Michael

Eram in 1985, parca, la nunta matusii Sanda, sora cea mica a mamei, intr-un separeu al restaurantului Bulevard din Ploiesti. Chiar linga Casa Casatoriilor. Nu a fost o nunta mare. 40 de invitati, ceva de genul asta. Si ne plictiseam de moarte. Intr-un alt separeu, ceva mai multa agitatie. Bagam capul pe dupa perdea si spionam. Muzica nu se dadea asa tare ca acum, asa ca o simpla draperie, d’aia veche insa, groasa, era suficienta pentru a gazdui mai multe evenimente in aceeasi incapere fara pereti despartitori. La un moment dat, la vecini isi face aparitia un video! E legat rapid la un Telecolor si incepe haosul. Muzica, tata. Nu doar ca o auzeai, dar o si vedeai. Adica pe ei, pe interpreti, toata spuma anilor ”80. Ne-am apropiat, nimeni nu ne-a zis nimic si, practic, ne-am mutat la vecini. ”Bai, gata, liniste, l-am adus pe Michael”, striga unul. Era  Thriller. Il aveam si eu acasa, pe un disc de vinil, adus de prietenul meu Laurentiu, de la parter, din Bulgaria. Scria pe el ”’Maical Djekson”! Traducere pe litere. Nu vazusem pina atunci nici un clip de pe Thriller, desi el fusese lansat prin ”82. Unde sa vezi, ca la video cind mergeam, aia nu bagau decit filme, rar muzica. ”Ce credeti ca e aici, filarmonica, Casa Sindicatelor’, ne luau la zor tiganii de pe Torcatori, unde mergeam sa mai vedem cite un film la minunea anilor ”80, ‘VIDEOUL’.’

Captivati de Michael, am uitat de nunta matusii Sanda, la care eu si fratele meu, Edi, reprezentam familia Dobre. Cind am realizat ca trecusera mai multe ore in care vazuseram pe Telecolorul instalat in separeul vecinilor si inceputurile carierei lui Michael, era prea tirziu. Spasiti, am dat draperia la o parte, si am revenit la locurile noastre. Mai erau doar apropiatii mirilor. Cei de virsta lor, se-ntelege. Am dat plicul, am spus poezia cu Casa de Piatra, vrajeala ieftina, si am dat sa plecam. “Ne pare rau ca n-am avut si noi Video”, a venit intepatura matusii. Pai cum sa ai video, cind costa 30-40 de mii de lei, cit jumatate de apartament sau de Dacie?!!! Ironia Sandei nu ne-a ajuns din urma. Si daca ne atingea, nu mai conta. Il vazusem pe Michael cu al sau diabolic Thriller. Restul nu mai conta.

Steaua si Dinamo

Cele doua mari cluburi departamentale inca, din anumite puncte de vedere, au ajuns de risul lumii. S-au, poate, le-au ajuns blestemele. Inclusiv ale mele. Dupa decenii de dictatura, in care cei care le-au administrat (indiferent de orinduire) au facut legea, a venit scandenta. Si nimic nu e mai reconfortant pentru un provincial iubitor de valori extrabucurestene, eliberate de stresul pedigreeului bolsevic. “Daca pleaca Borcea de la Dinamo, se alege praful de club”, comenteaza simbriasii fostului vinzator de butelii. “Daca pleaca Gigi de la Steaua, se alege praful de club”, se pling si bufonii “regelui” prostiei. Eu le urez viata lunga la cluburile pe care le pastoresc, pentru ca vreau sa vad ca se poate si mai rau de atit. Iar retardatii transformati de democratia dimbovitena in “VIP”-uri, sunt sigur, pot mai mult. Isi pot da doctoratul, chiar daca nici macar BAC-ul n-au fost in stare sa si-l sustina fara aranjamente si jocuri de culise. Se intorc blestemele celor care ani in sir au privit neputinciosi la asaltul celor doua mari grupari asupra bunului simt, asupra normalitatii, asupra visului de a fi liber macar in sport. Asa ca, domnilor, nu cedati!

Fetele lui tata

Fetele lui tata au fost luni la inot. Chiar in timpul furtunii care a facut prapad in Bucuresti. “Tati, sa fiti cuminti. Va ploua. Sa nu va speriati “. Si fetele mele nu s-au speriat. Nici atunci cind a inceput sa ploua apocaliptic, nici cind fulgerele se opreau in paratrasnetele de la “23 August” si nici atunci cind, speriati, parintii tipau ca nebunii scotindu-si odraslele din apa. Fetele lui tata inotau linistite, cu cite o aripioara, ca Nemo, pentru ca tatal lor le spusese sa nu se teama.

Doua zile mai tirziu, fetele lui tata au refuzat aripioarele cu care inotau in ultima vreme. Au avut acest tupeu. Si, jur, nu le-am cerut sa faca asta. Si au inotat fara! Iar, la final, au dat mina cu sefa lor, Camelia Potec, o fata de nota zece.

Ametit. Caut un punct de sprijin ca sa-mi revin…

Sunt ametit. De viteza cu care toate lucrurile si toate trairile graviteaza in jurul meu. Nu stiu ce sa fac. Incerc sa gasesc un punct de sprijin. Nu sa mut pamintul, asa cum s-a laudat Arhimede, ci pentru a ma odihni. Un minut sau o eternitate. Imi e totuna. Simt ca explodez din cauza neputintei de a lua decizii care s-ar putea dovedi a fi egoiste. Sau poate nu. Nu stii la cine sa apelezi, din frica de ridicol, si atunci te intorci la batrina constiinta, satula si ea de indeciziile tale, scirbita de nesiguranta in care iti duci traiul. Parasit de constiintele pe care le considerai prietene, ironizat de ginduri fara viitor, te decizi sa lupti. Dar adversarul e de cele mai multe ori in noi. E atit de aproape si, in acelasi timp, atit de usor de invins. Doar sa vrei. Iar cind nu vrei, atunci de ce dai vina pe altcineva? Pe soarta, pe imprejurari, pe antipatii si dusmanii. De ce? Din comoditate. E mai comod sa-ti plingi de mila, decit sa lupti. Am invatat asta, nu imi e rusine sa o recunosc, chiar de la oameni mai tineri decit mine, scoliti in jungla postdecembrista, si pe care am ajuns sa-i respect. Caut in continuare un punct de sprijin. Poate il am deja, dar refuz sa-l accept. Poate imi place sa-mi pling de mila. Poate ma lupt de ceva vreme. Naiba mai stie…

Uitare

O tinara colega, de care, sincer, acum zece ani m-as fi indragostit iremdiabil si fara remuscari (recunosc a m-as fi indragostit si acum, dar datele problemei sunt mult mai complicate!), ma certa astazi ca nu mai scriu pe blog. De parca as fi vreun Nistorescu, ori vreun Andrei Craciun. Marturisesc ca atentia si dojenitul ei adolescentine, de care am parte ori de cite ori dam nas in nas, ma fac sa ma simt bine. Nu important, atentie. Doar bine.

Recunosc faptul ca, in ultima vreme, uit sa scriu. Subiecte am zilnic. Imi propun sa scriu, dar de multe ori renunt in ultimul moment. M-a batut gindul chiar sa inchid acest blog, asa, ca protest fata de tot ceea ce mi se intimpla in ultima vreme. Biciuit de vremurile din ce in ce mai tulburi, haituit de ginduri negre, alergat de fraze fara noima aruncate de indivizi semianalfabeti care ocupa posturi de redactori-sefi adjuncti pe la diverse publicatii, jignit de consistenta recompenselor banesti ale altor calici ai limbii romane, simt nevoia sa ma retrag in universul meu. Simt nevoia sa inventez tehnici de supravietuire intr-o lume in care nici un om normal n-a primit diploma de absolvire. Doar lichelele. Ele care ne otravesc zilnic. Si pe noi si pe copiii nostri si generatiile viitoare. Vorbeam acum doua seri, la un sprit, cu citiva baieti destepti. Unul imi spune: “Tati, se va termina si cu impostorii. Uite, cu manelele lumea a lasat-o mai moale. Vei vedea, generatia care vine nu v-a mai inghiti toate cacaturile astea”. Nu m-a convins. Cind nu exista subiecti, ii inventam. Ieri ma uitam nauc la stiri la un reportaj cu unul “Bercea Mondialul”. Cinci minute, la stiri, cu omul! Si mi-am amintit subit de materialele promotionale cu Monica Iacob Ridzi. “Il stii pe asta? Ca tu ii cunosti pe toti interlopii. Sau, ma rog, macar ai auzit de ei”, m-a abordat, la fel de oripilata, nevasta. “Jur ca n-am auzit in viata mea de el, dar simt ca-l fac astia vedeta in scurt timp. Contra cost, se-ntelege”. “Bercea Mondialul” e un alt produs al posturilor de televiziune pe care eu, Adi Dobre, zis Tati, le-as da in judecata pentru genocit cultural. Si, uite asa, stimata domnisoara, dragi prieteni, uit sa scriu, abandonat intr-o lume in care ma simt singur, inconjurat doar de lazarusi, diaconesti, protevisti, gigisti, care ma ucid incet, dar sigur, cu arme minuscule care nu fac altceva decit sa amplifice supliciul prin care tecem zilnic.

Prostitutia presei din Romanica

Mitocanul din fruntea “celui mai galonat club din Romania” a implinit ieri o virsta. Habar nu am si nici nu ma intereseaza citi ani a facut oligofrenul. Un nou prilej pentru presa aservita sa faca dovada atasamentului sau fata de analfabetul ajuns europarlamentar prin grija uni om care zilele trecute vorbea despre intilnirile lui cu Nichita Stanescu, Marin Preda ori Marin Preda, cel putin cu aceeasi usurinta cu care latifundiarul ipocrit dialogheaza in prezent cu Banel, Ghionea ori Petre Marin. Uniformizarea valorilor i-a adus, iata, pe picior de egalitate pe marii nostri inaintasi in ale literelor, cu mult mai mediatizatii maestrii ai autogolurilor si a nonvalorii. Am urmarit la limita hepatitei armata de jurnalisti calcindu-se in picioare pentru a-i ridica osanale, in numele “reitingului” aducator de publicitate, ciobanului ajuns vedeta. Jurnalisti in genunchi, ca niste traseiste ordinare de pe centura Bucurestiului, cersetori carora le curgeau balele, invitati de mucava, fotbalisti adusi cu forta pentru a-i ura de bine patronului incult (Doamne, citi l-or fi injurat) si un sarbatorit imbatat de propria-i celebritate care isi dadea in petec dezvaluindu-si caracterul infect. Ca unul care a cunoscut din plin derapajele comunismului, traite si nu povestite de altii, marturisesc faptul ca nici cizmarul din Scornicesti nu s-a bucurat de atita atentie din partea presei, precum ciobanul din Pipera.

nea Mihai Mocanu

Cei care ma cunosc stiu foarte bine cit de mult patriotism local imi curge prin vene. Pe vremuri, aveam o vorba: “pe mama o iubesc cel mai mult. Dupa ea urmeaza Petrolul si Irina Loghin”. Pe Irina Loghin am vrut-o la nunta, sa-mi cinte. Cineva, nu mai stiu cine, mi-a zis. “Fugi, ba, de aici, ca e scumpa”. De parca as fi facut nunta in fiecare zi. Nu mai conteaza. Cu Petrolul mi-am omorit copilaria, adolescenta, tineretea si, daca Al de sus ne va ajuta, pe noi ploiestenii, probabil si batrinetea. Tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, a fost cel care ne-a transmis dragostea pentru Petrolul. Cred ca, pina la urma, e ceva genetic. Am avut onoarea sa-i cunosc pe cei mai buni fotbalisti ai Ploiestiului in frunte cu fratii Munteanu, Neacsu, fratii Dridea, Pahontu, Florea, Fronea, Mihai Ionescu. Si mai ales Mihai Mocanu. “Cel mai bun fundas stinga din istoria fotbalului romanesc”, asa cum l-a votat toata presa romaneasca in 2000. Un monument de modestie. Cind medicii i-au amputat piciorul, acum trei ani, nea Mircea Lucescu mi-a zis: “Adi, am sa-ti dau niste bani, dar nu vreau sa stie ca sunt de la mine”. Ce om si nea Mircea. Banii lui Lucescu n-au mai ajuns la Mocanu, asta si pentru ca fostii sai coechipieri, in frunte cu nea Mihai Cristache, un sufletist extraordinar (intimplator imi e nas de cununie), au avut grija de Mihai Mocanu. Au avut grija pina aseara, cind Mocanu s-a stins. Am vorbit ultima oara cu nea Mihai Mocanu acum o luna, imediat dupa meciul Austria – Romania, 2-1, cind a caracterizat in doar doua vorbe prestatia “omologului” sau, Razvan Rat. “N-ar fi jucat niciodata pe vremea mea”, spunea nea Mihai despre Rat. In schimb, in momentul in care i-am dat vestea mortii lui Mocanu, Mircea Lucescu a spus: “Daca Mocanu ar fi jucat astazi, ar fi avut loc la orice echipa din Europa”.

Albania -Portugalia

O nationala de sute de milioane de euro a ajuns sa-si faca griji pentru calificarea la CM de anul viitor. E adevarat, cu sanse mult mai mari insa decit nationala Romaniei de a ajunge in Africa de Sud. Haideti sa vedem impreuna, simbata, de la 21.45 (in direct la Sport 1), Portugalia, intr-un meci decisiv, cu Albania la Tirana. Va astept

Debutul lui Razvan

Mai sunt citeva ore pina la debutul lui Razvan Lucescu la nationala Romaniei. Nu stiu ce va face. Nici nu cred ca mai conteaza foarte mult. Razvan si-a facut adevaratul debut la nationala in Stefan cel Mare, cind a batut Dinamo!

L-am vazut in aceasta saptamina de mai multe ori pe Razvan, la antrenamentele de la Mogosoaia. Chiar am stat de vorba in dimineata plecarii spre Lituania. Pentru mine a fost ceva nou. Ceva ce nu mai traisem de mai bine de un deceniu.  Sa mergi la antrenamentele nationalei fara stresul din “era Piturca” e un drept cistigat inca din 1989. Dobindit insa acum, in anul de gratie 2009. Nu stiu ce va face nationala lui Razvan. Mai conteaza? Importanta e atitudinea lui fata de echipa nationala. Deschiderea e clara, palpabila, salvatoare chiar. Razvan a stiut sa-i atinga pe romani la coarda sensibila, vorbind despre echipa nationala ca despre avutul obstesc. Populism? Da, sigur ca da! Razvan e inconjurat in continuare de oameni falsi, iar el, un actor desavirsit, ca si nea Mircea, va incerca sa-si atinga obiectivele slalomind printre javre si caractere, sau oameni rai  si oameni buni, asa cum spun fetele mele. Visul de a antrena nationala i s-a implinit lui Razvan Lucescu. Acum mai ramine sa nu e faca de ris si sa ramina valabile cele doua oferte din fotbalul mare despre care doar cei apropiati lui stiu.