): “Profesore, bani are si tiganii. Altele conteaza in viata asta”. Am ales in primul rind libertatea de miscare, dupa ce, in ultimii ani, devenisem functionar public.  Meciuri facute de la TV, dialoguri exclusiv prin telefon, internet, mult internet, harfe rasuflate, Sport la TV, stiri de coloane, cam astea erau ingredientele muncii mele de jurnalist in ultima vreme la Evz. Si o organizare slaba, fara sperante de imbunatatire. Vreau sa ies pe teren. Sa scriu, nu chiar ca odinioara pentru ca vremurile s-au schimbat, despre ceea ce omul nu vede la o competitie sau la un sportiv. Vreau multe. Sa vad insa si ce voi reusi.

La revedere, tabara draga … Back in business!

N-am fost in multe tabere cind eram copil. Nu suportam despartirea de familie. Asta a fost un motiv. Mi-a ramas in memorie insa celebrul refren “la revedere, tabara draga, la revedere, noi plecam, samd”. Lacrimi de pusti indragostit inca din prima zi de cine stie ce tocilara, adrese scrise pe bucati de ziar, promisiuni ca ne vom scrie, una peste alta probleme existentiale, dintre cele mai serioase, imi chinuiau gindurile si asa ravasite. De toate astea mi-am amintit cind am plecat spre tara dupa aproape doua saptamini petrecute printre polonezii, sirbii si romanii veniti sa se bronzeze in Halkidiki si printre uluitoarele stinci de la Meteora. Mi-a placut. In primul rind pentru ca am revazut, cu mare emotie, locuri pe care le vizitasem acum 11 ani (Valea Tembi, Kalampaka cu a sa Meteora), cind cautam alinare dupa moartea mamei. De miine, din nou la munca. Cred ca miine seara va voi da noutati cu privire la noul meu post ocupat in cadrul redactiei “Evenimentului zilei”. Sincer am, asa, o stringere de inima. Cred ca d’aia mi-a parut rau ca revin acasa si mi-am adus aminte de refrenul cu ”la revedere, tabara draga”.

PS: Promit sa revin cu mai multe amanunte despre Grecia.

GATTI

Cei care nu l-au vazut decit in meciul cu Doroftei  de acum cinci ani, n-au cum sa inteleaga cine a fost Arturo Gatti. Si asta pentru ca Doru al nostru n-a fost cel adevarat in ringul de la Atlantic City, iar Arturo n-a avut timp sa arate mare lucru. Trilogia sa cu Micky Ward, 2002-2003, fara nici o miza majora, razboaiele cu De La Hoya, Mayweather si Baldomir au facut din Gatti unul dintre cei mai iubiti pugilisti ai ultimelor decenii si unul dintre cei mai spectaculosi din istorie. Nu i-au placut niciodata jumatatile de masura. Din cele 40 de victorii contabilizate, 31 au fost reusite inainte de limita, iar dintre cele 9 batai incasate, 6 au fost prin KO. S-a retras acum doi ani. Chiar miine se implinesc doi ani de la ultima sa lupta. Cu mexicanul Alfonso Gomez. Anul acesta s-a zvonit ca vrea sa revina. Ar fi fost prea frumos. Poate n-ar mai fi plecat in Brazilia, acolo unde si-a gasit sfirsitul la doar 37 de ani. Thunder a plecat prea devreme, asa cum a plecat, din pacate, si Diego Corrales si, ca ei, multi altii.