adi dobre’s blog

Am ajuns la Budapesta, unul dintre orasele mele preferate. Ma simt bine dupa 14 ore de stat in masina. E adevarat ca intre timp am dormit, dar am si baut nenumarate beri cu Patrick, prietenul meu de la Sport1 pe care nu-l cunoscusem pina ieri. De doi ani il aud in casti, de cite ori comentez la Sport1. Nu s-a suparat pe engleza mea aproximativa. Din contra, e invidios ca eu stiu ceva maghiara, iar el nu bungheste in romana decit citeva cuvinte si expresii, oricum foarte multe pentru unul care nu a avut contact cu tara noastra decit prin intermediul unor fire. Am fost si la Sport1. Nu m-a mincat niciun ungur. Mai mult, o imensa redactie l-a intimpinat pe Adi Dobre ca pe o vedeta! Si pe Daniel Contescu la fel. Si pe Coco, fotograful nostru de la EVZ, la fel. Acum mai dau o fuga prin oras, ma odihnesc putin si o iau din loc, spre Elvetia. Spre Euro.

Marturisesc faptul ca, liber fiind de citeva zile, habar n-am avut pe cine a chemat Gica Popescu la Seara Campionilor din Ghencea. Stiam doar de Figo. Despre ceilalalti am aflat din gura unui crainic ragusit si plictisit de ceea ce facea, de parca l-ar fi obligat cineva sa prezinte evenimentul. Raul, Toldo, Salgado, Nakata, Jorge Costa, Pauleta, Davids, Sa Pinto, Sergi, etc, etc, etc. Distributia absolut colosala pentru un public saturat de Banel, de Ov. Petre, de Nesu sau de Lovin. Din pacate, daca la Steaua-Gloria Buzau, din ultima etapa, stadionul Ghencea a fost, dupa cum am auzit, plin, aseara, la Seara Campionilor s-au inghesuit doar vreo zece mii de suflete. Ma uitam la baietii aia obisnuiti sa joace sub presiune cum se spune, cu zeci de mii de oameni in circa, cum se holbau la tribunele goale. Cind au intrat pe teren, Raul, Figo, Solari, p’asta il uitasem, au ramas muti. Si-au reamintit insa ca sunt la un meci de caritate si si-au vazut de treaba. Adica au facut spectacol. Ne plingem ca nu avem ce vedea, dar ne calcam in picioare la un circ de meci cu gloria Buzau. Spunem ca ne e foame de fotbal adevarat, dar facem pe fudulii cind ni se serveste cozonac. Refuzam spectacolul, dar ne pierdem noptile uitindu-ne in gura lu’ Dan Diaconescu in direct. Romanul, de fapt bucuresteanul, si-a aratat luni seara limitele. Daca s-ar fi organizat la Cluj, la Timisoara, la Craiova, sau oriunde altundeva in tara, Seara Campionilor s-ar fi desfasurat cu stadionul plin.

Am fost in urma cu aproape o luna, mai precis pe 2 mai, la Teatrul National, la piesa “Edward al treilea”. I-am admirat timp de 3 ore si jumatate, printre multi altii, pe Ion Caramitru, Constantin Dinulescu, Serban Ionescu, Simona Bondoc, Crina Muresan si pe Mircea Anca pentru doar 6 (SASE) lei. Daca faci un reportaj pe strada si intrebi oamenii de ce nu merg la teatru, 99 la suta vor spune ca nu au bani, iar 1 la suta dintre interlocutori vor recunoaste ca nu au timp. Macar astia sunt sinceri. Un pachet de tigari, ardel-ar focu’, face vreo 5 sau 6 lei. O suta de vodca, tot pe acolo. Sunt placerile la care romanul nu renunta nici in ruptul capului. Lipsa de educatie, refuzul de a invata, de a se culturaliza, promovarea nonvalorilor si a impostorilor vor fi doar citeva din principalele motive ale decaderii Romaniei in urmatorii ani. Nimeni nu te obliga sa mergi la teatru. Nimeni nu te obliga sa mergi la Seara Campionilor pentru a-l vedea pe un anume Oceano pe care eu unul l-am descoperit intr-o noapte de 30 ianuarie 1985, pe unde scurte, intr-un comentariu portughez, care la vremea aia imi parea oribil. Omul, Oceano asta, isi gasise sa debuteze in nationala Portugaliei tocmai intr-un amical contra Romaniei. In plus, Hagi era racit, avea 39 temperatura. Si doar stiti, machidonul e rau la fierbinteala. Romania a batut in acel amical cu 3-2, un gol fiind semnat de Hagi, care, daca nu ma inseala memoria, intrase pe final. In concluzie, haideti sa nu ne mai plingem de una si de alta, atita timp cit refuzam sa devenim mai buni, mai intelegatori, mai inteligenti cu un minimum de efort.

Peste trei zile voi pleca la Euro. Este primul meu turneu final. La fel ca al generatiei “apa plata cu lamiie”. Unii dintre ei l-au prins si pe ala din 2000, dar calificarea nu a reprezentat performanta lor. A fost meritul “generatiei de aur”. Cintecul de lebada al “generatiei de aur”. Marturisesc faptul ca ideea plecarii nu-mi genereaza entuziasmul pe care l-as fi avut probabil in anii trecuti. Sa fiu sincer, nu stiu daca in anii trecuti dorul de duca la un turneu final ar fi fost mai mare ca acum. Si asta pentru simplul motiv ca n-am trait sentimentul de a pleca la vreun Euro sau la vreun Mondial. Nu mai conteaza motivele. Acum stau si sufar de scenarita! “Esti stresat”, mi-ar spune nevasta. Recunosc, sunt putin stresat. Sau putin mai mult. Motive? Fara numar, ca banii dati de fotbalistii tricolori manelistilor la diverse chelmeze. Am incercat intr-o noapte sa astern pe hirtie toti factorii de stres cu privire la debutul meu la un turneu final. Am consumat toate pixurile si creioanele librariilor din Salajan si productia de hirtie a fabricii Letea Bacau pe o luna. Asa mi-a aparut in vis. Eu nu am de unde sa stiu ca a fost si adevarat. M-a mintit visul, mint si eu. Prietenul Christian Clemens mi-a zis sa fiu atent cum conduc prin Elvetia, pentru ca acolo sunt cei mai ai dracului politisti din Europa. “Sa nu incerci sa dai spaga, ca te aresteaza”, m-a avertizat Christian. Asa voi face. Adica nu voi incerca sa dau spaga rutierilor elvetieni. Sa vad insa pe unde voi scoate eu camasa atunci cind radarele politistilor elvetieni vor surprinde cu mult peste limita legala gindurile mele? Am sa le spun pe sleau ca le erau adresate fetitelor mele, Ana-Larisa si Maria-Alexandra. Si am sa le povestesc cum loveste Alexandra mingea cu ambele picioare si cum degajeaza la nici 4 ani. Si le voi spune ca daca vor indrazni sa-mi amendeaza gindurile, cind Alexandra va fi o vedeta internationala in fotbalul feminin, nu-i voi baga in seama. Ei, adica politistii care imi vor amenda gindurile, au sa-i ceara autografe, iar eu am sa-i spun Alexandrei, asa cum le zice Piturca tricolorilor cind ii vad stind de vorba cu unii dintre ziaristri, cei “apolitici”: “Nu ii baga, tati, in seama. Sunt niste tarani”. Cred ca putin stres vine si din regretul ca unul dintre baietii care altadata ma considera fratele lui mai mare, nu ma mai baga acum in seama. As fi vrut sa impart cu el stresul primului meu turneu final, asa cum imparteam o bucata de pateu in aspic pe un trotuar nenorocit din Drumul Tabrerei noaptea, acum opt ani. Despre baiatul care isi incepea ziua sunindu-ma pe mobilul ala cit o caramida, Philips Fiz, si o incheia asisderea, unii spun ca e milionar in dolari. N-am de unde sa stiu, pe cuvint. Am asistat, pot spune chiar am contribuit, la urcusul lui, dar nu i-am numarat niciodata banii. Si el merge acum la Euro. Pentru el nu e primul. Sau poate e primul mai serios. As fi vrut sa impart cu el stresul primului meu turneu final. Asa cum si l-a impartit si el pe-al lui cu mine acum citiva ani. Si mai tin minte ca, in egoismul sau, in noaptea dinaintea plecarii, si-a impartit stresul cu o naveta de bere. Doar el.

Am vazut pentru prima oara cirese la bunica din partea mamei, care locuia la Boldesti-Scaieni (la vreo 11 km de Ploiesti inspre Valenii de Munte). Adica cirese, asa, in pom, cum le sta bine cireselor. Mamaie, pentru ca bunica nu i-am zis niciodata, era o ardeleanca pur-singe, din Hodac de Mures, care fugise in Regat dupa dictatul de la Viena. Nu s-a mai intors acasa, pe Valea Gurghiului, niciodata. Cred insa ca a facut-o totusi, foarte rar, in vizita. La inceput n-am inteles de ce si-a abandonat rudele din Ardeal, asa din senin. Mamaia avea insa sa-si abandoneze si alte rude, mai apropiate din punct de vedere geografic. Pe mamaie am urit-o toata copilaria mea pentru ca nu a vrut sa ne duca acolo, unde cica aveam niste verisori si niste verisoare, pe care i-am cunoscut abia peste ani, pe rind. Si atunci, doar cu ocazia nuntilor, dar mai ales a inmormintarilor, cind oamenii ajung la concluzia ca daca vrei sa-ti gasesti putin timp liber, iti gasesti. Din pacate doar pentru obligatii, adica nunti si inmormintari. Mamaia nu iubea ciresii. Si nici ciresele. Spun asta pentru ca nu am vazut-o vreodata stind de vorba cu ciresii, iar cirese minca foarte rar. Asta in timp ce noi, copiii, nepotii ei (eu si fratele meu, Edi), stateam cu orele agatati de cracile pomilor. Faceam cite o scurta pauza doar atunci cind burta se revolta si trebuia sa fugim la wc-ul din fundul curtii. Aveam, adica mamaie avea, cinci ciresi. Doi timpurii, unul “intermediar”, sa-i spunem, si doi tirziori, asa ca aveam cirese tot inceputul verii. Cine mai era ca noi? Nimeni! Ciresii au fost prietenii nostri, iar ciresele erau modul lor de a ne arata ca le sintem la fel de dragi. In ei ne faceam casa, asa cum vazusem la Johnny Weissmuller, in Tarzan. De “intermediar” ne agatase tata un leagan. Inainte de plecarea spre Ploiesti, adunam cite o sacosa de cirese. Ajungeam acasa si nu ne lasam pina nu le haleam pina la ultima. La adapostul intunericului si de la inaltimea etajului 4, bombardam baraca de tabla in care familia Nastase, pocaitii plecati ulterior in State, uscau plante medicinale. Era senzational. Bombardamentele americanilor asupra rafinariilor din Ploiesti din timpul celui de-al doilea razboi mondial erau reinviate. Batrinii locatari traiau o senzatie de daja vu. Zgomotul produs de explozia proiectilelor “Made in Boldesti” trezeau intreg blocul, dar tot nu ne opream. Sunt cele mai frumoase amintiri despre ciresii si despre ciresele de la Boldesti-Scaieni. Sunt multe, mult mai multe. Prin scoala generala, l-am convins pe tataie, nea Stelica cum ii zicea mama si despre care am aflat mai tirziu ca nu era tatal ei bun, adica nici tataie al meu bun nu era, sa culegem ciresele si sa mergem sa le vindem la piata, in Ploiesti. La inceput, nea Stelica nu a vrut. Nici el nu prea iubea ciresii, nici ciresele. Deocamdata. Pina la urma a cedat. Sa nu credeti ca s-a lasat induplecat dupa citeva rugaminti. Nuuuuu. Dupa citeva saptamini. Tin minte ca oamenii, cumparatorii, formasera o coada la cosurile noastre chiar inainte ca tataie sa aduca cintarul de la administratia pietii. Le-am dat cu zece lei kilogramul. S-au strins citeva sute de lei. Bucuros, tataie mi-a dat si mie o suta! O suta! Stiti ce insemna o suta de lei pe vremea aia? Mama, mama! Tataie a dat instantaneu de gustul banilor si nu m-a mai luat niciodata cu el la piata. De ce sa-mi mai dea si mie o suta de lei?

Ciresele oferite in dar baietilor de la bloc ma transformau rapid intr-o vedeta. Fetele, putinele fete din blocul aflat pe strada Gageni nr.88 din Ploiesti, nu primeau cirese decit contra unui sarut. Am auzit ca, mai tirziu, una dintre putinele fete de pe strada Gageni nr. 88 din Ploiesti facea acelasi lucru cu studentii arabi de la Institutul de Petrol si Gaze. Dar nu primea cirese, ci blugi, cite un sapun Fa si un pachet de cafea Alvorada. Ma laudam la toata lumea cu cei cinci ciresi ai mei aflati pe tarimul magic de la Boldesti-Scaieni, un fel de Faritopia, tarisoara aia frumoasa a papusii Barbie, dupa care se topesc fetele mele. Zilele trecute, am cules din nou cirese. Nu la Boldesti-Scaieni. Nici nu conteaza unde. Macar de ar fi fost coapte. Si m-am trezit ca ma laud unui amic, dupa foarte multi ani, cu cei cinci ciresi ai mei, de fapt ai bunicii si ai lui nea Stelica: cei doi timpurii, cel “intermediar”, cum il alintam, si cei doi tirziori, si din care mincam tot inceputul verii. Nu stiu de ce am adus vorba de ei. Poate pentru ca atunci cind vad cirese imi aduc aminte de ei. Mie dor de ciresii mei. Nu mai stiu nimic de ei. Ultima oara am fost sa-i vad exact acum zece ani. De fapt era inmormintarea bunicii, dar, va spun sincer, pentru ei am mers mai mult. Era inceputul lui aprilie, iar ciresele ciresilor mei erau doar la stadiul de zarzare. Adica mici si verzi. Pe mamaia o uram din nou. Cu noua luni inainte refuzase sa o primeasca pe mama mea, adica pe fiica ei, sa stea la Boldesti-Scaieni, pentru ca se temea sa nu se molipseasca si ea de cancer. Mama nu a dat cancerul ei la nimeni si s-a stins la trei zile dupa inmormintarea bunicii. Am inteles ca acum, la Boldesti, sta un verisor, care, pentru ca nu si-a achitat nici o factura la utilitati, nu mai are nici apa, nici gaze, nici lumina. Cum s-or descurca ciresii mei fara toate astea? Mie dor citeodata de mor de ciresii mei si de ciresele lor coapte.

DNA, Casa Fotbalului Romanesc

De la o vreme încoace, prin birourile Direcţiei Naţionale Anticorupţie se perindă întreaga faună fotbalistică autohtonă.

DNA pare mai degrabă sediul FRF. Impresari, conducători, fotbalişti şi bodyguarzi, componenţi ai generaţiei de aur, de platină ori de tinichea bat sfioşi la uşa temutei instituţii. Nimeni n-a scăpat. Sau aproape nimeni. Surprinzător însă, oaspeţii DNA au ieşit de la audieri, cu puţine excepţii, zâmbitori, chiar fericiţi.

După o asemenea vizită, pe Gigel Coman l-a podidit râsul. Nu conta că era trecut de miezul nopţii, că echipa sa tocmai retrogradase, iar el fusese ridicat de mascaţi, cu câteva ore mai devreme, de pe o terasă, la braţ cu nişte băieţi cu ceafa lată, care aveau asupra lor aproape două milioane de euro. Gigel avea un chef nebun de râs. Dacă stai bine şi te gândeşti, chiar e de râs. Ceea ce mulţi români încă mai cred că ar trebui să fie un fel de Inchiziţie modernă, nu este nimic altceva decât o piesă de comedie. În loc să-i „ardă pe rug“ pe corupţi, DNA le repară moralul bieţilor oameni de fotbal aflaţi în diverse stadii de depresie. Când vrea să se distreze, Gigi Becali, patronul Stelei, îi jigneşte pe procurorii anticorupţie ca pe propriii angajaţi. Şi toată lumea râde. Iar DNA continuă să cheme la audieri oameni de fotbal, aşa, ca să se afle în treabă.

Dincolo de autodenunţurile făcute cu o nonşalanţă orweliană de Gigi, în fotbalul românesc a avut loc, cu ani în urmă, tot fără efect pe tabela de marcaj, un „moment zero“. A fost spovedania celor care au stricat regulile după 1989. De decenii bune, fotbalul românesc e un soi de Vatican. Are propriile lui legi. E adevărat, înainte nu se vehiculau sumele de azi, nici nu era posibil, însă întrecerea socialistă din ramura sportivă avea cunoştinţă de termenul „bani negri“. Cu o aşa istorie, fotbalul românesc nu avea cum să nu fie respectat de procurorii anticorupţ ie. La DNA vor mai veni în vizită mulţi oameni de fotbal.

După şefi şi şefuleţi, vor urma probabil femeile de serviciu, vânzătorii de bilete, ospătarii şi celebrele folcloriste. La un moment dat, ar trebui să se ajungă şi la o înţelegere, iar FRF şi LPF să-şi mute sediul la DNA. Sunt sigur că s-ar găsi loc chiar şi pentru celebrul grătar federal, ori pentru un teren de fotbal-tenis.

editorial aparut in numarul din 25 mai 2008, duminica, al cotidianului Evenimentul zilei.

De ani buni, gigi lanseaza “bombe”. Sau arogantze. Nu conteaza ca nici el nu le crede. Important e ca ele, arogantzele, sau bombele”, sunt imediat azvirlite pe agentiile de stiri, seara televiziunile deschid jurnalele cu ele, iar a doua zi tin prima pagina a ziarelor. “Se vinde orice spune gigi”. Asta e explicatia. Pai cum sa nu se vinda, cind bizonul doar asta gaseste pe tarabe. gigi a ajuns sa fac mishto de jurnalisti, ma rog, de baietii aia cu microfoanele si reportofoanele in miini, ca de angajatii sai. Si astia nu se prind. Sau nu vor sa se prinda. Si uite asa, gigi se crede, pe rind, ba Caligula, ba Nero, ba Baiazid Fulgerul, ba Ceausescu, ba nu stiu ce sfint din lumea lui inchipuita, adica un fel de cel mai tare din parcare. Una dintre marile placeri ale lui gigi o reprezinta capitolul transferuri. gigi anunta mereu transferuri. Dintre cele mai fantasmagorice. Ba ca il vinde pe finu’ Mirel pe 15 milioane de euro, ba ca e la un pas de a cumpara nu stiu ce vedeta expirata. Toate astea apar in presa pe post de “exclusivitati”, de “senzational”. In timp ce ardelenii de la CFR, aia, campionii Romaniei (asta e!), chiar se intaresc. Fie vorba intre noi, chiar au nevoie de intariri, pentru ca Shampion Lig nu e nici Divizia A, nici turul preliminar al Cupei UEFA. CFR ar avea nevoie in acest moment, dupa calculele mele, de vreo 7-9 jucatori noi, care sa joace titulari. Daca nu vrea sa se faca de ris in grupe.

La aproape o saptamina de la terminarea campionatului, ma suna frate-miu, Edi. Pardon, domnul Edi. Mare pishicher! Venise de afara si asculta la radioul passat-ului sau de 28.000 de euro, pe care nimeni n-ar fi dat atitia bani nici daca ii fura, o discutie aprinsa in care toata lumea, de la realizator la invitati, il injurau de mama focului pe Arpad Paszkany, seful de la CFR, baiatul ala simpatic care a slabit 30 de kile in doua luni si a facut campioana a Romaniei o selectionata sud-americano-portugheza. “Ce s-a intimplat, frate?”, ma intreaba domnul Edi. “Ce sa se intimple?”, il intreb la rindul meu. “Ce-a facut ungurul de Paszkany, ma, a declarat autonomia Ardealului de-l injura astia? E ceva de Steaua. Cica ar cam fi facut ungurul pipi pe performanta Stelei din ‘86. Aia cu Cupa Campionilor”. “Aaaaaaa!”, zic. Ma uit la data si constat ca trecuse, asa cum va spuneam la inceput, aproape o saptamina de la declaratiile lui Paszkany, care, intr-adevar, cam facuse pipi pe cea mai mare performanta a fotbalului romanesc de club, iar romanii, adica “adevaratii romani”, nu puteau uita inca. Cum sa uiti o asemenea “infamie”? Oamenii asteptau probabil inca prima de la nea gigi pentru stoicismul cu care combatea in eter mirsavia sefului de la CFR, dupa ce se epuizasera prin paginile ziarelor de specialitate ramase in pana de subiecte. Ceea ce nu stiau ei era amanuntul ca pe gigi il doare in cot de Steaua aia, fosta campioana a Europei! A doua zi dupa ce CFR a luat titlul, ma aflam la conferinta de presa a invingatorilor. Eram acolo, la vreo doi metri de Paszkany, cind, intr-o discutie mult mai ampla, comenta victoria Stelei la Sevilla. Tin minte ca l-am completat si eu, spunind ca in anii aceia, echipele engleze erau suspendate. Paszkany nu e primul si nici ultimul care pune la indoiala drumul Stelei (ATENTIE, DRUMUL!) spre finala Cupei Campionilor din 1986. O facea insa in calitate de sef al campioanei Romaniei. Iar asta era musai de speculat. Telefoanele corespondetilor de Cluj au inceput sa zbirniie. “Ba, s-a luat Paszkany de Steaua din ‘86!”. “E buna asta”, a fost raspunsul sefilor de la centru, care, mirosind scandalul, au dat alarma: “Ba, ia sunat-ii, ba, pe d’alde M. Majaru, T. Stoica, F. Iovan, G. Balint. Cum, cine sunt, bai handicapatilor? Generatia lu’ peshte prajit ce sunteti. Halal ziaristi”. Tinerii aspiranti se conformeaza, fac rost de numerele de telefon necesare si suna la T. Stoica, la E. Ienei, la F. Iovan, chiar daca nu auzisera in viata lor de numele astea. Dar au sunat, ca doar sunt ziaristi! Nebagati in seama cu anii, saracii campioni de la Sevilla au reactionat imediat. Ieseau din nou in fata. “Domnii ziaristi” ii sunau din nou. Ce conta pentru ce. La Cluj, Paszkany isi ridea in barba. Reusise o diversiune de mare exceptie. Doua saptamini a fost numele sau pe buzele tuturor, in toate ziarele (mai putin Evz), pe toate posturile TV, in toate mediile. Dupa cucerirea titlului, nici un ziar, nici macar de sport, nu a incercat sa creioneze succesul sportiv al CFR-ului. Sa faca o analiza, o chestie din’aia cu cite goluri a marcat trupa Falcosului, macar ceva la modul retrospectiva “Sportul”, cotidianul de dinainte de ‘89. Nimic. “Cazul valiza”, “Bataia incasata de cameramanul jandarmeriei din Cluj”, “Paszkany vs. Steaua ‘86″, “Paszkany vs. Piturca”, astea-au fost subiectele. Nimeni nu a mai stat sa analizeze sfirsitul de campionat. Nimeni nu si-a pus intrebarea cum de a reusit CFR sa-i sufle totusi Stelei titlul de campioana chiar si dupa ce gigi declarase ca se spinzura daca pierde locul 1? Nu s-a intrebat nimeni. Asta a si vrut Paszkany. Sa nu se intrebe nimeni!

Bucuros de succesul lui Celtic, miercuri noapte am venit acasa chitit sa intru pe blog si sa anunt, folosind eventual si ceva expresii mai putin ortodoxe, succesul catolicilor de la Celtic in fata nesuferitilor de protestanti de la Rangers. N-am facut-o insa. Mi-a fost rusine, ca, dupa o pauza de multe zile in care i-am ignorat pe putinii mei cititori, vin asa, pe nepusa masa, si ma dau mare cu succesul altora. Prietenul si colegul Andrei Craciun a zimbit cind a auzit scuza invocata. Pai, n-am dreptate? N-am zis eu ca-mi fac mea culpa daca Steaua pierde campionatul? Am zis. N-am zis eu ca vin imediat, de parca as fi fost ciocanitoarea Woody intre doua desene animate? Cind colo, eu am fost plecat inclusiv in Bulgaria, cu fetele mele, intr-un week-end… Sa-mi fie rusine! Recunosc ca am fost putin obosit. Dar oare cine nu e obosit in ziua de azi. Daca m-ar auzi Costi Mocanu, ar spune ca ma pling iar. Si, sincer, nu vreau sa se mearga atit de departe. Asa ca va spun simplu, m-am intors. N-am fost suparat pe nimeni. Nici macar pe mine. Stiu ca este ciudat, in conditiile in care nu e zi de la Dumnezeu sa nu-i stric cheful cuiva. Sefului, nevestei sau mai stiu eu cui.

Celtic a reusit sa cucereasca cel de-al treilea titlu consecutiv in Scotia. Titlul cu numarul 42 din istorie. Mai are insa pina la cele 51 de titluri detinute de rivala de moarte, Rangers. Marturisesc ca m-am temut pentru Celtic. Asta pentru ca, nu mai e nici un secret, ii iubesc pe catolicii de pe Celtic Park. Am fost convins la un moment dat ca baietii lui nea Gordon Strachan vor pierde campionatul. Am si spus-o la Sport1. Dar daca ar fi pierdut, ar fi facut-o pe mina lor. Prea si-o dadusera singuri la gioale. Mina lor aia altruista, care le-a imbogatit zestrea de puncte amaritilor de Kilmarnock sau sovieticilor de la Hearts, i-a adus pe fani la exasperare. Punctele cedate, evident fara voie, fratilor de cruce de la Hibernian nu se pun. A fost asa, un tirg, ca intre emigrantii irlandezi. Miercuri seara, pe cerul Scotiei, intre Dundee si Aberdeen, acolo unde jucau Celtic si Rangers, a patrulat un elicopter. Avea la bord trofeul destinat viitoarei campioane! Spre final, cind zarurile fusesera aruncate, elicopterul a plecat spre Dundee. A ajuns aproape de finalul meciului. La timp. In Romania, in ultima etapa a sezonului, un var al elicopterului, un avion, a facut drumul de la Bucuresti la Cluj. Nu pentru a duce tricourile de campioni baietilor lui Ioan Andone, ci pentru a-l transporta pe Tea Sponte, omul de incredere al lui gigi, cu de acum celebra valiza cu aproape doua milioane de euroi. Tricourile de campioni erau in Ghencea. mitica dragomir fusese instiintat ca planul nu poate da gres. Dar uite ca a dat! D’aia clujenii au primit tricourile abia la patru zile dupa triumf. Mult mai inspirati au fost niste baieti care si-au facut reclama oferindu-le clujenilor, chiar dupa victoria in fata lui “U”, niste tinichele pe post de inele de campioni. Un rind fusese trimis insa si in Ghencea, in caz ca Steaua ar fi iesit campioana. Ce baieti!

CFR Cluj a cucerit si Cupa Romaniei. Am impresia ca multi dintre noi nu prea realizam ceea ce se intimpla in aceste zile in fotbalul romanesc. Aceasta este adevarata revolutie din fotbalul lui mitica dragomir, cel care a avut tupeul sa declare ca la originea scandalului “gigi-sponte-DNA”, sta CFR-ul. Sau, ma rog, Paszkany. Si daca ar fi fost asa, nea mitica trebuia sa taca. Dubla victorie a CFR-ului este cu adevarat momentul “zero” in fotbalul nostru cel de toate zilele. O echipa de provincie are tupeul sa se ia la trinta cu granzii. Sa le fure titlul si cupa. Ceea ce parea de domeniul fantasticului, iata, s-a intimplat. Am vazut miercuri seara la Cluj jurnalisti care ii felicitau pe baietii lui Andone bagindu-si unghia in git. Mama, mama, ce prime tocmai pierdusera!