Apocalipsa arbitrajului romanesc (Varianta EVZ)

Nicicând arbitrajul din fotbalul românesc nu s-a mai aflat într-un moment atât de dificil precum cel actual. Cu şefii şi cu doi dintre cei mai cunoscuţi oameni ai săi după gratii, arbitrajul românesc s-a compromis total în ochii opiniei publice. Se caută soluţii şi salvatori, dar, din păcate, tot din interiorul sistemului. Un sistem care în ultimii 19 ani a produs monştri cu fluiere şi fanioane, care a siluit destine, cariere şi ierarhii. Înainte de 1989, se arbitra la ordin. În funcţie de ambiţiile personale ale şefilor Armatei şi Internelor ori ale unor primsecretari îndrăgostiţi de fotbal. Şi atunci se dădeau bani, dar mai ales produse, cele din urmă fiind de preferat pentru că erau mai puţin compromiţătoare. Aşa s-au născut legendele despre „Corpul de balet al lui Marin Bărbulescu” sau despre salamul folosit în loc de fanion la meciurile de pe teren propriu ale echipei Sportul 30 Decembrie.

După Revoluţia din decembrie 1989 am asistat cu toţii la ofensiva şacalilor arbitrajului românesc puşi pe îmbogăţire. Frica şi ruşinea dispăruseră odată cu Ceauşescu. La adăpostul celebrei Cooperative, oamenii în negru şi-au făcut de cap fără teamă că li s-ar putea întâmpla ceva. Preşedinţii de cluburi, intraţi în fotbal doar pentru a-şi face imagine şi a spăla bani, au înţeles imediat că arbitrii sunt pionii principali. George Copos i-a făcut dealeari peste televizoarele sale importate din Coreea de Sud sub formă de componente. Au fost anii de aur ai mafiei din arbitrajul românesc, în care „cavalerii” s-au îmbogăţit incredibil. Pasiunea şi dragostea pentru arbitraj se opresc undeva, pe tăpşanele Diviziei C, unde corectitudinea este răsplătită dintotdeauna cu bătaia şi cu marginalizarea. Stau mărturie declaraţiile celor care au refuzat să dea şpăgi sau nu au avut o relaţie la Asociaţiile Judeţene şi nici la FRF. „Avem tineri de mare

perspectivă, cu o imagine bună”, declara ieri, pentru „Evenimentul zilei”, Aron Huzu, posibil şef al CCA. Caracatiţa şi-a întins atât de mult tentaculele, încât e greu de aflat cât adevăr se regăseşte în vorbele lui Huzu şi ce viitor mai are arbitrajul românesc ajuns la apocalipsă.

Editorial aparut in editia de duminica, 26 aprilie 2009, a cotidianului Evenimentul zilei

Apocalipsa arbitrajului romanesc

Imi amintesc de meciul Petrolul – Viitorul Scornicesti, 0-1, din sezonul 1978-1979, cind gazarii mei erau facuti terci acasa de o brigada de arbitri (jur ca nu mai stiu cine a condus acea partida) obligata sa traga cu oaspetii. Putinii care isi mai aduc aminte pot depune marturie ca atunci, la Ploiesti, Revolutia putea incepe. Cu mai bine de un deceniu mai devreme! Lumea innebunise. In momentul in care Petrolului i-a fost anulat un gol perfect valabil (Scornicestiul conducea prin golul lui Soarece) a inceput revolta. Sticle, gradene si tot felul de obiecte au inceput sa zboare spre teren. Fotbalistii din Scornicesti (jucau la echipa din satul ceausestilor Petre Petre, Soarece, Anghel) stateau la mijlocul terenului, ca oile, obisnuiti probabil cu astfel de scene. Recunosc ca, in ciuda faptului ca tata ne-a scos de acolo, pe mine si pe fratele meu, foarte repede, acele imagini socante mi-au ramas pe retina pentru tot restul vietii.

Imi amintesc, eram in liceu, cind, la un meci Petrolul – Victoria, am plins in tribuna tot meciul, revoltat de arbitrajul lui Alexandru Mustatea. Gol anulat Petrolului (Cr. Ene), decizii in favoarea adversarului, o maniera cu care ne obisnuisem totusi in acei ani, dar Mustatea intrecuse orice masura. Era insa fustrarea unui pusti care nu intelegea ca ordinele sunt ordine, iar acestea trebuiesc executate, nu discutate. Era frustrarea unui pusti, care nu peste mult timp, poate si din acest motiv, iesea in strada la Revolutie.

Auzeam la colt de strada, la Dealu Mare, acolo unde se stringeau microbistii ploiesteni pe vremuri, de asa zisul “Corp de Balet” al lui Marin Barbulescu, despre care lume a uitat.

Peste ani, am stat la povesti cu arbitrii care “furau”  inainte de 1989. Chiar si cu cei din “Corpul de Balet”. Povesteau cu o nonsalanta incredibila. Faptele lor de arme, care au siluit cariere, vise, ierarhii, erau acum simple povesti vinatoresti. Apoi am asistat la ofensiva din anii “90 a sacalilor arbitrajului romanesc, pusi pe imbogatire. Frica si rusinea disparusera odata cu Ceausescu. Am asistat la sedinte tehnice la care, dupa mai multe spritzuri, observatorul meciului de a doua zi ii ruga pe arbitri sa nu isi bata joc de munca gazdelor, extrem de primitioare de altfel. Arbitrii ajunsesera sa faca legea in fotbalul romanesc, sub stricta supraveghere a FRF, a LPF, a tuturor presedintilor de cluburi. Am scris pina am behait de toate nenorocirile din fotbalul romanesc. Nu ne-a bagat nimeni in seama. Multi dintre jurnalisti s-au adaptat si ei si au preferat sa nu inoate contra curentului. Au aparut apoi fiii de arbitri, nepotii, finii, nasii, vecinii de scara, cumetrii, verii, etc. Arbitrajul romanesc evoluase, devenise o mare afacere. Si uite unde a ajuns.

Imi amintesc cum in decembrie, anul trecut, la Londra, vorbeam cu nea Costica Vilcea, fostul de acum sef al CCA si fost portar al Petrolului in anii “70 (despre care am scris la un moment dat ca a fost dat afara de la echipa dupa ce el si Florian Dumitrescu vindusera citeva meciuri). Iar nea Costica imi spunea, acum, la Londra: “Adi, daca as spune tot ce stiu…” Poate acum, pentru ca nu mai are ce pierde, nea Costica va spune magariile pe care le-a facut, dar si la ce presiuni a fost supus de sefii de la FRF, mai ales, in ultima perioada, de lupii tineri pripasiti in jurul lui Mircea Sandu.

Imi amintesc, eram in clasa a 12-a, de un meci in Giulesti. Am fost cu prietenul meu Dan Iordache si cu tatal sau (Dumnezeu sa-l ierte). Mari petrolisti! Era prima oara cind aveam curajul sa merg pe Giulesti. In acei ani, cind Petrolul si Rapid stateau mai mult prin B, rivalitatea era extreama. De data asta era insa un meci de A. Am condus cu 1-0, dar un anume Ion Craciunescu le-a dat rapidistilor doua penalty-uri absolut gratuite. Tirban le-a transformat si Rapid a batut cu 2-1. Geaca de fis, care a stat uda de ploaie inca vreo trei zile, a fost dovada trecerii mele prin Giulesti in fata microbistilor de la Dealu Mare care ma priveau cu respect.

Si imi mai amintesc, cum, dupa exact 10 ani de la acel eveniment, in “95, acelasi arbitru a tras cu Rapidul pina nu a mai putut intr-o finala cu Petrolul. Dumnezeu a facut insa dreptate! Acelasi arbitru, angajat la magazinele Samsung ale lui George Copos, da acum lectii de morala si e privit ca singurul salvator al arbitrajului romanesc. Vai mama noastra…

La izvoare, in Bulgaria (2)

Hristos a Inviat!

Sarbatorile de Paste din acest an le-am petrecut la Sud de Dunare, acolo de unde chemarea strabunilor, probabil, ma cheama in permanenta. Fara Bregovici, fara Udrea, fara pomeni din bani publici. Asa am petrecut. Si tot asa, amaritii astia de bulgari au pus la punct un turism de nota 8-9. Ca 10 e mai greu! Trebuie sa recunosc faptul ca niciodata nu m-am simtit atit de bine, de citi ani merg pe litoralul bulgaresc. Poate si pentru ca din Ploiestiul meu drag au venit o gramada de cunostinte si de prieteni in frunte cu inepuizabilul Florin Codescu. Patru zile fara TV, fara ziare, fara sefi, fara factori stresanti in afara de nevasta!

Am fost la Balcic, intr-un moment in care citesc o opera superba, “O istorie sincera a poporului roman”, scrisa de Florin Constantiniu (editura Univers Enciclopedic) si pe care o recomand tuturor. Iar fetele mele s-au plimbat pe aleile pe care odinioara se aventura Regina Maria.

Am revenit acasa si am prins blocajul de pe Autostrada Soarelui Masii. Ne-au deviat prin Fundulea. Am injurat, dar am ajuns in regula acasa. In nici un caz apocaliptic, asa cum era prezentat in direct la Realitatea TV.

FC Porto

Toata lumea care m-a auzit ca mizez pe un rezultat bun al lui Porto pe Old Trafford a zis ca sunt nebun. Sentimentalismul meu a fost din nou pus la zid, chiar daca, de aceasta data, am gindit cu capul si nu cu inima. Ma si gindeam azi dimineata. Cum dracului sa le faci fata celor de la Manchester United cu oameni precum Sapunaru sau Cissokho. Primul, un roman cumparat cu 6 milioane de euro de la Rapid, al doilea, adus de la Setubal cu doar 300.000 de euro. Aveam incredere in Helton, in Bruno Alves, dar mai ales in “El Capitan” Lucho Gonzales, in Raul Meireles si in Lisandro Lopez. Am vazut in aceasta seara unul dintre cele mai bune meciuri ale acestui sezon in Uefa Champions League. Si, pentru prima oara, Pro TV a avut inspiratia sa transmita un joc de-al lui Porto. Marturisesc faptul ca mi-a fost frica de comentariu. Nu eram sigur ca oamenii de la microfon vor fi echidistanti sau ca se vor documenta intr-atit incit sa spuna ceva si depre Porto. Felix Draghici insa ne-a aratat din nou ca e un mare comentator, iar Bogdan Pasare ca a invatat cite ceva de la mentorul sau, Adi Dobre, adica eu! Am scris acum un an, sau doi, naiba mai stie, cred ca anul trecut, ca ma bucur ca sunt contemporan cu Lucho Gonzales, cu Lisandro Lopez, cu Ricardo Quaresma. In aceasta seara mi-a lipsit Ricardo. E pe undeva prin Londra. Si sunt sigur ca s-a bucurat pentru FC Porto.

Va fi greu pe “Estadio do Dragao”, la retur, dar cred ca FC Porto, cu “puscaria” de Sapunaru sa mearga mai departe. Asa, ca sa vada lumea ce campionat e Liga Sagres, ala de il da Sport 1 saptamina de saptamina. In excusivitate!

Gigi Becali

Pina la urma Gigi a ajuns acolo unde ii e locul. Nu mai conteaza cum. Nu mai conteaza nici cine l-a trimis la bulau. Conteaza ca Gigi a trait cea mai mare umilinta a vietii sale. Si asta la doar 12 ore dupa ce mulsese oaia in direct la ProTV. La 36 de ore dupa ce acelasi ProTV difuzase la stiri un reportaj amplu despre viata mitocanului acasa, la Pipera. Televiziunile, fara exceptie, il pling pe Gigi. E doar produsul lor. Si va marturisesc, fara ironie, e greu, foarte greu sa creezi un personaj precum Gigi. Un om care in orice societate civilizata ar fi fost marginalizat si expediat acolo unde se afla in acest moment, in spatele gratiilor. Intr-un top 300 al rusinilor pe care un om le poate trai de-a lungul vietii, puscaria (cu tot tacimul ei, adica arestat, incatusat), e pe primul loc. Nimic nu se poate compara cu privarea de libertate. Am simtit ceva asemanator in primele luni de armata, inainte de 1989. Cine isi mai aminteste, sunt convins, imi da dreptate.

As fi vrut sa scriu cel putin 100 de motive pentru care Gigi ar merita sa nu mai iasa din spatele gratiilor niciodata, chiar daca as fi contrazis cu “live”-uri din Pipera sau cu mai stiu eu ce. In acelasi timp, insa, sunt constient ca mitocanul a intrat la mititica la comanda, in baza unei diversiuni grosolane. Imaginea cu Gigi parasind curtea casei din Pipera salutind oamenii de la volanul masinii sale cu mascatul in dreapta ramine epocala. De 24 de ore romanul e lipit de micul ecran pentru a urmari acest meci. A uitat de criza!

In acelasi timp insa, tocmai in Afganistan, un militar roman, plecat la capatul pamintului pentru a cistiga un ban, moare impuscat. E mai important insa Gigi.

La Paris a aterizat Obama. Un spectacol grandios. Gigi il bate in popularitate si pe primul presedinte afroamerican din istoria SUA.

Luni sau peste 29 de zile, Gigi va iesi de la pirnaie. Ascultati-ma: cu o popularitate si cu o reclama ce vor bate toate recordurile analfabetului. De asta imi e teama. Gigi ne bate pe toti. Din pacate.

Ne-a batut Austria

Pina la urma pacalala de 1 aprilie ne-am tras-o singuri, cu o bataie istorica, de toata frumusetea. Previzbil parca. Piturca ne-a luat din nou la misto, dar a facut eforturi supraomenesti sa para calm. Norocul proverbial al lui nea Pitzi a stat undeva la oficiala, alaturi de Mutu, cu miinile in sin. A refuzat sa se echipeze, ceea ce Max Nicu n-a putut sa faca. E neamt. Norocul lui nea Pitzi e roman neaos. A spart seminte de bostan si de floare 90 de minute, a injurat si a plecat lasindu-si in voia sortii prietenul.

La TV, toata lumea a pus cutitele pe masa, au fost scoase de la frigider paharele cu venin, injuraturile erau deja la indemina dupa meciul cu Serbia, iar spectacolul a fost total. Cu abordari telefonice ale unor neaveniti si comentarii subiective, partinitoare, Piturca si-a primit partea leului din vagonul de reprosuri. Concluzia unanima: Pitzi, lasa-ne. Ce facem insa cu sefii de la FRF, de la LPF? Oameni care ar trebui judecati si condamnati pentru genocidul fotbalului romanesc. Va pleca Piturca. Mai devreme sau mai tirziu. Vor ramine insa Mircea Sandu, Lupescu, Prunea, etc, Mitica Dragomir si restul camarilei lepefiote. Si n-am facut nimic. O luam de la capat.

PS: Cosmin Contra s-a retras. Sa fie sanatos. Cine mai urmeaza? Lista e deschisa.

Piţurcă. Tipic românesc…

Citesc şi mă minunez. Privesc şi nu-mi vine să cred. Oamenii care timp de două mandate l-au pupat în fund pe Victor Piţurcă îi vor acum capul! „Zboară de pe această planetă”, „Mulţumim, dar ajunge” (Oricum mai bun decât „Du-te învârtindu-te” din 1999!) sunt titlurile de primă pagină ale senzaţionalelor noastre ziare de sport. Şi mă opresc doar la aceste titluri.

În cel mai pur stil mioritic, poporul român îi cere demisia lui Piţurcă. Mai puţin oamenii de fotbal. Aţi observat în ce tăcere suspectă s-au cufundat toţi, mai puţin Meme Stoica şi Ionel Ganea (pe ăştia chiar nu-i înţeleg de ce dau în Piţurcă). Nici un antrenor n-a sărit, OFICIAL, la gâtul selecţionerului. Tipic românesc! Aş fi vrut să înregistrez şi să public toate convorbirile NEOFICIALE avute cu oamenii de fotbal de sâmbătă încoace. Aţi fi avut, chiar dacă până la urmă nu mai e nici un secret, adevărata faţă a românului. Nu doar al celui implicat în fotbal. Duplicitar, fals, românul sapă din umbră. La adăpostul anonimatului e cel mai curajos. Şi, de asemenea, în discuţiile NEOFICIALE.

Tipic românesc, nimeni nu se gândeşte la un înlocuitor al lui Piţurcă. Cauzele sunt multiple. „Întâi să-l omorâm pe ăsta şi după aia vedem ce facem”, gândeşte românul. Aşa a făcut din cele mai vechi timpuri până azi. Inclusiv cu Ceauşescu.

„Dezvăluirile” cu privire la „discuţiile secrete”, la „culisele” trativelor dintre şefii FRF şi nu ştiu care candidat la postul de selecţioner, sînt doar pure invenţii. Imaginaţia bogată a unor jurnalişti obligaţi de şefi să umple cumva paginile ziarelor. Nu se întâmplă nimic. Deocamdată.

De câteva minute a apărut o ştire potrivit căreia Mutu e accidentat şi că a plecat deja din cantonamentul naţionalei de la Klangenfurt. Pe bietul Piţurcă ori l-a părăsit de tot „bulanul” său proverbial, ori îi arde de glume de 1 aprilie.