Nostalgie!

E ora 02.05. Mai am putin si termin supa fetelor. In paralel cu gatitul am facut revista presei, am scris pe blog (scriu in continuare), iar in acest moment ascult Abba. Mai devreme mi-am rasfatat auzul cu Alison Moyet, dar si cu baietii de la A-Ha. Si uite asa imi amintesc de noptile in care o gaseam pe mama in bucatarie gatind, “pentru ca doar acum noaptea e, mama, presiune la gaze”, imi explica ea. In casa era frig. Cred ca acesta era si motivul pentru care ma trezeam. Caloriferele se dezmorteau o data pe zi. Probabil ca apa sa nu inghete in instalatie si sa nu se intimple cine stie ce alta nenorocire. Ma apropiam de aragaz si ma incalzeam. Apoi o tuleam in pat. Deschideam radioul si era imposibil sa nu prind un post strain care sa emita muzica buna. Tata, care tocmai se intorcea de la centrala blocului, unde, voluntar, facea adeseori focul pentru ca toti locatarii blocului sa nu se simta ca la Polul Nord sau ca in celelalte cartiere al Ploiestiului, baga capul pe usa. “Ce faci, ma? Nu dormi? Sa te prind eu miine dimineata ca nu esti drepti la ora 6.00. Pastele matii!”. Si pleca. Mama continua sa gateasca. Sau sa coaca cozonacii framintati uneori de mine. Iar la radio, ca si acum, cinta tot Abba, tot A-Ha, uneori Alison Moyet, dar si FR David sau Dionne Warwich, Queen, Boney M  sau Saragoza Band. Brrrrr, ce frig era!

Box. Cite ceva despre nobila arta

Un prieten, Bogdan Gherasim (alias Ronaldo), ma certa ieri ca nu scriu pe blog nimic despre box. “Mai faci si un magazin saptaminal la Sport 1, sa-ti fie rusine”, a fost finalul reprosului. N-am vorbit chiar niciodata despre box pe acest blog. A fost o scapare. Ce rost are insa sa iti dai cu parerea despre o disciplina care nu face rating la noi decit ocazional. Din respect pentru marii campioni de afara? Cred ca macar pentru ei si tot trebuie sa mai bagam in seama boxul. Un sport dur, fara indoiala. Nu e un sport pentru domnisoare, chiar daca mai vedem din cind in cind doua fete, ajunse accidental in ring, care se paruiesc ca la coltul strazii intr-o lupta care are prea putine in comun cu boxul. Acum o saptamina i-am tinut pumnii marelui campion Evander Holyfield in confruntarea cu … nici nu stiu cum sa-l numesc … rusul Nikolai Valuev. Am sperat pina in ultima clipa ca cei trei judecatori vor aprecia boxul si nu forta bruta masurata in kilograme si metri. M-am inselat. La 46 de ani, Evander a avut sansa de a readuce titlul mondial, fie si cel WBA, lumii din care a coborit pret de 12 reprize. N-a fost sa fie. De ani buni, categoria grea, considerata categoria regina a boxului profesionist, e o rusine. Odata cu retragerea marilor campioni, iar aici ii amintesc pe Lennox Lewis, Evander Holyfield, George Foreman si mai ales pe “Iron Man” Mike Tyson, categoria grea a fost invadata de pugilisti din fosta Uniune Sovietica. Mari cit casa, cu un bagaj tehnico-tactic mai mult decit precar, “comunistii” se regasesc astazi in prim-planul categoriei grea. Din primii 14 grei, 7 sunt din fosta Uniune Sovietica. Pe fratii Kliciko, parca i-as ierta. Sunt pugilisti buni. Atit de buni intr-un ocean de medicritate, incit Vitali isi permite luxul sa urce in ring dupa patru ani de pauza si sa-l deposedeze fara probleme de titlul mondial pe nigerianul Samuel Peter.

Imi e dor de greii adevarati… La KO TV, emisiunea mea de pe Sport 1, saptaminal, pe linga actualitatea din ringurile profesioniste, am ocazia sa-i admir pe campionii de ieri. Nu doar de la categoria grea. Si va marturisesc sincer. Imi dau lacrimile uneori cind il vad pe Tyson sau pe Ali sau pe Foreman sau Holmes sau Spinks. In urmatorul “episod” rezervat boxului pe acest blog va voi vorbi, fara nostalgie de data asta, despre Antonio Margarito, Miguel Angel Cotto, Carlos Baldomir, Artur Abraham sau Joel Casamayor (sa ma ierte fanii celor pe care nu i-am trecut aici).

Craciun fericit…

Dam telefoane, trimtem sms-uri, mail-uri, ne uitam la televizor, ascultam la radio si ne prefacem ca avem un Craciun fericit. Uram de bine si celor de care n-am vrea sa mai auzim, dupa principiul ca de sarbatori e bine sa te-mpaci cu toata lumea si constatam cu o oarecare satisfactie ca unul sau altul nu ne-a uitat. E o inflatie de zimbete de fatada, minciuni pe post de adevar absolut, juraminte strimbe, promisiuni fara acoperire si mitocanisme. Frustrarile reapar in aceasta perioada mai abitir ca in alte dati, iar egoismul ne face sa privim doar in farfuria plina cu sarmale si la paharul cu vin din fata noastra.

Ne facem de cap, fiecare cum ne pricepem, unii printre cunoscuti (denumiti uneori si prieteni), altii inconjurati de vise nascute irealizabile. Uitam sau nu mai vrem sa stim ca multi traiesc la limita supravietuirii. Ca nu au avut bani pentru masa de Craciun si nici pentru cadouri. Tot ceea ce iti doresti e in schimb doar in buletinele de stiri si in pauzele publicitare. Nimeni  nu misca un deget. De ce mi-ar pasa tocmai mie? M-am saturat sa-mi bag nasul peste tot doar din dorinta de a face bine si sa fiu etichetat in fel si chip. Ma simt un Sveik, lipsit insa de umor. Mai degraba un mizantrop, poate chiar cel al lui Moliere. Zilnic sunt injurat pe forumul “Evz”, indiferent de subiectul abordat, de toti retardatii care se ascund in spatele unor pseudonime. Si nu inteleg de ce. Nu inteleg multe. Nu mai inteleg nici rostul Craciunului, atita timp cit in numele Domnului s-au facut si se fac in continuare nedreptati.

Craciun fericit…

Rangers – Celtic 0-1

Marturisesc ca m-am bucurat pentru Celtic. Nu-mi pot ascunde simpatia pentru catolicii din Glasgow. Sper insa ca asta sa nu se fii simtit in comentariul meu. Rangers – Celtic a fost si de aceasta data un regal fotbalistic. Un Ibrox Park incredibil, doua formatii supermotivate, un fotbal total. Poate mai tacticizat decit in alte situatii, dar, in esenta, un derby adevarat. Ma bucur ca in ultimii doi ani si jumatate, de cind Sport 1 emite in Romania, n-am ratat nici un Old Firm. Acum a fost insa pentru prima oara cind l-am impartit cu cineva. Si nu mi-a parut rau.

RANGERS – CELTIC

Anuntul vine cam tirziu. Adevaratii microbisti, insa, sunt convins ca stiu deja: simbata, 27 decembrie, de la 14.30, in direct la Sport 1, se joaca cel mai tare derby al planetei, Rangers – Celtic!!!

In concediu

Ce bine e in concediu! Fara ziare, fara televizor, fara stiri de cacao, fara obligatii profesionale de toata jena… Doar cu Sport 1. Recunosc faptul ca fetele mele, fara care in 2008 am stat mai bine de doua luni si jumatate (tot din cauza meseriei! Stiu, stiu! Daca nu-mi convine, sa-mi caut de munca! Doar ca eu nu ma pling. Doar fac  constatari!) m-au cam doborit. M-au facut la conditia fizica! E bine ca pina la urma macar experienta mi-a fost de folos. Era si pacat. Ce bine e fara gigi, fara muresan, fara argaseala, fara meme, fara toti calicii din fotbalul romanesc. Frate-miu ma mai tine la curent cu cite un transfer. Vorba vine, un zvon. Apropos: s-a transferat Roni de la Sporting Lisabona la Steaua? Sa-mi dea si mie cineva de veste cind se face! Va rog. Si as mai vrea ceva: sa ma sune careva cind l-o aresta pe gigi. Si pe Lupescu. Si pe nashul. Si pe ceilalti. Va pup! Craciun fericit la toata lumea si, pe bune, hai sa fim mai buni in 2009! Va rog io!

22 decembrie 1989

Primisem deja vacanta. Dupa incidentele de la Timisoara, autoritatile comuniste s-au temut ca nu cumva studentii din celelalte centre universitare sa se revolte si i-au trimis pe toti acasa. Pina la urma tot studentii au fost sufletul Revolutiei din decembrie 1989. Urmarisem evenimentele de la Timisoara pe US (ultra scurte), la “Europa libera”. Scala “VF”-ului meu se bulise in camin, intr-o seara (sa fi fost 18 sau 19 decembrie), cind Marinica (Ion Marian) colegul meu mi-a cerut radioul sa asculte si el ce spune “Europa libera”. Prindeam posturile bagind degetul in radio, unde cautam o sfoara, pe care o trageam intr-o parte sau in alta. Pe 22 dimineata, m-am decis sa plec la Bucuresti. Sa fac Revolutie! Mama, Dumnezeu sa o odihneasca, m-a blestemat, spunind ca sunt un nebun daca plec si a fost gata gata sa-mi rupa hainele in dorinta sa de a ma opri. M-am dus in centrul Ploiestiului, unde o mina de oameni deja scanda impotriva regimului. M-am dus si eu, iar dupa vreo ora am urcat pe un Aro dotat cu megafoane (de unde drakului aparuse) si am vorbit multimii, indemnindu-i pe cei care ne priveau de la distanta sa ni se alature, iar celorlalti sa reziste. Un intreg Ploiesti imi e martor! Dupa vreo doua ore, zvonul ca Ceausescu a fugit a fulgerat multimea. Am plecat la Bucuresti, la facultate. In inconstienta mea, am dormit citeva nopti pe la Agronomie. Ba in ghereta paznicului, ba prin nu stiu ce camin. Ziua faceam controale. De fapt executam ordinele “revolutionarilor”. Seara, frint de oboseala, ii vedeam pe colegii mei care mergeau sa descarce ajutoare la Romexpo cum faceau parada modei cu hainele luate cu sacii drept recompensa pentru munca. Suparat, am luat trei litrii de ulei comestibil expirat si am fugit acasa, la Ploiesti. Tin minte ca m-am oprit in mijlocul “revolutionarilor” din bloc si m-am imbatat ascultind CC  Catch. “Te-ai dus ca boul la Bucuresti. Poate mureai drakului p’acolo. Si pentru ce? Nici macar certificat de revolutionar nu ti-ai luat”, imi reprosau prietenii de acasa la ceva timp distanta. Si cita dreptate aveau…

Ruga pentru parinti

Nici cind nu le simt lipsa mai mult ca de sarbatori, fie Paste, fie Craciun. In ajunul acestor mari praznice, milioane de ginduri si un numar infinit de amintiri zboara in jurul meu rupindu-ma de realitate. Unele ma ucid, pentru ca, instantaneu, altele sa ma readuca la viata. Inchid ochii si ii vad zimbitori, ca in fotografia ciudat de proaspata de pe crucea mormintului lor. Le urez “La Multi Ani”, chiar daca stiu ca nu ma aud. Le multumesc pentru tot ce au facut pentru mine, stiind ca recunostinta e in van. Zimbesc povestindu-le fetelor mele ce bataie mincam de la ei. Uneori din nimic. Dar tot din nimic, ei gaseau resursele necesare ca sa supravietuim in vremurile pe care oamenii, din pacate, le uita. Eu n-am uitat. Asa cum n-am sa uit cum de Craciun ne stringeam in jurul bradului pentru a vedea ce ne-a adus Mosul, uitind ca de fapt sarbatoream nasterea Mintuitorului. E greu fara ei. Asa ca ii indemn pe toti cei care mai au inca parinti sa-i pretuiasca, sa-i respecte si sa-i iubeasca. Sa va rugati pentru ei… Pe parinti nu ai voie sa te superi, atita timp cit ai masura tuturor lucrurilor si maturitatea necesara pentru a separa binele de rau… Nici cind nu le simt lipsa mai mult ca de sarbatori, fie Paste, fie Craciun.

ADI DOBRE: Marea abureală

“La DNA este chemat câte un «om de fotbal» din lotul evazioniştilor. Aceştia intră pe poarta instituţiei, beau o cafea cu procurorii, după care pleacă la treburile lor. Fără să dea explicaţii.”

Mai tineţi minte celebrul moment zero din fotbalul românesc? Acea întâlnire a conducătorilor de cluburi din prima divizie de-acum câţiva ani, în care lumea promitea, după ore de discuţii în cel mai pur stil mafiot, că blaturile din fotbalul românesc vor fi îngropate. Şi, în sprijinul celor stabilite, blatiştii cereau, cu ipocrizie, un răgaz de un retur, timp în care mai trebuiau reglate datoriile din toamnă. A fost cel mai bun prilej de după 1989 pentru instituţiile statului de a-i pune sub acuzare pe şefii fotbalului românesc. Nu s-a întâmplat însă nimic. Nici atunci, nici altădată.

Din când în când, pentru a distrage atenţia populaţiei de la probleme mult mai grave, fotbalul e scos în faţă, pentru că, vorba aia, e cel mai popular sport, e circul servit românilor zi de zi. La DNA este chemat câte un „om de fotbal“ din lotul evazioniştilor. Aceştia intră pe poarta instituţiei, beau o cafea cu procurorii, după care pleacă la treburile lor. Fără să dea explicaţii. Din 1990 încoace, Mitică Dragomir, şeful LPF, se laudă cu faptele de arme de pe vremea comuniştilor, pe care cu onor i-a slujit. Autodenunţurile făcute de Mitică sunt catalogate însă drept glume sau, cel mult, amintiri din copilărie. Acelaşi Mitică Dragomir a dezvăluit public, la nervi, modul fraudulos în care Gigi Becali, bunul său prieten, a pus mâna pe cea mai titrată echipă din istoria fotbalului românesc. Lumea a râs iar şi nimeni nu a mişcat un deget.

Scandalul „Valiza“ a ajuns la capitolul „înregistrări telefonice“. Spectacol total! Nimeni însă dintre cei care ar trebui să intervină cu legea în mână nu se autosesizează. O fac, în schimb, preşedinţii de cluburi, cei care formează, probabil, cel mai unit segment al economiei naţionale. În apărarea lui Gigi Becali, cel dovedit că a şmecherit o grămadă de meciuri din primul nostru eşalon, sar toţi colegii de breaslă ai latifundiarului. În cel mai pur stil mafiot. Iar românii urmăresc un nou episod din serialul „Marea Abureală“, serie nouă.

>Editorial aparut in cotidianul Evenimentul zilei, editia de Duminică, 21 Decembrie 2008

ADI DOBRE: Antrenor în Liga lui Mitică

E greu să fii antrenor de fotbal în România. Nu contează că e sau nu e criză financiară. Ăsta e doar un amănunt de culoare. Nici măcar eşalonul în care profesezi nu mai e determinant în această meserie. În România, omul de pe bancă e permanent la cheremul şi la toanele patronului. Cum 99,9 la sută dintre tehnicieni provin din rândul foştilor jucători, adică oameni care au mâncat fotbalul pe pâine încă de mici, e frustrant să vezi cum unul care a spart seminţe o viaţă întreagă în tribună îşi permite să vorbească despre tactică şi să-i dea antrenorului sfaturi. În Liga lui Mitică, antrenorul nu este nimic altceva decât un fel de gestionar al echipei. Unul care dimineaţa dă deşteptarea, iar seara face inventarul lotului înainte de culcare. În România, antrenorul de fotbal nu are voie să vorbească despre tactică, despre calităţile jucătorilor sau despre nemulţumirile care îl macină permanent. Nu are voie să-şi ceară drepturile, având doar obligaţii.

Tehnicianul este obligat ca înainte de meci să-i ceară patronului echipa, iar pe durata partidei să asculte sfaturile magnatului în ceea ce priveşte traseul paselor şi schimbările ce trebuie efectuate. La finalul meciului, tot patronul e cel care trage concluziile. „Tactica echipei nu a fost cea mai bună azi. Ne-am fi descurcat excelent dacă mai aveam un închizător. Pe aripi s-ar fi putut avansa mai bine. Marcajul nu a funcţionat. Mi-a plăcut cutare sau cutare jucător, restul n-au faţă de această echipă“, sunt inepţiile debitate de patronii sau preşedinţii-antrenori. În tot acest timp, la conferinţa de presă, tehnicianul trebuie să răspundă la întrebări stupide, fără legătură cu meciul ce abia s-a încheiat. În România, dacă faci ce zice patronul, mariajul poate dura. În caz contrar, rămâi fără serviciu, iar de plecat, pleci tot în condiţiile dictate de patron. Nu contează că nu ţi-ai mai luat salariul de câteva luni, iar contractul ţi-a fost încălcat încă din momentul semnării lui.

> Editorial aparut in Evenimentul zilei, editia de Duminică, 14 Decembrie 2008