Cea mai tare stire: Horoba s-a certat cu Tata Jean

In plina campanie anti-Piturca, cearta dintre Jean Padureanu si Ioan Horoba risca sa treaca neobservata. Sau, ma rog, prea putin mediatizata. Si, credeti-ma, chiar nu merita ca o astfel de stire sa fie trecuta la fapt divers. Unul dintre cele mai sudate cupluri din istoria fotbalului romanesc  s-a rupt. Definitiv! Si tocmai acum la batrinete. Daca cei doi, Padureanu si Horoba, s-ar apuca sa scrie o carte despre fotbalul romanesc in ultimii 20 de ani, cred ca ar scoate tara asta din criza. S-ar vinde mai bine decit Harry Potter, va spun eu. Lumea ar ride, s-ar ingrozi, si-ar scuipa in sin si ar spune ca sunt numai baliverne. N-ar crede nimeni, si asta pentru ca nenorocirile facute in ultimii 20 de ani in fotbalul romanesc sunt inimaginabile.

Doar asa insa, printr-o astfel de confesiune publica a acestor doi mari papusari ai vremurilor moderne am intelege de ce fotbalul romanesc va intra in colaps, de ce Piturca a anuntat ca nu isi va da demisia nici daca Romania va lua bataie de la Austria si de ce Sir Alex Ferguso, Carlos Dunga, Marcelo Lippi sau Jose Mourinho, daca ar accepta functia lui Piturca, ar parasi Romania a doua zi.

Nationala nimanui

Nu mai am de mult emotii la meciurile nationalei de fotbal. O nationala transformata in ultimul deceniu mai ales intr-o afacere de grup. N-am avut nici simbata. Sirbii, Doamne ce popor, ne-au mai dat o lectie de demnitate, alturi de o alta de de nationalism, de o portie de de mindrie si de un exemplu de solidaritate. Ma uitam cu admiratie, si cu invidie de ce naiba sa nu recunosc, la Radomir Antici si la oamenii sai cum sarbatoreau succesul alaturi de fanii aia nebuni si de ziaristii aia care in urma nu cu multi ani uitasera sa mai scrie despre sport si tineau statistici in jurnalele lor de front.

Pe 1 mai 1981, veneam pentru prima oara la Bucuresti sa vad un meci al nationalei. Tricolorii se bateau cu Anglia. Eram cu tata, Dumnezeu sa-l odihneasca. Am ajuns la stadionul “23 August” cu 7 ore inaintea meciului. Dar nu m-am plictisit. Am vazut ce inseamna dragostea pentru echipa nationala din partea unor oameni pentru care prezenta in tribuna la un meci al Romaniei era deja un scop in viata. Aceleasi sentimente le-am intilnit la generatiile urmatoare de suporteri ai echipei nationale, cu siguranta copiii si nepotii celor care erau pe 1 mai 1981 pe “23 August”, multi ani dupa aceea. Si la acel umilitor 0-3 cu Bulgaria din 1990, si pe strazile Bucurestiului in ”94, dar mai ales la Zurich, la Euro 2008.

Eu unul am avut nesansa sa ajung sa scriu despre fenomen. Sa ii vad fata din spatele fardurilor, sa-i vad pe actori asa cum sunt ei, goi, sa-i vad pe papusari, adevaratii actori. Sa realizez ca in epoca moderna, nationala nu mai exista decit pentru suporteri, nu si pentru cei din teren sau din anturajul echipei nationale. Pentru cei din teren, prima reprezentativa nu mai e decit locul de intilnire cu prietenii de spritz. Iar in astfel de locatii ajungi cind ai chef. Uneori n-ai. Si atunci te dai accidentat. Sau spui ca ti-a nascut nevasta. Pentru cei din anturajul echipei nationale, totul e o imensa afacere si un joc de interese in care sunt angrenati inclusiv jurnalisti, oameni politici, de tot felul. Iar cind totul se reduce la asta, patim ceea ce am patit la Constanta.

Intr-un fotbal bolnav, in care conceptul de reforma nu se vrea a fi cunoscut, in care minciuna e politica de capatii, timpul sta in loc. De la o federatie cladita pe cumetrii si pe trafic de influenta, girata de o mare parte a presei, nu te poti astepta decit la un esec, chiar daca intirziat. Si mai ales la o lehamite a supoterului de rind, care isi neglijeaza familia, care isi cheltuieste si ultimul ban si isi investeste ultimele sperante doar pentru ca vrea sa fie mindru ca e roman. Cei care se ocupa in ultimii ani de soarta fotbalului romanesc ar merita sa fie judecati pentru subminarea mindriei de a fi roman. De tradare a sentimentelor a milioane de romani. Ar trebui ca astfel de acuzatii sa se regaseasca intr-un cod penal, alaturi de delapidare, de furt, de viol, de crima. Nu sint cu nimic mai prejos. Hai Romania…

Am fost vedeta la Constanta

Marturisesc faptul ca, pina la un anumit punct, nu m-a deranjat statutul de vedeta de care m-am bucurat simbata la Constanta. Un  statut capatat fara voia mea in ultima saptamina. De la mail-uri la sms-uri, de la telefoane la interpelari live, lumea s-a aratat interesata de ceea ce se petrece cu soarta mea in general si cu cea a ziarului Evenimentul zilei in special. Vreau sa cred ca valul de simpatie care m-a lovit brusc nu e similar cu mila sau cu faptul divers. Stiu ca e mai degraba o curiozitate patologica a romanului, o reactie de autoconservare la care remediul e simplu si pe intelesul tuturor: “Da Doamne sa fie la ei. Sau, Doamne pazeste”.  Am fost intrebat inclusiv de consilierul ministrului tineretului si sportului, coleg de breasla de la TVR, in momentul in care am dat nas in nas, absolut intimplator, cu el si cu sefa lui. “Esti unul dintre supravietuitori?”. “Ihi”, i-am raspuns, zimbind. Habar n-aveam ca putem avea cite un zimbet pentru fiecare stare sufleteasca si pentru fiecare problema pe care ne-o ridica viata. De citeva zile insa eu am acelasi zimbet. E unul profesional! Nu-l afisez acasa, pentru ca risc sa imi indepartez si mai tare fetele pe care si asa le vad din ce in  ce mai rar.

Apropos de EVZ. Azi, ca e trecut de miezul noptii, la redactie va fi sedinta. Iar sedinta! Si voi zimbi. Voi zimbi pentru ca am vazut ca am succes.

Era sa uit. De cind suntem mai putini la departamentul sport, primim cel putin la fel de multe pagini. Culmea, la cerere. Si, la fel ca si pina acum, sportul da unele dintre cele mai interesante materiale. E o forma de autoflagelare. In locul unei greve, al unei revolte, romanul a cautat intotdeauna sa traga si mai tare pentru a arata stapinului ca s-a nascut sluga. A incercat sa obtina recolte mai mari la hectar si sa-si imbunateasca productivitatea muncii, nu in folosul lui insa, in loc sa-si traga in tzeapa stapinii. Si atunci ne intrebam de ce ne-a batut Serbia la Constanta. Uite, d’aia!

25 martie 2009, un 11 septembie pentru istoria EVZ

Tocmai vorbeam cu cineva zilele trecute despre faptul ca, in ciuda evidentului regres din ultima perioada, Evenimentul zilei raminea in continuare cel mai bine scris cotidian de pe piata. Dintre toate publicatiile, EVZ avea tinuta, cei mai multi dintre cei care semnau cunosc foarte bine limba romana, iar multe dintre subiecte erau chiar muncite, nu facute la umbra calculatorului. Dar cui ii mai pasa de toate astea? Nimanui… Nici macar celor care pastoresc acest ziar si care ieri, 25 martie 2009 (un 11 septembrie pentru EVZ), au dat o gramada de oameni afara. Pentru ca n-am fost la celebra sedinta, la care am auzit ca s-a facut cinste cu pizza (!), n-am sa vorbesc nici macar despre departamentul Sport, de unde au fost dati afara trei oameni. Trei baieti tineri desemnati inapti pentru EVZ pe criterii altele decit profesionale. Un lucru e clar. EVZ nu va mai fi de acum inainte ceea ce a fost. Lumea s-a schimbat dupa 11 septembrie…

CFR – mania (varianta 2009)

Din cea mai simpatizata echipa a fotbalului romanesc, CFR Cluj a devenit intr-un timp record o prezenta antipatica pe harta Ligii I. Si nu o spun numai eu, ci si simplii sporteri, microbisti, ori presedintii de cluburi care transpira din greu in tentativa lor de a-i baga bete-n roate CFR-ului. Zilele trecute, cineva, nu spui cine, persoana importanta, ma avertiza: “Sa vezi ce are sa pateasca CFR la Craiova. Se pun astia cu tunurile pe ei, cu arbitrii, cu tot, doar sa-i elimine din lupta pentru titlu. E miza mare! “. Mi-am ris in barba, pentru ca impotriva CFR-ului nu trebuie sa asmuti arbitrii. E de ajuns sa-l angajezi pe Dusan Uhrin junior. Cehul a reusit in Gruia ce n-au reusit Gigi Becali, Borcea, Copos, Mircea Sandu sau Marian Iancu. Pentru asta din urma am rezerve, ca doar el l-a dat afara pe “maestrul” Uhrin de la Poli. N-am vazut meciul de la Craiova. RCS-ul bata-l vina! Am vazut insa cele mai importante faze ale meciului pe net. Am vazut penalty-ul acordat de Diaconu oltenilor la 1-o! Si mi-am amintit de vorbele amicului, om cu greutate in fotbalul nostru. Ca s-a terminat 4-1 nici nu mai  conteaza. Sunt rezultate normale pentru Dusan Uhrin. Trombetta sau Ando, oameni care nu se ridica la “valoarea” lui Uhrin, n-ar fi incasat vreodata 4 goluri de la Craiova. Daca imi amintesc bine, cu Ando, CFR a batut la olteni ca la fasole. Si intr-un moment foarte bun pentru Craiova la vremea aia. Dar nu mai conteaza.

Conteaza ca oamenii aia odinioara simpatici de la CFR au uitat de unde au plecat. Raspund la telefoane preferential, in functie de marimea limbii de la capatul celalalt al firului si, mai grav, isi arata limitele in ceea ce priveste fenomenul fotbalistic. Pacat ca o echipa care reusea sa intrerupa hegemonia capitalei in vara s-a stins asa de repede. Si ce declaratii razbateau dinspre Cluj, mama, mama. Pacat…

Csaba Laszlo

Am scris in editia de luni, 23 martie 2009, a cotidianului Evenimentul zilei un articol de care, fara falsa modestie, sunt mindru. Am scris despre un roman, chiar daca de origine maghiara, pentru care fotbalul inseamna viata, inseamna aer, apa, familie, tot. Un om dedicat meseriei de antrenor. Am alergat dupa acest interviu cu Csaba Laszlo mai bine de o saptamina. In ciuda faptului ca m-a extenuat, paradoxal, materialul m-a intinerit cu vreo zece ani. M-am intors parca in timp, cam prin 1999, ca sa respect deceniul amintit. Cind notiunea de week-end liber sau de zile libere nu erau inca inventate in meseria de jurnalist, cind pierdeam nopti in sir pentru un subiect, pentru un interviu, pentru o palitura de presa (asa cum ii placea sa spuna lui nea Cornel Nistorescu). Dincolo de materialul cu pricina, ma bucur ca am avut ocazia sa cunosc, fie si doar prin intermediul telefonului, un om ca Csaba Laszlo. Care nu mai vorbise de 20 de ani cu nimeni romaneste, dar care e mai corect in dialog decit orice presedinte sau antrenor din Romania. Cu mici exceptii, ca sa nu-i jignim pe toti, caci mai sunt si baieti buni printre noi. Va invit sa cititi acest material. Merita!

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/844480/Csaba-Laszlo-ungurul-care-face-Romania-mare/

Soarta unor campioni adevarati

I-as ruga pe cei care intra pe aceasta pagina de net, fie din intimplare, fie doar pentru a-mi citi gindurile, sa faca un efort si sa-si aminteasca, asta in cazul in care sunt pasionati de natatie, numele primului campion european din istoria inotului romanesc. Vin in ajutorul vostru cu insasi povestea mea de astazi. Am pus aceasta intrebare, dupa ce, timp de mai multi ani, o armata de junalisti sau, ceea ce mi se pare de-a dreptul jignitor, oameni din Federatia Romana de Natatie si actuali sportivi, n-au stiut ce sa imi raspunda. Iar performanta celui al carui nume il voi dezvalui zilele urmatoare nu a fost obtinuta nici la inceputul secolului XX, nici in perioada interbelica si  nici in primii ani ai comunismului in Romania. A fost obtinuta in anii “80, iar TVR a inceput telejurnalul de seara laudind aceasta performanta.

Asadar, povestea!

Zilele trecute am avut bucuria sa revad pe holurile de la Bazinul 23 August un prieten din copilarie. Un om cu care m-am intilnit in ultimii 25 de ani doar de vreo citeva ori. Bogdan Nan, ca si fratele sau geaman, Eugen, mi-a fost coleg din clasa I-a, pina intr-a 4-a, la Scoala nr. 23 din Ploiesti (la Cina, pentru cunoscatori!). Am facut impreuna inot, la Bazinul Vega. Adica eu cu Bogdan, cu Eugen si cu alte citeva zeci de copii. Mai ambitiosi decit mine la acest capitol, gemenii Nan au ales performanta, iar din clasa a V-a au trecut la Scoala nr. 25, cu profil de inot. Destinele noastre au luat-o pe drumuri diferite. Ne salutam cind ne intilneam prin Ploiesti si cam atit. Apoi le-am admirat performantele. Au fost campioni nationali, balcanici, au dat la facultate, unul, Eugen (al doilea nascut, un fel de Alexandra a mea!), a intrat, Bogdan a cazut cu 3 sutimi si a plecat la Bucuresti la Steaua unde si-a luat teapa, apoi, ca toti oamenii, s-au casatorit, etc, etc. Luni seara, pe o cutie de lemn din sala de atletism de la 23 August (care e lipita de bazin) am povestit cu Bogdan cam ce am facut fiecare in ultimii 30 de ani!!! Asa am aflat, sincer fara prea mare surprindere, dar cu o durere enorma in suflet, drama sportivilor de performanta ai Romaniei comuniste, drama prelungita si dupa 1989. Cu frustrari, cu jigniri, cu munca la negru in Spania la constructii, cu fuga in Occident pe vremea lui Ceausescu, etc, etc, cu lipsa de respect a celor din jur, cu muntii de medalii care nu mai stirnesc nici macar nostalgie, ci doar furie, o furie ciudata insa, indecent de cuminte, obosita, incapabila sa mai genereze macar o injuratura, o furie care nu are nici un destinatar, nici un tap ispasitor, nimic. Iar Bogdan imi povesteste despre profesorii nostri de la Vega, de colegii de generatie si ramin mut cind aud unde e campionul meu european, primul al natatiei romanesti. Cel despre a carui izbinda am auzit intr-o seara la Telejurnal din gura prezentatorului George Marinescu, om care nu era obisnuit sa citeasca stiri sportive.

Presa sportiva, incotro?

M-as imbata daca asa zisa criza economica ar rezolva cumva problema ziarelor proaste si a jurnalistilor de doi lei, asa cum se intimpla in economie sau in domeniul bancar, adica prin selectie naturala si lupta pentru existenta. Adica, scuzati repetitia, prin cele doua principii de baza ale evolutionismului lui Darwin atit de corect si de rational enuntate. Constat insa cu tristete ca tot leprele supravietuiesc intr-o perioada in care oamenii au tot mai multa nevoie de exemple negative in jurul lor, de tragedii si de circ doar pentru a se minti ca sunt deasupra situatiei, ca supravietuiesc, in timp ce, de fapt, spititul lor e mort de mult. Nu e dimineata de la Dumnezeu sa nu imi spun, clar si raspicat: “asta va fi ultima zi in presa”. Ajung la serviciu repetind pina la schizofrenie in gind ca ma voi apuca de altceva mult mai civilizat decit acest domeniu, dar renunt. Din lasitate, din spirit de autoconservare, din Dumnezeu mai stie ce. Si imi maninc zilele inghitind nemultumiri, citind articole scrise de semianalfabeti, ascultind parerile unor parveniti, certindu-ma din cind in cind cu tot felul de ratardati, scrutind de la nivelul marii nivelul la care unii sunt capabili sa urce, iar altii sa coboare (si, recunosc, uneori cu invidie), parcurgind parerile unor “cititori” care stau cu burta in sus de vineri de la prinz pina luni dimineata strigindu-si frustrarile pe forumuri din postura de anonimi, in timp ce eu nu mi-am mai petrecut o duminica cu familia de ani lumina, n-am mai fost la cimitir la parintii mei de luni bune.

Recunosc ca, in ultima vreme, dintr-un motiv anume, am citit cu regularitate aproape toate ziarele si am urmarit mai toate emisiunile sportive, buletine informative. Am vrut pur si simplu sa inteleg exact unde se afla in acest moment presa sportiva din Romania. Si am ajuns la o concluzie, chiar daca nu una clara.

Intr-o perioada ca cea pe care o traversam, e greu sa dai verdicte. Nu poti decit sa constati. Ca presa se duce de ripa, ajutata cu buna stiinta de cei care vor profit pe termen scurt cu orice pret. Presa sportiva e suprasaturata de anonimi analfabeti, fara cultura generala, fara educatie, de chiulangii la orele de educatie fizica si de repetenti la bunul simt, de oameni care striga “ofsaid” la un aut, de “polivalenti”, de hiene in stare sa te sfisie pentru o ora de comentariu in plus sau pentru o stire in exclusivitate. Am urlat de frustrare ca lupul la luna atunci cind moartea lui Marian Cozma, despre care nici unul dintre cei care au scris despre el nici macar nu auzise de sarmanul handbalist, au transformat drama unei familii, a unui orasel si al unei echipe, in circ national.  La fel ca la moarte Mariei Cioncan, ca la cea a lui nea Gicu Dobrin. Iei ziarul si nu mai citesti de fenomen. Afli insa cu ce masina umbla borcea, pe cine mai trozneste turcu, pe cine mai injura becali. Este strigator la cer sa nu pomenesti intr-un rind ca Oltchim joaca pentru semifinalele Ligii Campionilor, desi esti ziar de sport, dar sa aloci pagini intregi unor greseli inchipuite sau nu de arbitraj sau pentru elucubratiile unor personaje mai mult decit dubioase.

Multi dintre colegii mei zimbesc ironic atunci cind mai depanam impreuna amintiri despre presa sportiva de dinainte de ”89. In necunostinta de cauza, multi sunt gata sa condamne un contingent care ne-a invatat sa citim printre rindurile de cele mai multe ori cenzurate, sa ne imaginam si chiar sa intelegem cum s-a jucat un meci pe care nu l-am vazut niciodata, sa deprinzi si alte discipline decit fotbalul, sa contientizezi chinurile adevaratilor campioni fara sa le incalci acestora intimitatea. Cunoscindu-i dupa 1989 pe cei carora le devoram textele si rindurile inainte de revolutie am nutrit pentru ei sentimente amestecate. Cu timpul, am constatat, in ceea ce ma priveste, ca pot fi capabil de sentimente de neconceput vizavi de colegii de breasla. Si asta citind, acultind, urmarind gale de box sau competitii de tot felul comentate de unii care n-au calcat in viata lor intr-o sala sau pe un teren de antrenament, n-au participat in nici un fel la viata unei echipe si nu cunosc despre un sportiv decit cu cine si-a tras-o, ce masina are sau de citi bani se bucura in cont. E trist sa vezi cum presa sportiva se duce de ripa. Cum dupa ani de sacrificii, fara simbete si duminici, fara concedii, fara drepturi sau, ma rog, cu ele incalcate, cu neajunsuri si cu frustrari de tot felul, vine o noua generatie. Care nu cunoaste limba romana, care nu are cultura generala, care nu vrea sa invete, care e obligata de niste sefi cu salarii jignitor de mari sa se prostitueze, sa ingroape la comanda valorile si legendele acestui neam si sa promoveze nulitatile, infractorii, parvenitii, analfabetii, din postura de vedete, de oameni ai momentului, de exemple demne de urmat. Astia sint talibani, nu ziaristi. Si ma intreb ca tot omul. Ala care a copilarit citind pe sub banca la scoala articolele lui Ioan Chirila, Ion Cupen, Petre Hent, Romeo Vilara ori Stelian Trandafirescu. Si ma intreb, asadar: Presa sportiva, incotro?

PS: am amintit mai sus doar de citiva dintre cei care mi-au marcat in mod pozitiv copilaria, adolescenta, care m-au facut sa ma indragostesc iremediabil de sportul romanesc si de campionii sai, de meseria de jurnalist. Sunt multi, foarte multi, cei care m-au determinat sa tin cu Steaua in noaptea in care ros-albastrii au cistigat Cupa Campionilor, sa fiu pentru citiva ani dinamovist si pentru o viata petrolist (aici il includ si pe tata), sa iubesc pentru o vara Argesul lui nea Gicu, sa nu uit niciodata 11-le Gloriei Buzau din anii ”80, sa ma indragostesc de Noemi Lung, de Teodora Ungureanu, sau de Alina Astafei, sa imi botez toate animalele si pasarile din batatura cu nume de sportivi celebri, sa ma visez facind ceea ce fac ei, sa ma trezesc dimineata realizind ca sunt doar un impostor nenorocit, sa iti rupi coatele si genunchii la Chitorani (un sat de linga Ploiesti care in anul1982 avea una dintre cele mai bune echipe de juniori din tara romaneasca), sa fii patriot. Actorii din zilele noastre, categorie din care fac parte inclusiv ziaristii (se stie care), ne-au confiscat toate astea. Ne-au lasat orfani…

Debusolat

Am ramas placut surprins sa constat ca in ultima vreme, desi am scris rusinos de putin pe blog, multa lumea mi-a trecut pragul. In virful picioarelor! Si la fel a plecat. Nu m-a mai injurat nimeni. Nici macar, asa, de fun! Recunosc ca, in ultima vreme, am fost suparat, ocupat, stresat, debusolat, haituit, nervos, enervant. Toate la un loc. Ce e prea mult? Din moment ce le pot duce pe toate, nu cred. Am vrut sa scriu despre transferul lui Radoi, despre asa zisa criza financiara, despre cum poate un fotbalist sa fie in ofsaid atunci cind primeste mingea din aut (de la un coechipier, bine-nteles), am vrut sa scriu despre framintarile mele, despre drama pe care fiecare dintre noi o traieste la un moment dat atit de puternic incit iti dai seama de adevaratele limite ale fiintei tale, am mai vrut sa scriu despre frustrarile mele ca om, ca jurnalist, ca tata, ca sot, ca … coleg, ca vecin, ca cetatean, ca locuitor al acestei tari si al acestei planete. Am vrut sa mai scriu despre Celtic, despre FC Porto, despre adevaratele motive pentru care Sporting a luat 13 goluri in 180 de minute de la Bayern, despre prietenul meu Vlad Ivanov, despre Cristi, care acum hoinareste prin Germania, despre prietenii mei uitati, despre fratii mei neconsolati, despre Petrolul, marea mea dragoste, sa va mai povestesc despre fetele mele care de doua luni merg la inot si pe care le visez deja campioane olimpice la natatie, sa va impui capul cu privire la ultimele carti citite in drum spre serviciu, despre noptile nesfirsite petrecute in fata calculatorului nestiind ce sa scriu mai intii pe blog intr-un blocaj psihic timpt, egoist si vecin cu nebunia. “N-am avut timp”, suna frumos scuza. E cel mai timpit si egoist alibi in relatia cu ceilalti. Avem timp, n-avem insa chef. N-avem chef de nimeni si de nimic pentru ca alergam ca nebunii dupa o glorie de mult apusa si dupa niste nenorociti de bani fara care, din pacate, nu ne-am descurca. Uitam insa ca suntem oameni, ca avem nevoie de priteni, de frati, ca timpul trece pe linga noi fara nici o sansa de a se mai intoarce vreodata. Si uite asa imbatrinim urit, departe de idealurile pe care le visam odata, departe de frati, de prieteni, de tot ceea ce e frumos pe lumea asta.