Cenaclul Flacara

L-am sunat duminica, putin dupa prinz, pe poetul Adrian Paunescu. Ca sa-i urez “La multi ani”. “Ce faceti, maestre?”, l-am intrebat. “Uite, pe aici, prin gara asta”, mi-a raspuns. Adrian Paunescu a implinit duminica 65 de ani. Aveam impresia ca are mai mult. Nu stiu de ce. Poate nu as fi scris nimic despre Adrian Paunescu, daca in aceasta noapte, butonind telecomanda, nu as fi dat, absolut intimplator, peste un film despre Cenaclul Flacara. Si am retrait mai bine de o ora niste vremuri demult uitate, peste care praful s-a transformat in beton. I-am revazut pe Nicu Alifantis, Vasile Seicaru, Ducu Bertzi, dar mai ales pe Stefan Hrusca, tinar si extrem de simpatic cu acel nas acvilin, inca virgin in fata chirurgiei plastice. Mi-am amintit ca in acele vremuri, de la sfirsitul anilor ’70 si inceputul anilor ’80, Cenaclul Flacara se numara printre singurele distractii ale tinerilor. Prinsese atit de tare la public, incit autoritatile comuniste au inceput sa se teama probabil, ca Paunescu ar putea manipula masele. Si cum totul are un sfirsit pe lumea asta, Cenaclul Flacara a murit si el. Intr-o simbata noapte, in vara lui ’85, la Ploiesti, pe stadionul Petrolul, atunci cind natura dezlantuita, inconstienta si prostia si-au unit albiile.