adi dobre’s blog

Nu prea scriu pe blog despre ceea ce se intimpla in fotbalul romanesc. Sunt destui specialisti care isi dau cu parerea, asasinindu-ne, incet, dar sigur, scriind la comanda despre un fotbal atins de toate bolile din lume. Baietii o fac la comanda sefilor sau direct la comanda celor implicati in fenomen. Nu mai e nici un secret. Asta iarna, inainte de inceperea returului, stateam de vorba cu coechipierul Octavian Cojocaru, cel care raspunde de Steaua la “Evz” si care e mare fan al “ros-albastrilor”, in ciuda faptului ca-i tavaleste mai abitir decit un dinamovist. Ii spuneam ca Steaua va lua titlul. A spus ca sunt nebun, dar m-a “aprobat pozitiv”, din simpatie pentru Steaua, probabil. Cunosc, imi place sa cred, prea mult fotbalul romanesc ca sa ma insel in anumite privinte. Cunosc, sunt sigur, prea bine pirghiile acestui fotbal de doi lei, a carui imagine, Dumnezeule, a fost vinduta pe bani grei. Pretul incasat de mafia fotbalului romanesc e corect. Imaginea unui fotbal corupt, ipocrit si mizer trebuie vinduta scump. Fraierii trebuie sa plateasca daca vor circ. Fotbalul romanesc e ca o telenovela de prost gust, la care poporul contribuie ridicindu-i “reitingul”. Priviti la spectacolul grotesc care a inceput de zile bune, ca preambul la “eternul derby” Dinamo - Steaua. Imi fac mea culpa daca Dinamo invinge Steaua, dar, credeti-ma, rezultatul e stabilit deja. E ca dupa Yalta. Sau dupa Malta. Spectacolul e in desfasurare insa. Cu jurnalisti atirnind de gardurile “palatului” lui gigi becali. Cu altii luind interviuri in genunchi analfabetilor erijati in actionari la echipa ministerului de interne. Bietii oameni nu incearca decit sa-si faca meseria, convinsi ca e bine ce fac. Se pun intrebari la care orice om normal ar raspunde intorcind spatele, se fac speculatii, se lanseaza bombe, sustinute apoi de editorialele “specialistilor”. E razboiul echipelor infiintate de oamenii care au pingarit istoria acestui popor. E razboiul echipelor care anul trecut au ingropat CFR-ul, “echipa ungurilor”. De ce n-ar mai face-o inca o data?

Am vrut sa nu scriu astazi, de Paste, dar iata ca o fac. De fapt nici nu scriu astazi. Scriu miine. E trecut de ora 12. As vrea sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru tot. Toti ar trebui sa-i multumim. Chiar si unul dintre colegii mei de la Sport 1, care nu crede in Dumnezeu dintr-un motiv simplu: cica Dumnezeu e extraterestru, iar el nu crede in extraterestrii… Chestie de noanta!!! Sa-i multumim deci Domnului, in primul rind pentru ca existam si ca putem sa ne bucuram de cele lumesti. E al 11-lea Paste fara mama. E al saselea fara tata. Teoretic, n-as avea motive de bucurie. Cei care au pierdut pe cineva drag inteleg cel mai bine cit de greu ne este noua, celor ramasi, “sa sarbatorim”. Fara ei… Astazi, adica, ieri, m-am imbracat frumos, absolut tot ce am imbracat a fost nou (!). Am mers mai intii la Sport 1, unde am comentat unul dintre cele mai frumoase meciuri vazute in ultimii ani: Celtic - Rangers (3-2). O nebunie! Apoi am fost la biserica, iar mai tirziu am vazut un film despre William Wallace, cel mai al dracului dintre scotienii nascuti vreodata. Si am realizat din nou, de ce nu voi putea tine niciodata cu adevarat cu protestantii de la Glasgow Rangers sau cu vreo echipa englezeasca de fotbal.

Se spunea pe vremuri ca fiecare tara membra a Tratatului de la Varsovia trebuia sa se specializeze pe ceva anume, ceva anume care era obligatoriu sa se transforme rapid in caracteristica si, mai apoi, sa devina o virtute a natiunii respective. Romania s-a detasat fata de suratele de pact la capitolul diversiune. Nimeni din centrul si sud-estul Europei, cica, nu s-ar fi priceput mai bine la diversiuni ca romanii. In general, multe dintre apucaturile proaste ale fostelor regimuri, nu doar cel comunist, care au guvernat aceasta insula de latinitate din Balcani s-au transferat la nivel de grupuri mici si, in ultima instanta, la nivel de individ. Traim intr-o lume terorizata de teoria conspiratiei si de diversiune. Citim zilnic stiri, auzim non-stop informatii, vedem imagini cu privire la… si cu privire la… Inghitim toata aceasta avalansa mediatica de cele mai multe ori fara a o mai mesteca. Ca doar regurgitam des si fara prea multe greturi. Diversiunea a depasit de mult granitele politicului sau pe cele ale economicului. A intrat abrupt si in sport. Ca sa ne rezumam doar la meniul casei, bucataria traditionala romaneasca, observam ca aceasta nu duce lipsa de inspiratie. Se improvizeaza permanent, maestrii bucatari cautind sa fie cit mai credibili si cit mai surprinzatori. Iar oamenilor le place. Altfel ar boicota bucatele obisnuite si ar trece pe bucataria internationala, unde doar la felul unu poti consuma, la alegere, o “La Gazzetta dello Sport” sau o “L’Equipe”. E doar o chestiune de gust, pentru ca printr-un simplu click poti avea pe masa cele doua feluri de mincare. Nu conteaza ca e plina de “E”-uri informatice, toate cancerigene, ca toate “E”-urile, presa noastra cea de toate zilele te satura de poftele ieftine si, pe deasupra, e satioasa. Din start se elimina extra-fotbalul. Nu se vinde. E felul acela de mincare ce se tine la congelator si se reincalzeste atunci cind e cucerita o cupa, o medalie sau moare cineva. Fotbalul e cartoful amatorului de sport. Pe vremea raposatului, cartofii erau denumiti si avocati. Cica te scoteau din orice necaz! Uite asa se inventeaza interviuri, se inventeaza stiri, se fac transferuri intergalactice. Doar in ultimii doi ani, sa zicem, zeci de fotbalisti au fost plimbati pe la toate echipele din lume. Si ei sunt in continuare, bine mersi, in Ghencea, in Stefan cel Mare, in Giulesti, pentru ca astea sunt cluburile care investesc in bucataria romaneasca. Clientul diverselor fast-food-uri din presa romaneasca are si el partea lui de vina. Desi gaseste in fiecare zi cite o sirma, o piatra sau chiar un sobolan in mincare, continua sa comande. Inghite totul, pentru ca, zice el, “frate, am dat banii pe ea. E a mea”.

Pocaitii au fost vecinii mei pina prin 1983, cind au plecat in America. Mama, tata, 8 copii, dintre care cel mai mare se casatorise deja si, la rindul lui, era parinte, formau familia Nastase, de pe strada Gageni 88, din Ploiesti. In total 12 suflete. In doar trei camere. Multa vreme m-am intrebat cum oare au stat atitia oameni intr-un apartament. Stefan, Sorin, Anca, Rodica, Radu, Ileana, Dragos si Silvan, in ordine descrescatoare virstei (sper sa nu fi gresit), erau cei opt copii ai familiei Nastase. Cresteau iepuri ca sa aiba ce minca, iar domnul Nastase, care isi chema odraslele la masa fluierind o melodie pe care o mai tin minte si azi, isi amenajase chiar sub balconul nostru o baraca mica, de tabla, in care usca plantele medicinale culese de pe cimpurile din nordul Ploiestiului. Vara, mincam cirese cu frate-miu si aruncam simburii pe baraca de la etajul 4, unde locuiam, iar tabla aia rasuna ca la balamuc. Ieseau vecinii afara, iar noi ne stricam de ris. Oaia neagra a familie Nastase, era Radu, care avea cu vreo patru ani mai mult ca mine. Era singurul din familie care nu mergea joia si duminica la adunari. De fapt nu mergea niciodata. Mergea in schimb la patinoar, la Sala Sporturilor, facea judo si reusise sa-i puna la respect pe toti tiganii de pe Gageni, Radu de la Afumati, Valeni si Nucilor. A fost eroul nostru in copilarie, chestiune cu care parintii nostri nu au fost niciodata de acord. Chiar si atunci cind Radu ne batea, nu ne plingeam. Ne batuse Radu! Pai, ce, Radu batea pe oricine? A fost primul din bloc care si-a cumparat semicursiera. Ca sa ti-o dea o tura, trebuia sa-i cistigi prietenia. Si era greu, credeti-ma. A avut o catea, o lupoaica, pe care o iubeam toti pentru ca era desteapta rau. O chema Marta. Intr-o zi a iesit pe strada si a calcat-o un autobuz. Radu i-a organizat funeralii, iar noi i-am fost alaturi. Radu ne-a invatat sa facem cazemate, sa tragem cu arcul, cu prastia, ne-a invatat sa jucam ping-pong pe masa din sufragerie, sa “uitam” pompa de apa din curte deschisa in noptile de iarna, pentru ca a doua zi sa mergem la patinoar gratis. Dupa ce a ajuns in America, Radu mi-a scris. Tin minte ca s-au strins toti baietii, Edi, fratele meu, fratii Barbu de la 3, Jipe, Razvan Policala, Lary, Puriu’, ca sa asculte ce scria Radu din America. Unii dintre noi aveam lacrimi in ochi. Imi trimisese si o poza cu el pe motocicleta. Sa te ti polemica. Unii sustineau ca nu era a lui. Eu eram convins ca Radu nu ma minte. I-am raspuns, dindu-i scrisorile matusii noastre, Violeta, maritata cu un profesor arab, pe care il chema Abdu. De cite ori Violeta pleca in strainatate, ii dadeam scrisorile , ca sa le puna la posta din Germania sau din Franta, sa nu ni le citeasca Securitatea. Ii scriam ca stam pe la cozi, ca treaba s-a nasolit prin Romania. Vorba tatei, Dumnezeu sa-l odihneasca, care prin ‘86-’88, zicea: “Ba, astia ai lui Nastase au plecat la tzanc. Daca mai ramineau, acu’ mureau de foame”. Dupa evenimentele din decembrie 1989, Radu mi-a promis ca ma chiama la Mondialul din America, din ‘94. Stia cit de mult iubesc fotbalul. Apoi, brusc, nu mi-a mai scris. Am auzit ca a fost prin tara, dar nu l-am vazut. Nu mai stiu nimic despre el. Uneori, imi e dor de bataile incasate de la el. Nu as vrea sa-i spun decit ca, dupa ce a plecat in America, am incercat sa-i continui politica. Cu tiganii a fost mai greu. I-am batut cit i-am batut, dar din ‘87 a trebuit sa plec. Mai intii in armata, apoi la facultate. Habar nu am cum a reactionat Radu cind, dupa ‘89, tiganii, aia la care batea ca la fasole, nu si-au mai spus tigani, ci rromi.

Tocmai ce am incheiat o discutie cu prietenul Christian. Pe mess. Ce urit suna, cuvintul asta, mess! Christian e prietenul meu, iar eu sunt prietenul lui. Il invidiez din mai multe motive. In primul rind pentru ca traieste intr-o tara civilizata, Germania. Omul asta are o poveste absolut fabuloasa. I-am promis ca-l voi ajuta sa si-o scrie. Parintii lui, medici in Pitesti, au uitat sa se intoarca in tara prin 1982, dupa o excursie facuta in RFG (ce frumos suna!). Oamenii au sperat ca-l vor recupera rapid pe Christian, care avea pe atunci doar 8 ani si care ramasese in grija bunicii. Le-au trebuit insa 6 (SASE) ani sa-l vada din nou… Pretul? Un camion cu televizoare color si video-uri, impartit intre securistii si gaborii din Pitesti. Si asta dupa ce au incercat toate metodele posibile pentru a-l scoate din tara. Mama lui, o femeie absolut admirabila, a platit chiar si o calauza, care a fugit insa cu banii. Bunica, cea care i-a fost mama si tata timp de sase ani, traieste si astazi. Are vreo 92 de ani si, dupa cum ii place sa spuna lui Christian, e cea mai santatoasa din casa. Absolvent de drept in Germania, Christian e un tip care le stie pe toate si, in plus, are un succes nebun la femei. Toate se indragostesc de el. Ce fata n-ar cadea pe spate in fata unui tip care masoara 210 centimetri si care iti poate intretine o discutie despre orice?! Vine des in Romania si uita sa mai plece. Incearca sa recupereze ce a mai ramas din proprietatile furate de comunisti. E inebunit dupa aglomeratia din Bucuresti si nu rateaza nici o emisiune de-a lui Gidea, pe Antena 3. Sinteza zilei, parca se numeste. Spune ca nu exista emisiune mai relaxanta si mai amuzanta. Nu il contrazic. Christian, pe care il mai cheama si Clemens, e cel mai educat baiat pe care l-am cunoscut vreodata. Daca as fi fost femeie, cu siguranta, m-as fi indragostit de el.

Nu va mint cu nimic. Aproape de fiecare data cind merg mai tirziu spre serviciu, sa zicem orele 12.00-13.00, il vad in Metrou, pe magistrala IMGB-Pipera, pe generalul Victor Atanasie Stanculescu. Si azi am stat la doar citeva scaune de el. Coboara mereu la “Aurel Vlaicu”. N-am fost curios sa stiu unde se duce, dar parca ar merge la serviciu. Dar ce serviciu sa aiba un om de calibrul sau? Si, in plus, mai are si o virsta… Prima oara cind l-am zarit, am crezut ca ma insel. Dar era chiar el. Mi-am propus sa-l inoportunez, cit de curind. Omul asta este un pion in istoria acestei tari, unul dintre actorii evenimentelor din decembrie ‘89. Si merge cu Metroul. Mi se pare foarte tare. Va dati seama cite stie omul asta? Si, repet, merge cu Metroul. Multi, probabil, in locul lui si-ar fi cumparat elicopter, ca sa faca fata traficului din Bucuresti. Cred, insa, ca are rau de elicopter, din ziua de 22 decembrie 1989! As vrea sa-l intreb daca mai pastreaza gipsul care i-a salvat viata la “revolutie”. As vrea sa-l intreb de ce merge cu Metroul. As vrea sa-l intreb multe. Va promit ca va voi spune, daca, bine-nteles, m-a va baga in seama.

Simbata dimineata imi voi urca la tren fetele si le voi trimite la soacra-mea, la Miercurea Ciuc. Sa mai petreaca o data Pastele. Ca asa-i la noi, avem de doua ori Paste. Cel putin anul acesta. Bine ca macar Craciunul e la comun! Nu Andrei Craciun! Asa ca m-am hotarit. Anul asta fac Pastele ortodox singur. De fapt nu singur, ci cu niste baieti. Unii sunt catolici, altii protestanti, mai sunt si citiva iehovisti si vreo doi mormoni. Va spun sincer ca nu am putut sa-i refuz pe baietii astia care si-au gasit sa ma invite la o miutza chiar duminica la prinz. Degeaba le-am spus ca sunt batrin, ca am avut citeva fracturi. Mi-au zis: “Auzi, nene. Macar sa ne comentezi, poti? Asa cum te-oi pricepe”. Ce era sa zic? Am aprobat pozitiv! Asa ca, oameni buni, duminica de la 14.30, in direct la Sport 1, va invit la cea a mai a drakului miutza din cite exista: Celtic vs. Rangers, catolicii vs. protestantii. M-au mai rugat si acum vreo saptamina. E a patra oara in acest sezon si a opta oara in ultimii doi ani cind am onoarea sa comentez asa ceva. Nu cred ca e ceva mai frumos. Poate doar meciul ala pe care l-am vazut in toamna lui 1999 pe “Maracana” din Beograd: Iugoslavia vs. Croatia. Cu Milosevici, cu Arkan, Dumnezeu sa-i odihneasca, si cu Bregovici la doi pasi de noi. Cu lacrimogene, cu politie. Eeeeee. Asta e drogul suprem. Uite d’aia, va jur, n-as lucra niciodata la Economic! Chit ca nu sunt cu fetele mele de Pastele ortodox.

Mi-ar fi placut sa lucrez la departamentul Economic al oricarui ziar din Romania. Sunt convins ca peste tot e la fel de bine. As fi fost bagat in seama de toate colegele, toata lumea ar fi ris chiar si la cea mai proasta gluma pe care as fi spus-o si nu as fi asteptat ziua de salariu ca cei mici pe Mos Craciun. As fi fost un om important, ce mai. As fi avut contacte doar cu oameni potenti, adevarate exemple de reusita in afaceri. Ca doar nu ma apucam acum sa scriu despre cei care nu se pricep la afaceri sau despre firmele cu probleme. Cum ar fi fost sa abordez subiecte de genul: “Metro nu va mai spune pofta buna, pentru ca a dat faliment”. Sau “La Cramele Vincon, vinul este botezat”. Sau “Abatorul de la Popesti Leordeni proceseaza animale aduse deja moarte”. Nuuuu. In treburile astea cu economia, trebuie musai sa fim optimisti. Tinara economie de piata romaneasca trebuie incurajata, nu criticata. Eeeeee. Ce mi-ar fi placut sa lucrez la departamentul Economic. Vine Pastele… N-as mai fi facut calcule care dau mereu cu minus. As fi avut acum miel. Poate chiar o turma. As fi avut cozonac. As fi avut de toate. Dar ce sa-i faci? Nu toti suntem “norocosi”…. Mi-ar fi placut cred pina la urma sa lucrez chiar si la Politic. Ma lipeam ca marca de scrisoare de un personaj la moda si m-as fi transformat rapid in bancomat, vorba lui nea Traian. Sa stiti, insa, ca nici la Sport nu e rau. Citi baieti buni nu s-au facut oameni scriind si nu facind sport? Multi, va spun eu. Foarte multi. Ca doar nu faci bani din articole cu si despre Plesu, Liiceanu sau Mihailescu. Sa fim seriosi. Eeeeeee, ce mi-ar fi placut sa lucrez la Economic.

Colegul si prietenul Andrei Craciun a pomenit despre persoana mea pe blogul sau propriu si personal. Ii multumesc. Andrei a insiruit, pe scurt, citeva povestiri dintre cele pe care i le relatez atunci cind curiozitatea unor vremuri pe care regreta ca nu le-a trait il macina. Vechi, din copilaria si adolescenta mea, si care pe el l-au fascinat. Frumoase, pentru ca traiam, vorba poetului, vremuri de restriste. Si astfel, Andrei m-a obligat sa scriu. Asa cum a facut si cu blogul, pe care l-am deschis tot cu ajutorul lui, si pe care la inceput l-am luat ca pe o gluma. Asadar, m-am hotarit sa scriu despre cei pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor. In mare parte, personaje din Republica noastra draga de la Ploiesti, dar si din Bucurestiul anilor de studentie. Fosti colegi despre care nu mai stiu nimic, profesori si vecini despre care nu am veste ca ar mai trai. Celebritatile Ploiestiului anilor ‘70-’80, dar si oameni simpli vor fi pe viitor eroii povestirilor mele. Unii isi vor reaminti, altii vor auzi pentru prima oara despre Carabina, Dan Iordache, Petrica nebunu’, Nemtu’, Bogdan Stanoevici, Butufei, Sorin Hirjoghi, Valeriu Mihailescu, Adrian Ursea, Stelu Enache sau Eusebiu Stefanescu. Va voi povesti cum am vazut de 7 ori fimul indian Vandana si cum, prin 1977, cind toti copiii erau internati in spitalele din Ploiesti cu fracturi, pentru ca la TV rula Tarzan, eu am facut opinie separata si am suferit o operatie de peritonita!

Astazi i-am injurat pe toti cei care “prezinta” vremea in jurnalele noastre de stiri, in ziare si reviste. Pe Busu, pe Simona Senzual, daca o mai prezenta, pe Cosmina Pasarin, nici ea nu stiu daca se mai ocupa de starea vremii, pe toti. Nici macar Romica Jurca si Ortansa Jude nu au scapat de gura mea spurcata. Convins de “specialisti” ca ploile vor veni in Sudul tarii abia in aceasta noapte, am plecat la serviciu in noii mei pantofi din piele intoarsa, facuti cadou de sotie. Mindru nevoie mare, am imbracat si blugii aia de fite, care ating asfaltul. Un tricou si o jacheta au completat tinuta. Asa m-a prins ploaia aia mare care a maturat Bucurestiul marti dupa-amiaza. Pentru a doua oara intr-o saptamina, insa, ploaia neprognozata de “specialisti” mi-a oferit prilejul sa admir spectacolul grotesc al strazilor blocate la ore de virf in frumoasa noastra capitala. Mii de automobile, tot atitea mii de soferi, multi dintre ei isterici, injuraturi de mama, blesteme, claxoane, iata ingredientele unui spectacol unic. “Ce te miri frate, asa ca prostu’?”, imi zice un amic. “Pai asa e mereu, nu doar azi. Parca traiesti pe alta lume”. Brusc imi amintesc faptul ca in general, ajung noaptea acasa. E obositor, e frustrant, dar mai putin stresant. Imi iau o carte pe metrou si citesc. Uneori renunt la lectura si imi studiez coechipierii din mijloacele de transport in comun. Alteori ma indragostesc. Mai ales pe magistrala Pipera-IMGB. Pe ailalta, Repulblica-Dristor 2, e mai greu. Mi s-a intimplat ca intr-o zi, cred ca intr-o vara, sa ma indragostesc de trei ori pe drumul de acasa spre serviciu si de tot atitea ori la intoarcere. Asta e recordul meu personal. Astazi, in timp ce imi priveam pantofii cei noi plini cu apa, ma felicitam, pentru a nu stiu cita oara ca sunt un om normal, ca nu sunt dependent de masina, de fitze, de “prieteni”. Si am realizat din nou ca starea de sanatatea a acestei populatii pestrite din Capitala este grava. Atit de grava incit ar trebui inventat un al diagnostic. Suntem in Postul Pastelui, dar pacatuim mai tare ca niciodata. Cu vorba, cu fapta, in timp ce ne umflam cu fasole, cu ciorba de stevie si facem matanii prin biserici, dindu-ne credinciosi.